Urca pe munte !

CUPRINS:

1.    Deschidere
2.    Rugă
3.    COR
4.    Poezie: Suie-te pe munte –
5.    Introducere: Acolo, pe munte! –
6.    COR
7.    Tema I: Iehova – iire –
8.    Poezie: Psalm
9.    Punct instrumental –
10.    Tema II: Atunci a căzut foc –
11.    Tema III: Muntele Fericirilor –
12.    Poezie: Rugă –
13.    COR + COM
14.    Tema IV: Pe Muntele Schimbării la Față
15.    Poezie: Un pas mai sus –
16.    COR
17.    Tema V: Dealul Golgotei –
18.    În loc de concluzii –
19.    Închidere
20.    Rugă
21.    Postludiu – ieșire

SUIE – TE   PE   MUNTE

Încet,
Te sfătuiesc să urci
Pe muntele lepădării de sine,
Și solemn să te pleci în rugăciune.
Deschide,
Apoi ochii credinței tale
Și soarbe cu priviri avide
Tot ce-i frumos și unic pe lume.
Urcă,
Încrezător în iubirea divină;
E cea mai înaltă culme – și-i una –
Pentru a putea cuceri cununa.
Oprește-te
La mijlocul muntelui,
Nu pentru a privi înapoi consternat,
Ci pentru a zări piscul cel mai înalt.
Pornește
Din nou spre înălțimile
Impuse de inima-ți fierbinte
Și oprește-te pe vârful înalt de munte.
Ajuns,
Privește țara Canaanului
Și mulțumește smerit Domnului
Pentru rugul de jertfă, aprins.
Apoi,
Caută cu ochii ascultării
Spre impunătorul Munte Sinai,
Pe care Moise a primit Legea iertării.
Tăcut,
Scrutează distanța în timp
Cu gândul la Muntele Moria
Și Abraam îți va apare cu toată gloria.
Cu teamă;
Sfărâmând legătura cu eul
Caută Carmelul prin ceață.
Locul unde Ilie aducea jertfa sacră.
Și, de vei găsi printre munți
Locurile sfinte în care Isus
Se ruga pentru a noastră iertare,
Să te pleci umilit pe genunchi
Înaintea Celui ce atât de mult te-a iubit
Și a murit, pentru a lumii salvare.

    Din totdeauna muntele a fost posesorul unei forțe tainice care l-a vrăjit pe om, de la începutul timpurilor. Nu cred că există cineva pe această planetă care să nu simtă acea atracție misterioasă pentru munte. De la copilul micuț până la omul cu tâmplele albite de ani, toți admirăm cu nesaț fermecătorul peisaj montan. Tablourile pline de pitoresc oferă pe gratis călătorului, imagini de neuitat. Toate acestea constituie secretul de neexplicat, în virtutea căruia – indiferent de timpul trăit în apropierea muntelui – nu-i putem părăsi, orice ni s-ar oferi în schimb.
    
Privind înălțimile singuratice, pătrunzând cu greu prin colțurile ascunse pline de sălbăticiune, omul și-a dorit din totdeauna să ajungă acolo unde numai ochiul poate pătrunde. Muntele s-a identificat de-a lungul timpului cu omul. Între ei și om a existat și va exista o comuniune tăcută, dar sinceră, o legătură secretă, tainică.
    
Pentru creștin, muntele simbolizează dreptatea, siguranța, pacea. Amintiți-vă de valdenzi, de timpurile de strâmtorare și suferință, de perioadele critice când omul și-a pierdut frații, prietenii, semenii; însă, i-a rămas muntele ca singurul prieten, unicul frate, singura speranță.
De aceea, creștinul, urcând anevoios crestele înalte, s-a simțit mai aproape de Dumnezeu, mai aproape de cer, de Isus.

În Biblie, muntele a fost locul în care Dumnezeu Și-a manifestat prezența, puterea și slava. IEHOVA și-a ales muntele și l-a invitat pe servul credincios să urce muntele. Acolo a fost invitata Abraam, acolo l-a cunoscut și Moise pe Dumnezeu, Ilie s-a dovedit a fi un mare reformator pe munte, și tot pe munte, Isus L-a întâlnit adeseori pe Tatăl Său.

„Suie-te pe munte!” – sună și astăzi îndemnul divin! Aduceți jertfe curate și neprihănite! Luați aminte la legile și poruncile Sale! Plecați-vă în genunchi în rugăciune, implorați milă și ajutor de sus, și Tatăl vostru va trimite îngerii Săi păzitori pentru ocrotirea voastră!

Suie-te pe munte și privește! Ce vezi? La marginea de răsărit a lumii, o câmpie mănoasă, cu holdele coapte, așteaptă secerătorii lumii să sosească!!!

„Dumnezeu a zis: I-a pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, pe Isaac, du-te în țara Moria și adu-l jertfă de tot, acolo, pe un munte, pe care ți-l voi spune…”

Să privim un tablou: … E noapte… Stelele strălucesc pe bolta cerească și luna răsfrânge lumina ei blândă asupra pământului. Corturile nomadului Abraam sunt cuprinse de liniște. Somnul a cucerit cu vraja sa clipele obosite ale oamenilor și ale animalelor. Aerul antic, nepoluat și liniștea sufletească a ființelor, imprimă ținutul o atmosferă edenică. În acest cadru impresionant, o umbră pare că iese dintr-un cort și în tăcere își îndreaptă privirea către cer. Ne apropiem și deslușim în noapte comuniunea OM – Dumnezeu, căci Abraam îngândurat scrutează tot mai des în această noapte întinderile nesfârșite ale bolții, ce fascinează prin puzderia de stele. Gândul la jertfirea lui Isaac au alungat pentru moment liniștea sufletească și pacea, pretutindeni, urmărindu-l cuvintele: „Du-te și adu-l jertfă…”.

Considerând că durerea Sarei ar fi prea mare, puternicul bărbat își cruță soția, dar își îngreună povara sufletească… Și zdrobit de durere, împovărat de ani, se întoarce în cort, pentru a-și trezi fiul. Trezit din visare, Isaac primi cu plăcere invitația tatălui său de a-l însoți în țara Moria și consideră acest fapt o sinceră și dreaptă slujire lui Iehova.Ajunși la poalele muntelui, fiul cu povara în spate și tatăl purtând focul și cuțitul, porniră spre vârful cel înalt, recomandat de Creator.

După momente dificile, fiul și tatăl ajunseră în sfârșit la locul indicat. Și în timp ce cuprindea pământul făgăduinței, Abraam cu lacrimi în ochi, dar cu solemnitate și sobrietate în glas, destăinui fiului planul lui Dumnezeu. Isaac își privi tatăl și pentru câteva clipe rămase îngrozit de cele auzite, dar ridicându-și ochii spre cer, spuse: „Fie tată, căci odată ne vom vedea în țara de dincolo de zare…”. Și în timp ce cuțitul sfârtecă aerul, o voce puternică opri brațul tatălui, spunând: „Oprește-te Abraam!”.Și tatăl împreună cu fiul coborâră muntele învingători. De aceea, muntele acesta s-a numit „Iehova – iire” – muntele unde domnul a purtat de grijă.
                        
P S A L M

Îmi ridic ochii spre munți,
De unde îmi va veni ajutorul?
Privesc spre pământ și plâng…
De la el îmi va veni ajutorul?
Privesc spre pământ și plâng
Mă rog și plâng…
De la Cine-mi va veni ajutorul?… de la ei?

Doar în El îmi pun nădejdea!
Doar El îmi ascultă rugăciunea!
Spre Tine strig Doamne mereu,
Căci ești idealul sufletului meu…

Fericirea mea este numai Domnul;
În jur numai iubire are,
Din ochi căldură răspândește,
Puterea creatoare în suflet stăpânește.
Spre Domnul îmi ridic privirea și nădejdea,
Spre Domnul – ținta cea de sus
Puterea salvatoare… și-ndurător nespus.

Îmi ridic ochii spre ceruri
De la cine-mi va veni ajutorul?
… De la Isus…
Numai de la El îmi va veni ajutorul!!!

Un tablou unic în istoria pământului: mulțime tăcută privește spre reformatorul ce impune respect și teamă. Cuvintele sale se rostogolesc, asemenea izvorului de munte, puternic ca tunetul de mai și tăietor ca solia lui Daniel.
„Urcați pe munte, împreună cu preoții voștri și veți recunoaște azi pe adevăratul Dumnezeu al lui Israel” – sunt cuvintele ce străbat pădurile dese ale Carmelului.

În spatele convoiului înaintează anevoios animalele de jertfă și parcă și ele au o presimțire a evenimentelor ce vor urma. Și iată-i ajunși sus, mai aproape de cer, mai aproape de Dumnezeu, dar numai un singur om simte acest mare adevăr tainic, doar Ilie zărește printre nori tronul lui Dumnezeu, mărirea Sa…

Acolo pe munte, pe vârful cel mai înalt, Ilie, modest și încrezător, oferă jertfa de început rivalilor marelui adevăr, jertfă fără foc, lăsându-se acesta în detrimentul dumnezeilor adorați.

Așteptarea zdruncină nervii din temelii, răbdarea macină cu greu secundele, orele se scurg anevoios, tăieturile și cicatricile, beția spirituală și aiureala nu pot învinge tăcerea de moarte a unor dumnezei de fier, iar Ilie vorbește și se adresează poporului, spunând un singur cuvânt: „Ajunge!”

Acest cuvânt însemnă mult, căci speranțele moarte nu pot fi creatoare și Ilie a înțeles bine acest adevăr. Apoi a cerut poporului apă, multă apă, care a inundat spațiul, jertfa și altarul.

Și, în timp ce ultima găleată este aruncată peste altar și peste jertfă de către evreii afundați în adânca apă a idolatriei, Ilie se pleacă pe genunchi și în umilință înalță glasul către Creatorul său:

„Doamne, fă să se știe astăzi în Israel că Tu ești un singur Dumnezeu” – sunt cuvintele ce demonstrează marea încredere în puterea și iubirea Creatorului, sunt cuvinte ce trădează vasta experiență cu Dumnezeu a zelosului proroc. Și, în timp ce Ilie se ridică cu fața strălucind de lumină, Iehova deschide un culoar între cer și pământ și slava Sa pătrunde în mijlocul fiilor oamenilor – focul arde jertfa, arde pietrele, mișcă pământul inundat.

Atunci, o putere sacră pătrunse în inima reformatorului și acesta, cu puterea primită de sus, reuși în Israel cea mai mare lucrare de reformațiune a timpurilor sale.

Seara se lasă încet pe muntele Carmel, când poporul cobora crestele înalte…
Din nou, tăcerea înconjura muntele, dar de data aceasta ea purta amprenta biruinței, a reformei și a păcii.

Mulțimea zgomotoasă pășea agale în urma Învățătorului din Galilea. Isus mergea încet meditând, apropiindu-Se de muntele din față. Privind splendidul peisaj, Își desfăta privirea și folosi în același timp ocazia pentru a-și răspândi învățăturile Sale. Dar, poporul dorea altceva; întotdeauna mulțimea a admirat noul, curiozitatea, modernismul, indiferent de fond, alegând doar efemera formă.

Și, în timp ce Isus umplea văzduhul cu pildele Sale, frânturile de fraze opuse subiectului în discuție, ajungea până la El: „Să fie oare acesta Mesia? Cu adevărat El va izbăvi pe evrei din robia romană? Dar unde Îi este puternica armată, cum îi va învinge pe vitejii romani?”

Și Isus urca încet, muntele. Gândurile Sale zburau la orașul sfânt, la cetatea ai cărei locuitori se complăceau în întunecime spirituală, la crucea de pe Golgota, la Tronul Dumnezeului Celui Prea Înalt…

Dar, spre deosebire de El, mulțimea nu cunoștea gândurile, problemele și tristele perioade prin care avea să treacă Omul speranței, al liberării spirituale a evreilor. La un moment dat, Isus zări un loc mai larg și întorcându-Și fața spre cei ce escaladau muntele, indică spre o poiană plină de lumină. Apoi, privindu-i așezați pe iarba verde ca niște copilași în jurul părintelui drag, Învățătorul derulă adevăratele clipe de fericire pe care omul căzut în păcat le poate trăi pe acest pământ. Oamenii acelor timpuri au întâmpinat cu răceală învățăturile Sale și aceasta, pentru că starea lor spirituală era departe de idealul prezentat de Marele Vindecător al sufletelor. Dar, din fericire, de-a lungul secolelor, Muntele fericirilor a simbolizat pentru miile de credincioși prigoniți în chip barbar, muntele salvării și al speranței, al dragostei și al biruinței.

Pentru noi, muntele acesta rămâne locul unde ne-am privit chipul născut din nou, locul unde, cu greu ne-am recunoscut pe noi transformați, trăind nu pentru lumea aceasta, ci pentru o lume viitoare.

Și aceasta, deoarece numai omul schimbat, omul care a întreprins cu bine o lucrare de reformă, numai acela poate înțelege pe deplin sensul cuvintelor de pe Muntele Fericirilor.

Fericirile lui Isus formează un ghid sigur pe calea credinței pentru omul sincer cu el însuși și cu Dumnezeu, un îndreptar complet pentru câștigarea Împărăției lui Hristos.

R U G Ă‚

Am vrut să urc pe stânca cea înaltă,
Dar am căzut…
Piciorul sângerând mă doare;
Dar către ea, privirea-mi iarăși cată,
Căci am văzut mărirea ei sclipind în soare.

Din nou să urc, de-aș încerca,
Cum aș putea?
Curând puterea mi s-ar frânge.
De-aceea, Doamne, caut mâna Ta.
Mă ducă ea,
Pe stânca ce n-o pot ajunge.

Sunt trepte de urcat spre înălțimi
Spre sus,
Spre-acele slăvi atât de mult senine,
Spre zările de-albastru pline.

O, scump Isus,
Condu-mă Tu de-acum…
Nădejdea-mi este-n Tine!

Împreună cu trei ucenici, Învățătorul Se retrase din mulțime, după o zi în care muncise până la extenuare.
După apusul soarelui ei părăsiră zgomotul orașului și, trecând prin câmpiile mănoase, ajunseră la poalele unui munte înalt. Pe când urcau spre înălțimi, umbrele nopții se răspândeau deja peste văi, în timp ce lumina soarelui coborât la apus, plana pe vârfurile munților și arunca o aureolă pe cărarea ce șerpuia muntele.

Dar, în curând lumina aurie dispăru și de pe dealuri, iar călătorii singuratici se lăsară învăluiți în întunericul nopții. Întunecimea din jurul lor părea a armoniza cu viața lor plină de probleme, de frământări și de taine încă neînțelese de mintea lor. După ce Isus ajunse la locul dorit, Se plecă pe genunchi și porțile cerului se deschiseră larg, pentru a permite intima comuniune dintre Tată și Fiu.

Mântuitorul se ruga cu lacrimi după puterea necesară încercărilor pe care le vor aduce clipele viitorului. Și în timp ce tot cerul privea cu durere, strigătele Celui mai iubit Fiu al Universului, ucenicii, aceia pentru salvarea cărora Mântuitorul se gata Să-și dea viața, în care Își pusese încrederea, dormeau liniștiți.  Dumnezeul înălțimilor și al dragostei ascultă ruga Fiului și, printr-un act de iubire caracteristică numai
dumnezeirii, două ființe cerești se alăturară Mântuitorului pe munte.

Raze puternice de lumină, străină pământului, alungară întunericul nopții și fiul măririi primi cu bucurie solii adevărului, purității și dragostei infinite. În sfârșit, ucenicii se treziră din somnul neglijenței și cu uimire priviră spre cele trei ființe cerești, care reflectau o lumină orbitoare, dar caldă și blândă, ca inima Mielului de Jertfă. Recunoscură între cei trei pe Ilie și Moise și admirară chipul strălucitor al Învățătorului din Galilea.
Petru, plin de bucurie sfântă, fermecat parcă de măreția clipei prezente, se adresă Mântuitorului, exprimându-și dorința de a construi trei colibe, acolo sus pe munte, pentru trimișii cerului.

Și în timp ce ucenicii simțeau cum cerul s-a apropiat atât de mult de pământ, un nor luminos îi acoperi. Norul sublim al măririi îi obligă să-și plece frunțile spre pământ, iar o voce zgudui muntele căci afirmația: „Acesta este Fiul Meu, de El să ascultați”, cutremurase nu de mult și Muntele Sinai. Când ochii lor se deschiseră din nou, Mântuitorul îi invită cu blândețe să coboare de pe munte.Vrei să fii și tu fericit împreună cu Isus? Trăiește ca-n prezența Feței Sale și veghează necontenit, ca totdeauna să fii treaz și să privești slava Sa!
                         

UN   PAS   MAI   SUS

Când înălțimile te cheamă,
De ce te pierzi prin văi adânci?
De ce închizi în tine saltul
Cuceritorule de stânci?

De ce adapi în mlaștini doruri
Ce nu pot setea potoli?
Mai sus, mai sus este izvorul
Cel dătător de ape vii.

Dacă albastrul cer te-mbie
Cu strălucirea pentru veci.
De ce legi inima pustie
De-ale pământului poteci?

De lași privirea să se-ndrepte
Cercetătoare-n viața ta,
Vei reuși să afli trepte
Pe care să le poți urca.

Un pas mai sus, lumina crește,
Inundă culmile-n iubire,
Un pas mai sus, aceasta este
Și dor și țintă și menire…

Pentru câteva minute vom coborî panta muntelui, nu pentru a admira umbra văilor și bogăția câmpiilor, ci pentru a privi pe un deal, Marele Sacrificiu oferit de Dumnezeu pentru salvarea lumii. Căci ar fi nedrept, dacă în această după-amiază nu am discuta puțin, despre cele ce au avut loc pe Dealul Golgotei. Priviți câteva tablouri, care ne vor apropia și ne vor ajuta să înțelegem marele sacrificiu făcut acolo, pentru ca eu și dumneavoastră precum și orice om din lumea aceasta, să poată fi mântuit, dacă Îl acceptă pe Isus ca Mântuitor personal.

Disprețuit și părăsit de oameni, om al durerii și obișnuit cu suferința, Domnul Isus pășește cu greu sub povara crucii. "Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un Miel pe care-l duci la măcelărie și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund. Totuși, El suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui. Pedeapsa, care ne dă pacea a căzut peste El și prin rănile Lui suntem vindecați".
Drama de pe Golgota s-a terminat, tăcerea s-a așternut iarăși, lumea doarme liniștită, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat…V-ați întrebat, de ce acest act nu a avut loc pe o câmpie întinsă, ci pe un deal?

Dintre cele relatate de noi în temele anterioare, am văzut că muntele a fost locul principal în care Dumnezeirea Și-a manifestat prezența Sa. De aceea putem afirma că era de așteptat ca Domnul Hristos să moară pe Dealul Golgotei, acolo sus, acolo de unde din totdeauna a privit spre fiii oamenilor…

Pe munte, Domnul Hristos a coborât atunci când păcatul nu atinsese poala mantiei Sale, iar acum purtând cu Sine păcatul lumii, Mielul lui Dumnezeu a trebuit să plătească tributul morții, dar în același timp să o biruiască pe un deal singuratic, pe Dealul Golgotei.
–    Pentru cine, Doamne, stau întinse și bătute în cuie, mâinile acelea care au făcut atâta bine, care au șters lacrimi și au alinat dureri?
–    „Pentru tine!” – îmi răspunde ecoul dragostei Sale.
–    Pentru cine curge sânge din picioarele pironite și fruntea înțepată de spinii nemiloși?
–    „Pentru tine, de dragul răscumpărării tale!”
–    Privind la suprema jertfă dată pentru mine, cum aș mai putea oare să păcătuiesc, răstignind din nou pe Fiul lui Dumnezeu pentru mine?!

„Omule, suie-te pe un munte înalt, ca să vestești Sionului vestea cea bună.”
„Doamne, cine va locui pe muntele Tău cel sfânt?”
„De la capătul pământului strig către Tine cu inima mâhnită și zic: Du-mă pe stânca, pe care n-o pot atinge, căci este prea înaltă pentru mine. Cei ce se încred în Domnul sfânt sunt ca Muntele Sionului, care nu se clatină, ci stă întărit pe vecie.”
„Domnul Dumnezeu este tăria mea; El îmi face picioarele ca ale cerbilor și mă face să merg pe înălțimile mele.”
„Ce frumoase sunt pe munți picioarele celui ce aduce vești bune, care vestesc pacea, care vestesc mântuirea; picioarele celui ce zice Sionului: Dumnezeul tău împărățește!”

În vremea aceea va picura must din munți și va curge lapte din dealuri și toate pâraiele lui Iuda vor fi pline cu apă. Munții vor aduce pacea poporului, ca urmare a dreptății lui Dumnezeu. Și îngerul m-a dus în Duhul pe un munte înalt și mi-a arătat cetatea sfântă – Ierusalimul, care se coboară din cer, de la Dumnezeu.

În ziua aceea picioarele Mielului vor sta pe un munte, numit Muntele Măslinilor, care este în fața Ierusalimului. Muntele Măslinilor se va despica în două la mijloc și se va face o vale foarte frumoasă și mare. Și iată că mielul stătea pe Muntele Sionului și împreună cu El stăteau 144.000, care aveau scris pe frunte Numele Său și Numele Tatălui Său.

„Doamne, cine va locui pe muntele Tău cel înalt? Cel ce umblă în neprihănire, cel ce face voia lui Dumnezeu…” Psalmul 15
„Fii tare, îmbărbătează-ți inima și suie-te pe un munte înalt, ca să vestești Sionului vestea cea bună!”.
                            Amin!

Sursa : www.intercer.net