ÎNAINTE DE ULTIMUL DRUM
CUPRINS:
1. Deschidere 84/ 100
2. Rugăciune
3. COR 84 Sfânt, sfânt, sfânt
4. Introducere
5. Poezie – Înainte de ultimul drum
6. Tema I – Începutul călătoriei
7. COR + COM – 82 / 100
8. Tema II – Părăsind carele
9. Poezie – E greu!
10. COR + COM – 83/100
11. Tema III – Doar pe cai!
12. Tema IV – Urcăm pe jos
13. COR 42 Peregrini către țara de sus
14. Tema V – Suntem ținuți de sus
15. Tema IV – Suntem fericiți!
16. Poezie – Zâmbiți, vă rog!
17. COR 24 Tot ce avem mai frumos
18. Închidere 78 / 100
19. Rugăciune
20. Postludiu – ieșire
INTRODUCERE
În cartea profetului Ioel, la cap. 2, vers. 28 și 29 citim următoarele: „După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii și fiicele voastre vor prooroci, bătrânii voștri vor visa visuri și tinerii voștri vor avea vedenii. Chiar și peste robi și peste roabe voi turna Duhul Meu în zilele acelea.”
Așa după cum știm, Spiritul Profetic este una din caracteristicile de bază ale Bisericii Adventiste, fiind caracterizată prin visurile și vedeniile Ellen-ei White, care nu au adus o lumină nouă, ci au întărit și mai mult adevărurile sacre ale Sfintei Scripturi.
Atât de cartea „Schițe din viața sorei White”, cât și „Experiențe și viziuni”, sunt redate unele din visurile Ellen-ei White, privitoare la starea din urmă a poporului lui Dumnezeu, la încercările prin care va avea să treacă, și apoi, răsplătirile celor care vor urma și vor asculta pe Domnul în totul totului tot.
În cadrul acestei ore muzicale, dorim să ne concentrăm atenția noastră asupra unuia dintre aceste vise, pe care Ellen White l-a avut în august 1868 la Battle Creek, capitol intitulat în Schițe: „Călătorie pe drumul cel îngust”. Totodată este bine să luăm seama la aplicațiile spirituale prin care Duhul lui Dumnezeu dorește să ne trezească la realitatea timpurilor pe care le trăim!
Sperăm ca atât pentru cei care sunt familiarizați cu scrierile Spiritului Profetic, cât și pentru cei care sunt la început de drum în cercetarea aurului prețios al adevărului, programul muzical de astăzi să aducă înviorare, curaj, noi hotărâri și o orientare precisă pe drumul cel îngust, dar sigur, care duce în Împărăția lui Dumnezeu.
Domnul să ne ajute tuturor la aceasta. Amin!
ÎNAINTE DE ULTIMUL DRUM
Doamne!
La început,
Când hotăram desprinderea de lut
Nu cunoșteam drumul abrupt al credinței
Pe care suntem chemați să-l urcăm
Spre culmile biruinței…
Cărăm după noi
Bagaj de noroi
Din valea lumii, părăsită greu,
Pe drumul din ce în ce mai îngust!
Din lucrurile vechi
Aruncăm unul câte unul
Până ce n-a mai rămas nici unul!
Și când se întețesc încercările,
Iar tălpile nu le mai simțim de grele
Aruncăm și încălțările
Și învățăm
Că desculți să urcăm spre stele.
Și, Doamne,
Prin puterea Ta trecem toate,
Și foc de prigonire
Și vânt de nedreptate!
Acolo, unde altfel nu mai putem sui,
Pe genunchii rugii a ne sprijini, învățăm.
Acolo, unde simțim că nu mai putem trece
Învățăm
În umilință și încredere,
Fruntea să nu ni se plece!
Acolo, unde ni se pare că nu putem ajunge
Cuvântul ne vorbește
Și izbutim, privind palmele Tale în sânge!
Și acum, Doamne,
Deși pe munte, sus de tot, suntem suiți,
Ne-am oprit îngroziți;
Zărim dincolo
Pajiște de lumină promisă
Iar în fața noastră
Prăpastia de moarte e deschisă!
În această ultimă oră de luptă
Dintre bine și rău
Tot întunericul s-a strâns
Să ne arunce într-o noapte de plâns!
Ne surzește strigătul de moarte
Pe care păcatul îl cere,
Amintindu-ne de a crucii durere…
Doamne,
Nu mai e nimeni între noi și dragostea Ta?
Din umblarea prin noaptea lui Iacob
Cum vom scăpa?
Capătul unei frânghii
Coboară spre noi din înalt,
Singura cale de a trece peste prăpastie
Pe muntele celălalt!
Se aude un glas: „Prindeți-vă bine!”
Doamne,
Nu mai ești Mijlocitor în Sanctuar?
Salvarea însă
Ne e pregătită de Tine!
Pentru atâta har, cât viață ne dai Tu
Pentru atâta jertfă, cât crucea se făcu
Pentru ștergerea din univers,
A oricărei urme de rău,
Pentru gloria Numelui Tău,
Pentru înnoirea chipului ceresc,
Sfâșiat de atâta jale
Ne prindem de funia dragostei Tale
Cu brațele credinței
Zvâcnind dintr-o milenară trudă dreaptă
Cu inimile noastre, cât Golgota jertfite
Spre bucuriile de Tine pregătite!
Nu ne-a rămas nimic altceva,
Decât acea măreață zi
În care Tu, Isuse, vei reveni!
TEMA I
ÎNCEPUTUL CĂ‚LĂ‚TORIEI
Vom urmări paralel cu visul sorei White frământările unei tinere, care se zbate între lumină și întuneric, între hotărâre și tentație, între această viziune citită din „Schițe” și atracțiile lumii, dar, care, reușește ulterior să se învingă pe sine și să urmeze poporului lui Dumnezeu, care urcă pe cărarea cea îngustă, spre culmile biruinței.
„Aseară m-am culcat foarte tulburată, noaptea a fost groaznică pentru mine. Nu puteam să mă liniștesc, nu-mi găseam locul, mă cuprindeau amețeli, casa se învârtea cu mine, nu reușeam să adorm.
Am avut un vis… Ceva uimitor: eram foarte mulți; o parte din ei îmi erau cunoscuți, se pregătea ceva, nu toți erau de acord; parcă trebuia să urcăm pe un drum… Spre dimineață m-am liniștit.
Când am deschis ochii, am rămas cu ei pironiți pe tavan. Parcă în mine aveam aceeași lumină, același decor, dar curând m-am trezit!
Îmi părea rău că s-a terminat așa de repede. Încercam să-mi amintesc ce m-a făcut să am o noapte așa de agitată. M-am ridicat și privirea mi s-a oprit la cartea din care citisem un capitol în acea seară. Era cartea „Schițe din viața sorei White”, deschisă la capitolul intitulat: „Călătorie pe drumul cel îngust”.
Acum, meditația mea se înfiripa încet și scenă după scenă îmi era tot mai puternică înaintea ochilor. Priveam la o mare mulțime de oameni. O parte din această mulțime începu să se pregătească de călătorie. Mă aflam între ei. Aveam cu noi niște căruțe foarte încărcate cu bagaje. Pe măsură ce înaintam, drumul începea să urce. De o parte a acestui drum era o prăpastie adâncă, iar de cealaltă parte era un zid înalt, drept și alb…
Lumea – o mare mulțime de oameni – copii ce se zbat să supraviețuiască nevoilor celor mari, tineri flămânzi după plăceri tari, părinți ce aleargă să rezolve criza viitorului, bătrâni speriați de grava civilizației, bolnavi plictisiți de atâta tratament medical, creștini „pioși” grăbindu-se să nu lipsească de la masa „sfințită”, oameni de seamă, dornici să corijeze traiectoria Terrei de la un cataclism inevitabil și… câte nu se mai pot spune despre lume.
Dar, în acest amalgam de oameni, am descoperit că o parte din ei, o grupă de creștini se pregăteau de călătorie. Privesc și văd aevea, când un gând ce nu mi-l pot explica a pus stăpânire pe mine. Doream să merg împreună cu ei. Mi-am dat seama că-mi va fi foarte greu. Păcatele grele ambalate frumos în valize de piele, vicii ascunse pe fundul căruței, idoli de toate felurile, ce ocupau camerele inimii, păreri scumpe îmi căptușeau îmbrăcămintea, straturi de fard, ce acopereau o formă de evlavie, diplome recunoscute, maniere elegante exersate, ce reflectau sclipirea minții trăgeau căruța supraîncărcată a ființei mele.
Toată această povară mă copleșea. Însă ceva m-a făcut să ajung la disperare. Drumul aceasta nu era altceva, decât viața nouă pe care doream s-o încep acum, alături de un zid înalt, drept și alb, ce-l simțeam tot timpul lipit de mine.
Zidul aceasta nu putea fi decât credința în El, Cel care ne însoțea, ne apăra, Cel care marcase acest drum, speranța mea și a altora cu care călătoream. De cealaltă parte a acestui drum se afla o prăpastie adâncă – era lume de unde plecasem.
Mi-era groază să privesc înapoi, primejdia de a ne prăbuși ne amenința la tot pasul. Doream să-mi continui drumul, dar nu înțelegeam de ce înaintam așa de greu.
Către Tine, când strig,
Către Tine când strig, Domnul meu
O, Tu să-mi răspunzi
Tu să-mi răspunzi, Doamne,
O, ia aminte la a mea rugă,
Când strig către Tine!
TEMA II
PĂ‚RĂ‚SIND CARELE
În timp ce călătoream, drumul se făcea din ce în ce mai greu. În unele locuri mi se părea că este așa de greu, încât am ajuns la convingerea că nu vom putea merge înainte cu aceste care încărcate. Atunci am deshămat caii și am pornit mai departe călări. Ce era de făcut? Să renunțăm?
Nu am înțeles niciodată de ce se cere atâta renunțare unui creștin! Nu suferise Hristos pentru noi? Nu călcase El pe acest drum? Nu știe El cât este de greu să fii om? Gânduri ca acestea mă frământau! Aveam o credință moștenită. Părinții mei erau și ei în această grupă care călătorea. Consideram că era suficient să crezi… Da, să crezi… că Fiul lui Dumnezeu veni ca Fiul al omului, care a încercat și a dovedit că se poate parcurge drumul acesta îngust, iar acum, ca Biruitor, ne așteaptă să venim la El!
Priveam la cei din jurul meu și nu mi se părea că sunt ieșiți din comun. Când făceam vizite împreună cu părinții mei, totdeauna plecam dezamăgită. La fiecare vedeam lucruri ce mă plictiseau. Nu era predică să nu se facă apel ca să nu mai strângem comori pe pământ, să ajutăm pe cei nevoiași, să ne mulțumim cu puținul pe care-l avem, etc. Deci… renunțare! Pentru mine timpul însemna bani și banii cereau timp, să te bucuri de ei!
Lucrul aceasta devenise ceva obișnuit în viața mea. Dar, cu ocazia unei predici, ceva neobișnuit mi-a atras atenția; se citise un paragraf din cartea „Marea Luptă”, ce sublinia ideea că cea mai adâncă sărăcie și cea mai mare lepădare de sine, este mai bine primită înaintea lui Dumnezeu decât bogăția, onoarea, o viață comodă și cu mulți prieteni.
Și în continuare spunea:
„Dacă îngăduim ca interesele lumești să pună stăpânire pe mințile noastre, atunci Dumnezeu nu ne poate da un timp, ca să renunțăm la ele.” Predica se încheiase cu apelul că timpul acela era sosit. Drumul pe care trebuia să mergem se făcea din ce în ce mai greu și mai îngust. Întreaga grupă a fost invitată să se ridice, să implore ajutorul lui Dumnezeu. M-am ridicat și eu! Simțeam că mă clatin. Prăpastia se deschidea mult în fața mea. Eram în fața unei alegeri: să continui drumul sau să mă prăbușesc în groapa adâncă a lumii?
M-am rugat, cum n-o făcusem niciodată până atunci și am înțeles că trebuie să renunț la carele ce scârțâiau sub povara păcatelor mele.
Atunci am deshămat caii, am luat o parte din bagaj și am pornit ușurați călări.
E GREU !
E greu să urci pe cărăruie
Și totuși să rămâi
Pe calea-ngustă, unde suie
Iubirea cea dintâi.
E greu să urci, când toți coboară
Și totuși, să cobori
La cei căzuți sub grea povară,
La cei ce plâng în zori!
E greu s-arunci, când lumea strânge
Și totuși, să aduni
Durerea lumii care plânge
Și-a urei mari furtuni.
E greu să taci, când ai dreptate
Și totuși, să vorbești
Aceluia care te bate
Spunându-i că-l iubești.
E greu să ierți, să ierți într-una
Și totuși, să nu ierți
Păcatul, pofta rea, minciuna,
Prin anii cei deșerți.
E greu să crezi, când îți e teamă,
Și totuși, să nu crezi,
Ispitelor ce te îndeamnă:
Să vii, s-asculți, să vezi.
E greu să rabzi făcând doar bine
Și totuși, scumpul meu:
Dacă Hristos trăiește-n tine,
Nimic nu este greu.
TEMA III
DOAR PE CAI!
Pe măsură ce înaintam, cărarea se făcea din ce în ce mai îngustă. Eram nevoiți să ne lipim de zid, ca nu cumva să cădem în prăpastia adâncă. Ne era teamă!
Greu și parcă din ce în ce mai greu! Ca niciodată mai înainte, fel de fel de idei nelinișteau mintea mea! Și aceasta, pentru că îmi permisesem să citesc tot felul de cărți, articole, romane, să vizioneze tot felul de scene nepermise, să ascult toate genurile de muzică și să merg în tot felul de localuri, deși știam că îngerii lui Dumnezeu nu ne pot însoți în aceste locuri și că ei nu înregistrează cu plăcere viața noastră dezechilibrată și haotică.
Simțeam că drumul pe care urcam era anevoios. Ba mai mult, îmi amintesc că în unele ocazii, unii puneau la îndoială actul creațiunii și necesitatea absolută a Domnului Hristos.
Regretabil, spunea un conducător al Bisericii, că există unii care contestă inspirația întregii Biblii. Unii batjocoresc primele 11 capitole din Geneza, iar alții, subtil atacă Spiritul Profetic. Folosindu-se de unele mecanisme ale posibilității gândirii și potențelor umane, unii dintre cei care călătoreau pe acest drum al credinței, considerau că e la dispoziția omului schema mântuirii, coborând acest act divin la posibilitățile rațiunii omului păcătos, jertfa de pe Golgota rămânând altfel fără valoare.
Deși îmi era greu să îmi regăsesc poziția, pe atunci aceste idei mă captivau, considerându-le ca pe ceva interesant, frumos la privit și plăcut să le asculți. Așa se strecoară păcatul în inima omului, când stai de vorbă cu el. eram foarte dornică să aflu ultimele noutăți și căutam să nu-mi scape nici o carte, nici un articol, nici un ecran, nici o discuție contradictorie!
De câte ori încercam să confrunt credința cu aceste gânduri ce atârnau de mintea mea, asemenea unui bagaj… simțeam că-mi pierd echilibrul pe drumul cel îngust. Zidul cel alb și drept, acea credință dată sfinților odată pentru totdeauna respingea erezia, orice idee deghizată a celui rău, ce nu era altceva decât bagajele ce le căram cu noi.
Mi-am dat seama că trăim în timpul când Satana lucrează prin orice amăgire pentru a pune stăpânire pe mintea oamenilor.
M-am cutremurat! Nevegherea la porțile gândirii își arăta consecințele! Cu post și rugăciune am cerut Domnului să mă elibereze de aceste poveri. Simțeam că nu mai puteam continua așa.
Atunci am luat bagajele de pe cai și le-am lăsat să se prăvălească în prăpastie. Erau bagajele propriei noastre îndreptățiri. Acum ne simțeam ușurați. Am mers mai departe călări!
TEMA IV
URCAM PE JOS
Pe măsură ce calea se făcea mai îngustă, am văzut că nu mai puteam merge mai departe așa călări, cum doream noi. Deși drumul era mai anevoios, totuși mă simțeam mai ușurată.
Sabat de Sabat veneam la adunare și eram atentă la fiecare solie prezentată de la amvon, fără a avea prejudecăți față de unele persoane care prezentau Cuvântul, din care cauză alte dăți nu înțelegeam nimic și nici o sole nu impresiona sufletul meu.
Acum, bucuria dragostei frățești era unul din aspectele fericite ale serbării Sabatului. Mă întâlneam cu frații mei, trăiam bucuriile și necazurile lor, ascultam cu atenție ce ne spuneau frații de la conducere, la ce piatră kilometrică am ajuns și cât mai este din drum.
Câteodată drumul devenea dificil, când unele greutăți se abăteau asupra celor cu care călătoream și alergam repede la frații noștri conducători să ne ajute, să ne poarte grijile.
Credința noastră era legată de credința lor, și asemenea unor purtători de poveri, aceștia mărșăluiau cu grijile noastre în spate. Multe probleme frământau întreaga generație a timpului, dar problema sfârșitului începuse să agite pe toată lumea. Fiecare încerca și propunea soluții de a evita impasul. Unii propuneau un calendar în care să existe o zi albă, numită ziua păcii mondiale; alții sperau introducerea moralei religioase în școli, pentru a diminua violența și imoralitatea tineretului, iar mult discutata idee a unirii bisericilor creștine se considera ca fiind cea mai utilă lucrarea care să aducă pacea.
În acest complex de frământări, doream să rămân statornică și nimic să nu mă clintească de pe cale cea îngustă. Doream totuși să întreb pe frații care cunosc mai bine. Alergam de la unul la altul. Cineva mi-a spus: „Într-adevăr, a sosit timpul! Fiecare va trăi prin credința lui!”
Am încercat la altcineva mai în vârstă și l-am întrebat: „Ce părere aveți despre evenimentele pe care le trăim? Oare mai e mult până la venirea Domnului?” „Nu – îmi zise el pe un ton sfătos. După mine, poate veni mâine. Ce mai avem de făcut?! L-aștept de mult, și mai ales, cei care trăim în lumina reformei sanitare și mai mult.”
Acum am înțeles ce era de făcut! Să trăim în toată lumina adevărului care ne-a fost descoperit, ca în prezența lui Dumnezeu!
Drumul pe care urcam era tot mai strâmt și mai anevoios. Trebuia să renunțăm la cai și să mergem în șir, unul câte unul, pe jos. Trebuie să renunțăm să mai creadă și alții pentru noi, trebuia să renunțăm de a face din aproapele nostru un idol, trebuia să renunțăm la convingerea că stăm bine, că suntem mai buni decât alții; sosise timpul când fiecare stătea pe picioarele credinței lui personale și a experiențelor cu Dumnezeu!
De pe zidul cel alb și drept erau lăsate funii de care toți ne-am prins. Aceste funii erau micile experiențe personale pe care le făcusem cu Dumnezeu prin credință, ce ne veneau acum în ajustor în înaintarea noastră. Nici o influență, nici un păcat nu mai trebuia să ne împiedice de a simți direct responsabilitatea de adevărați creștini.
Nu ne-am descurajat de asprimea drumului și ne-am continuat călătoria chiar cu picioarele goale.
Doream să urcăm cu orice risc mai sus, tot mai sus!
TEMA V
SUNTEM ŢINUŢI DE SUS!
Primejdia de a ne prăbuși se mărea. Ne alipirăm cu toții de zidul cel alb, dar simțeam cu toții că picioarele ne tremură. Pentru ce s-au îngălbenit toate fețele? Vai! A sosit ziua cea mare a necazului?
Creștinii lăsați în urmă pe cărare, grăbeau să-și continue drumul, mărturisindu-și păcatele în disperarea lor. De frica pedepsei, în cuvinte de groază strigau la Dumnezeu, în timp ce nelegiuiții râdeau în jurul lor. Natura nu-și mai urma legile. Inundații, cutremure, uragane erau tot mai frecvente. Lumea striga: „Vrem apă, n-avem aer, căldura e prea mare!” Răni nevindecabile apăreau pe oameni și o stare de neliniște domnea pe întreaga suprafață a pământului. Cuprinși de teamă, am înălțat cea mai fierbinte rugăciune către Dumnezeu, sufletul meu se zbătea chinuit de întrebări:
Cum, singur în noaptea strâmtorării, asemenea lui Iacob să lupt mai departe?
Cum?… singur pe drumul încercării,
Mă lași Tu, Doamne să sufăr nedreptate?!
Cum?,,, singur în mijlocul grădinii
Măcar un frate treaz să-l simt aproape?
Cum?… singur paharul amărăciunii
Să-l sorb la drojdii, pe nerăsuflate?
Cum?… singur pe dealul Căpățânii
Să mă ofer cu totul, chiar dincolo de moarte?
Cum?… singur și lepădat uitării,
Un laodicean, de mijlocire să nu aibă parte?
Cum?… singur?
DA, căci cel neprihănit va trăi prin credință.
Strângeam puternic funiile în mâini și ne-am agățat cu toată greutatea de ele. În acele clipe solemne mă țineam strâns de promisiunile lui Dumnezeu. Doream să știu dacă sunt iertat, dacă mai este timp să mă poți ierta?!
Timp… nu mai era! Dar nici o lege omenească nu mă putea face să abjur credința mea. Cu ochii pironiți la funiile care ne trăgeau am trecut și această porțiune dificilă de drum.
Cât de minunate erau acum făgăduințele lui Dumnezeu! Bucuroși am strigat cu toții: „SUNTEM Å¢INUÅ¢I DE SUS! SUNTEM Å¢INUÅ¢I DE SUS!”
TEMA VI
SUNTEM FERICIÅ¢I !
Cu mâinile prinse strâns de funiile groase și sigure, ne întrebam: încotro mergem?
De la capătul acestui drum, puteam să privesc la abisul de jos. Auzeam muzică zgomotoasă, înjurături necuviincioase, glume grosolane, cântece josnice, strigăte de mânie și văicăreli amare.
Eram mai preocupați ca oricând să ne ținem bine de funii, ce nu erau altceva decât făgăduințele lui Dumnezeu date celor ce se hotărâseră să urce pe acest drum îngust.
Dacă ne desprindeam de aceste funii doar o clipă, cădeam în prăpastie, ca în mijlocul fiarelor sălbatice. Dar, nu mai puteam suporta să privim în jos și… ne-am întors privirea!
Iată că înaintea noastră, de cealaltă parte a prăpastiei era o pajiște frumoasă cu iarbă crudă.
Nu puteam să vedem strălucirea soarelui, dar o lumină asemenea aurului și a argintului fin se odihnea asupra acestei pajiști.
Cu ochii ațintiți la frumusețea acestei câmpii, simțeam că funiile au început să ne tragă mai sus, peste prăpastia îngrozitoare.
Un sentiment de ușurare ne-a cuprins pe toți, eram în siguranță.
Zburam… eram fericiți…
Iubiți ascultători, visul Ellen-ei White poate deveni o realitate pentru fiecare din noi! Salvarea și biruința ne sunt asigurate prin Isus Hristos!
Vrei să renunți și tu la păcat și la tot ce te ține legat de lumea aceasta? Hotărăște-te azi, căci timpul este înaintat. Isus te așteaptă cu brațele-I iubitoare deschise la porțile Paradisului!
AMIN!
MĂ‚ VOI ÎNTOARCE ACASĂ‚ ÎNTR-O ZI
Mă voi întoarce acasă într-o zi
În strălucirea sfântă-a țării mele…
Cu dor și cu credință voi păși
Prin poarta mântuirii, către stele.
Și voi lăsa acest pământ străin
Cu jocurile lui de foc și moarte.
De sărbătoarea-i plină de venin
Departe voi fugi, tot mai departe.
În țara mea iubită am s-ajung
Ca un copil cu sufletul fierbinte,
Să fie drumu-acolo cât de lung,
Voi merge cu credință înainte…
Voi revedea, după atâta timp
Căminurile dragostei dintâi,
La țărmul mângâierilor supreme
La Casa Tatălui am să rămâi…
Și nu voi mai călca, o, niciodată
Hotarul țării mele înapoi;
Cu inima de dor înmiresmată
Voi rămânea, sfinți îngeri, printre voi!
O, harfa mea, mi-e tare dor de-acasă
Și sufăr ne-mpăcat printre străini,
Aud mereu o limbă ne-nțeleasă
Cu vorbe și gramatică de spini.
Mă voi întoarce-acasă într-o zi
În raiul frumuseților natale
Și rănile de-acum s-or odihni
Când voi sfârși în cântec astă cale…
La masa întâlnirii, cea bogată,
Cu ochi scăldați în lacrimi și scântei,
Cu-atâta drag voi sta, ca altădată,
La locul meu știut printre ai mei…
Și voi cânta atunci așa cum simt
Și voi ‘nălța cu strigăte-n tării…
Voi fi mereu o coardă de argint
În simfonia marii bucurii.
AMIN!
ZÂMBIÅ¢I, VĂ‚ ROG!
Înainte de a pleca Acasă
să facem ultima fotografie:
îmbrăcați-vă cu haina Stăpânului
și luați-vă fiecare
Crucea și Cartea…
ridicați-vă mai sus fruntea și Legea
și strângeți lângă voi
pe ai casei,
cum cheamă florile albinele.
În spatele vostru
așezați-vă faptele,
dar nu vă uitați la ele…
până vă veți aranja
nimeni să nu vă mâzgălească
fruntea și mâna…
e posibil să se arunce în voi
cu noroi
și să strice
tot ce-ați făcut
în acest loc de tranziție;
rămâneți pe poziție
și zâmbiți, vă rog,
mergem Acasă.
George Uba și Amalia Uba, TORENTE DE LINIȘTE, pag. 70
Material preluat de la www.intercer.net