CUPRINS:
1. Deschidere 49/100 Laudă astăzi pe Domnul!
2. Rugăciune
3. Poezie: Călători purtători de miresme
4. Introducere
5. Tema I A
6. Tema I B
7. COR+COM: 40 /100 Lângă crucea Ta, Isuse!
8. Tema II A
9. Tema II B
10. COR+COM: 21/100 Pe o cruce răstignit (de repetat)
11. Tema III A
12. Tema III B
13. COR+COM: 22/100 A-nviat Isus Hristos (de repetat)
14. Tema IV: Drumul Golgotei
15. Tema V A: Jertfa
16. COR+COM: 4/52 Un nume ca al nimănui
17. Tema V B
18. Poezie: În așteptare
19. Încheiere
20. Închidere 24/100 Da, Hristos a-nviat!
21. Rugăciune
22. Sărbătoriții lunii aprilie (fond muzical)
23. Postludiu – ieșire
CĂ‚LĂ‚TORI – PURTĂ‚TORI DE MIRESME
Ne oprim doar atât
Cât vas de-alabastru să punem iubirii
Un nume
Și iarăși pornim călători
Purtători de miresme (prin)
Prin lume
Ne oprim doar atât
Cât inimi la cruce-ncărcăm de jertfire
Cât bate un clopot – uimire
Frumos de vestire
Cât spunem o rugă
Și face un cântec din tot ce ne doare
Și iarăși pornim
Încotro?
Cine știe?…
Murmur de ape din izvor spre vărsare
Să-mpărțim bucurie
Să-mpărțim frumuseți de salvare
Doar atât ne oprim
Cât să-nvățăm să privim
Să iubim
Cât umbra din suflet s-o facem străină
Cât să ne facem un chip de lumină
Doar puțin ne oprim
Cât șase milenii clipește pământul
Un dor spre oglinda veciei
Visându-se desprins de poverile-i grele
Doar șase milenii,
Apoi,
Pornim de pe el
Purtători de miresme prin stele
Minuni de iubire
Popasurile noastre sunt clipe de drum
Iar noi purtători de miresme
Călători ca mereu
Călători… ca acum.
INTRODUCERE
„…căci Hristos, Paștele noastre, a fost jertfit. Să prăznuim dar praznicul…”
Răsună prin veacuri de la apostolul Pavel încoace Cuvântul Scripturii iar creștinii asemeni călătorilor se opresc în drumul vieții lor, în fiecare an și fac un popas, o clipă de drum, ies din monotonia luptei pentru existență să țină o sărbătoare.
Tablouri mărețe strălucesc câteva clipe, istoria jertfei se derulează în fața milioanelor de inimi și câteva lacrimi sfioase se pierd în tumultul veseliei… și apoi… din nou la drum până la un alt popas.
Oare până când, până unde va merge acest drum? Câte popasuri vom mai putea face fiecare dintre noi? De câte ori ochii noștri vor mai privi prin timp scenele Golgotei?… V-ați întrebat vreodată?
Astăzi este sărbătoare, a fost și ieri, va fi și mâine – așa ne învață Scriptura – să prăznuim praznicul căci Hristos, Paștele noastre a fost jertfit. Și sărbătoarea aceasta nu e de o zi ci de o viață. Trăim zilele cărora alții din vechime le-au urat de bine de departe dar nu s-au putut bucura de ele așa cum ne bucurăm noi. Paștele a fost și va rămâne cea mai mare bucurie pentru creștinism. Și pentru că astăzi împreună cu toți creștinii am făcut și noi un popas am vrea să pătrundem în taina acestei sărbători, acestei bucurii care se naște din contopirea durerii și fericirii, a morții și a vieții mai concis spus, care se naște din JERTFĂ‚. Vrem așadar să descoperim taina jertfei.
Cu ocazia evocării Calvarului toată lumea vorbește despre JERTFA, de multe ori am urmărit cu lux de amănunte (amănunte posibile) Jertfa Domnului Hristos petrecută acum două milenii, tablouri de o frumusețe fără margini, care au prins contur în inima noastră, și adevăruri mărețe s-au impus minții noastre – dar care să fie taina acestei grandioase Jertfe adusă pe pustiul Deal al Căpățânii?
Iată o întrebare la care astăzi la marea sărbătoare a „Paștelor” am vrea un răspuns.
TEMA I A – UMBRA JERTFEI
Peste covorul verde al ierbii o floare își scutură petalele, un vânt ușor le poartă într-un joc ciudat alături de o frunză îngălbenită căzută din falnicul copac de alături. Ochii împăienjeniți de lacrimi a doi oameni însoțesc acest spectacol funebru. Moartea fragilelor și delicatelor flori era într-adevăr un motiv de durere, scena aceasta a dus în mod viu în mintea părinților noștri că moartea este partea a tot ce are viață.
Mâna tremurând(ă) a lui Adam s-a oprit pe gâtul unui miel ce-l privea cu ochi nevinovați, durerea îi frângea sufletul și alături de Eva plângea, florile și frunzele și mielul mai mult decât plâng astăzi oamenii pe morții lor. Dar sfatul divin era clar: mielul trebuia junghiat, mielul acela care nu făcuse nici un rău. Când sângele cald îi umplu mâinile, Adam și Eva au văzut așa cum nu văzuseră niciodată până atunci, vinovăția păcatului și rezultatele lui. Îngerii cerului le descoperiseră planul pe care Dumnezeu l-a făcut pentru mântuirea lor. Ei au primit asigurarea că în ciuda păcatului lor mare și grav, ei nu aveau să fie lăsați sub controlul lui Satana. Fiul lui Dumnezeu s-a oferit să facă ispășire, cu propria Sa viață, pentru păcatul lor. Un timp de probă avea să le fie dat și prin pocăință și credință în Hristos, ei vor putea să devină iarăși copii ai lui Dumnezeu.
Sacrificiul cerut pentru nelegiuirea lor a descoperit omenirii caracterul sacru al Legii lui Dumnezeu. În durerea și remușcarea lor, Adam și Eva au cerut ca pedeapsa să nu cadă asupra lui Hristos, a Aceluia a cărui dragoste fusese izvorul întregii lor bucurii, ci mai degrabă, ea să vină asupra lor și a urmașilor lor.
– „Cum să te dau” – a spus însă Isus – „tot lăuntrul Mi se mișcă de milă”.
TEMA I B
Și de atunci, de la începutul istoriei păcatului de la porțile Edenului, jertfele și sacrificiile poruncite de Dumnezeu au fost o continuă amintire a păcatului dar și a Răscumpărătorului Făgăduit. Ele aveau rolul de a imprima în neamul omenesc căzut adevărul solemn că păcatul a fost acela care a adus moartea.
Jertfa a fost întotdeauna o ceremonie de (din) cele mai dureroase. Mâna omului trebuie să se ridice spre a lua viața, pe care numai Dumnezeu o putea da. În fața jertfei omul a fost pentru prima dată martor al morții și a fost conștient de faptul că dacă ar fi fost ascultător de Dumnezeu, nu ar fi fost nici o moarte a omului sau a animalelor. În timp ce junghia victima nevinovată, el tremura la gândul că păcatul său era cauza vărsării sângelui nevinovat al Mielului lui Dumnezeu. Scena aceasta ne dă o mai profundă înțelegere și un sens mai viu al grozăviei păcatului nostru, pe care nu-l poate ispăși nimic altceva decât moartea scumpului Fiu al lui Dumnezeu. Aici ne minunăm de bunătatea infinită care a făcut posibilă o astfel de răscumpărare spre a salva pe cel vinovat. O stea a speranței luminează prin jertfă de la porțile Edenului până la noi, prin întunericul și viitorul teribil, eliberându-ne de completa părăsire.
Aici în fața jertfei durerea care sfâșie sufletul se contopește cu bucuria salvării, lacrimile spală fețele-ntristate și dorul după lumea pierdută ne dă aripi pentru marea sărbătoare.
Aici este locul unde poți să-ți adapi sufletul de poți să-ți saturi mintea, aici este umbra unde poți găsi lumina.
(Să trecem nepăsători pe lângă umbra Jertfei, care a fost săpată timp de patru milenii în istoria planetei noastre cu sânge de animale nevinovate, spectacolul morții a ajuns atât de obișnuit în lumea noastră, încât această lecție pe care cerul a vrut să ne învețe prin jertfe, să fie trecută cu vederea?)
TEMA II A – MIELUL DE JERTFĂ‚
În feerica lume a începuturilor, o mare bucurie a inundat inima primei perechi de oameni. Se născuse primul copil, primul om. Într-o izbucnire fericită Eva a spus:
– „Să-l cheme CAIN” – adică cel trimis de Dumnezeu să-i salveze – istoria tristă a primului născut a demonstrat însă că nu era el acela.
Generație după generație, așteptând nașterea Salvatorului, oamenii pioși aduceau la popasuri câte o jertfă, sângele unui miel nevinovat umezea pământul în așteptarea Celui Făgăduit. Așa s-au scurt aproape patru milenii, când pe malul Iordanului, în ținutul Iudeii a apărut un om cu numele de Ioan care boteza spre pocăință și iertarea păcatelor. O mare mulțime îl înconjura, oameni din toate clasele, doritori de bine sau căutători de intrigi și mulți cereau să fie botezați. Atunci din mulțimea aceea s-a desprins un om simplu, după îmbrăcăminte părea din breasla teslarilor și a cerut și El să fie botezat.
– „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii”, strigă Ioan și cuvintele lui alergau de la inimă la inimă să-și caute un loc.
Unde erau acum oamenii care au așteptat? Nici un glas nu s-a unit cu cel al lui Ioan. Nici un cântec nu s-a înălțat, era și atunci o zi de sărbătoare și nimeni nu știa, mulți au dorit acel moment, l-au așteptat, dar pe lungul drum al timpului bucuria evenimentului s-a pierdut la alte popasuri.
În timp ce Isus, fiul teslarului, ieșea din apă, recunoscut de Cer ca Fiu al lui Dumnezeu, preotul care era în slujbă la templu se pregătea după vechea poruncă să înjunghie mielul. Oare la urechile lui n-or fi ajuns cuvintele de la Iordan: „Mielul lui Dumnezeu?”… de multe se pierduse taina acestui serviciu sfânt și a rămas doar umbra. Doar umbra aceasta amintea mereu de marea JERTFĂ‚.
Și atunci, la fel ca astăzi, la fel ca întotdeauna, viața cotidiană își urma cursul ei normal. La templu jertfele se aduceau cu regularitate, la timpul hotărât în fiecare an la Ierusalim era mare praznic – PAȘTELE – oamenii munceau, se odihneau, se distrau, își urmau obiceiurile personale și naționale, stăteau la casele lor sau mergeau cu corturile să sărbătorească împreună cu întreaga națiune marile lor sărbători.
Nimeni însă nu gândea că Cerul era cuprins de durere, că bucuria și speranța omenirii costă un preț imens, și că se apropia ziua când acest preț trebuia plătit. Omul, cel mai interesat în această problemă – căci viața sau pierderea lui veșnică erau în joc – urmărea nepăsător scenele din jurul său. Praznicul Paștelui erau aproape, pașii Domnului Hristos se îndreptau spre Ierusalim. Mulțimea Îl înconjura să audă cuvinte de încurajare, bolnavii Îi cereau sănătate, orbii doreau vederea, cei flămânzi pâine, iar Mâna lui împărțea la fiecare darul mult dorit. Mereu și mereu era oprit din drumul său să facă bine.
Când a intrat împreună cu ucenicii pe porțile Ierusalimului, o atmosferă vibrantă de veselie umplea marele oraș. La fel ca și astăzi sărbătoarea Paștelor aducea cu ea bucurie, rudele, prietenii, cunoscuții se întâlneau între ei și petreceau câteva zile în corturi împărtășindu-și bucuria revederii și a năzuințelor naționale.
Paștele era simbolul eliberării din Egipt și tot atât de bine putea să prevestească eliberarea de sub jugul roman. Puțini se gândeau la adevărata eliberare din robia marelui vrăjmaș, cel care are mult mai multă forță decât Imperiul Egiptean sau Roman. Un mare număr de miei erau jertfiți în acele zile dar puțini se gândeau la Adevăratul Miel – „Mielul lui Dumnezeu”.
Oare noi astăzi când „prăznuim” Paștele, ne gândim la Hristos, Paștele nostru care a fost jertfit?Dacă L-am vedea, L-am recunoaște?…
Un om simplu alături de alți câțiva la fel ca El, care a părăsit camera de sus a unei case închiriate, e greu să-L deosebești dintre cei ca El. Nu are nimic care să atragă privirile doar un val de tristețe îi acoperă fața mereu luminoasă, e palid acum, picioarele îi tremură și buzele gata oricând să spune cuvinte de mângâiere și încurajare spun acum: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte”.
E greu de înțeles aceste vorbe de la un om ca El. Uite, intră în Grădina Ghetsemani – Îl recunoști? Vezi în El pe MIELUL LUI DUMNEZEU?
TEMA III A – DRUMUL GOLGOTEI
Se lăsa seara peste frumoasa grădină a Ghetsemanilor și luna ca o regină se ridică pe cerul senin. Un om tăcut și trist înainta cu greu pe potecile de mult știute ale grădinii. Ființa Sa se clătina ca și când era gata să cadă. Ucenicii care-l însoțeau erau unsprezece, deși de obicei era însoțit de 12 ucenici. Unde era cel de-al doisprezecelea?
Toți tăceau. Se uitau în jurul lor să găsească un loc retras pentru Învățătorul lor ca să se poată odihni. Fiecare pas Îl făcea acum cu mare efort, gemea cu glas tare, ca și când se afla sub greutatea unei poveri teribile. În două rânduri ucenicii l-au sprijinit, altfel ar fi căzut la pământ. Nu departe de intrarea în grădină Domnul Isus a părăsit pe ucenicii Săi, cu excepția a trei dintre ei, cerându-le să se roage pentru ei și pentru El. Apoi El a intrat în ascunzișurile retrase ale grădinii.
– „Rămâneți aici” a spus El celor trei „și vegheați împreună cu Mine”, apoi a mers puțin mai departe, dar nu atât de departe ca ei să nu-L poată vedea, și S-a întins la pământ. Povara păcatului Îl copleșea, avea simțământul că datorită păcatului a fost despărțit de Tatăl Său, prăpastia aceasta era atât de mare încât spiritul Său a început să tremure în fața ei. În agonia sufletului Său, El nu trebuia să se folosească de puterea divină. Ca om, El trebuia să sufere urmările păcatului omului. El trebuia să sufere mânia lui Dumnezeu revărsată asupra călcătorilor Legii Sale.
Și în timp ce Isus cădea zdrobit sub povara păcatului, vrăjmașul se pregătea de ultima și teribila luptă… iar ucenicii… dormeau.
Satana șoptea: „Dacă ai să fi garantul unei lumi păcătoase, această despărțire va fi veșnică, ai să fi identificat cu împărăția mea și niciodată n-o să mai poți fi una cu Dumnezeu. De fapt crezi că o să câștigi prin acest sacrificiu? Poporul care se pretinde al Tău, Te-a respins. Caută să Te nimicească pe Tine care ești sigiliul și temelia făgăduințelor făcute lor ca popor, Iuda ucenicul Tău acum Te vinde, unul dintre cei mai zeloși urmași ai Tăi te va trăda. Toți Te vor uita.”
Lupta este teribilă. Faptul că cei pe care El se angajase să-i mântuiască, aceia pe care El îi iubea așa de mult se vor alătura lui Satana, acest lucru a străpuns sufletul lui Isus.
TEMA III B
Priviți contemplând prețul ce trebuia plătit pentru mântuirea celor păcătoși. În agonia Sa, El se prindea de pământul rece, ca și când ar fi vrut să împiedice despărțirea de Tatăl. Roua cea rece a nopții a căzut pe trupul Său întins la pământ, dar El nu-i dădu atenție. De pe buzele Sale palide veni strigătul amar: „Tată, dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta.” Dar chiar și în aceste împrejurări El a adăugat: „Totuși, nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu.” (Matei 26:39).
Inima omenească tânjește după simpatie și înțelegere atunci când este în suferință. Această nevoie era simțită de Domnul Hristos până în adâncimea ființei Sale. În momentul suprem al agoniei Sale El a venit la ucenicii Săi cu dorința arzătoare de a auzi cuvinte de mângâiere din partea acelor pe care adesea Îi binecuvântase și Îi mângâiase în necazurile și amărăciunile lor. Dar ei dormeau.
Teribilă era ispita de-a lăsa neamul omenesc pe drumul său, soarta omenirii era în cumpănă. Hristos însă a biruit. El s-a legat să salveze neamul omenesc cu orice preț și oamenii…
Iuda L-a vândut pe 30 de arginți, frații Lui iudei, L-au prins, I-au legat mâinile care făceau numai bine și picioarele care mergeau întotdeauna să ducă vestea bună a păcii, L-au târât la judecată la Ana, la Caiafa, la Pilat, la Irod. Ucenicii Lui L-au trădat, au fugit, Petru s-a lepădat de El și în timp ce era judecat, condamnat și bătut fără să fie vinovat, nimeni nu s-a gândit să intervină.
IATĂ‚ OMUL
Străpuns de ghimpi cu fruntea sângerândă,
Desfigurat, făptura-i tremurândă,
Pe Omul Sfânt, Mântuitorul nostru
Priviți iudei!… E Împăratul vostru!
El poartă spini pe cap în loc de lauri,
Rănit adânc, dar nu pronunță vai-uri,
Nu murmură, nu blestemă, nu plânge,
Deși pe corp sunt urme largi de sânge.
De suferință-i gata să leșine!
El rabdă calm, dorește numai bine…
Făptura Lui cea grav schimonosită
Ascunde-n ea o inimă sfințită.
Deși desfigurat și tremurând,
El e frumos… mai mult decât oricând.
E frumusețea dragostei divine
Ce se oferă darnic la oricine.
Alături stă un călcător de lege.
Pilat întreabă: „Care-l veți alege?
Desigur pe Isus cel fără pată!”
Dar marea gloată urlă-nfuriată:
„Nu-L vrem pe El… răscoală tot poporul,
Distruge templul… legea… viitorul!
Tot neamul nostru spre ruină-l duce.
Vrem pe Baraba… iar El mort pe cruce!”
– „Să răstignesc pe-al vostru Împărat?”
Dar tot poporul strigă-nfuriat:
– „La moarte crudă!… nu Îl vrem de rege!…
Cezarul ni-e-mpăratul după lege!”
Pilat e consternat… cu indignare
Privește trist la ura lor cea mare…
„De ce o dușmănie ne-mpăcată
Către o victimă nevinovată?”
Era orgoliu, egoism, plăcere
Ce-au scufundat planeta în durere.
Era un rod din firea pământească
Ce-a stins în suflet dragostea cerească
O, dragi creștini, acolo de eram,
La tribunal, pe cine alegeam?
Pe Omul care cheamă la jertfire,
Sau pe cel rău la reaua viețuire?
Alegeți pe Isus, El tot mai cheamă…
Și ne-a iubit mai mult decât o mamă.
TEMA IV – DRUMUL GOLGOTEI
Când soarele oriental răsărea la orizont, un lung convoi mărșăluia în dezordine pe drumul spre pustiul deal al Căpățânii. Ostași romani alături de mai marii ai iudeilor, oameni de nimic alături de învățători ai legii, femei, bărbați și copii însoțeau cu larmă o tristă procesiune a trei cruci. Erau târâte cu greu pe pietrișul aspru spre culmea Golgotei.
Era greu acum să vezi chipul senin al Mântuitorului. Sângele care curgea pe față se îmbina cu sudoarea rece și nu era nimeni să șteargă fruntea palidă. Privirea care altădată aducea pace și mângâiere era plecată sub povara crucii, picioarele care alergau să aducă vindecare și bucurie tremurau la orice pas, iar mâinile, mâinile acelea întotdeauna întinse să facă bine erau acum legate în timp ce trupul se prăbușea sub povara lemnului pus pe umerii slabi. Nu mâncase de la cina Paștelui – agonia din Ghetsemani. Era slăbit mult, apoi drumul la Caiafa, la Ana, Pilat și Irod și din nou la Pilat, batjocurile și bătăile administrate, de două ori, torturat și bătut cu bice – toată noaptea au avut loc scene după scene de un caracter care să încerce fiecare suflet în gradul cel mai înalt și peste toate acestea durerea trădării de către cei mai apropiați – ucenicii Săi. În tot timpul procesului Isus s-a purtat cu demnitate – pe drumul spre Golgota însă greutatea crucii L-a doborât și El a leșinat de trei ori sub greutatea crucii. Un om silit, Simon din Cirene I-a dus crucea la locul execuției.
Și acolo pe culmea lipsită de flori se pecetluia soarta omenirii, viitorul meu și al tău.Povara grea a păcatului sfâșia din nou sufletul Mântuitorului. Nici un geamăt de durere nu ieșea de pe buzele arse, sudoarea morții șiroia pe fața sa calmă și senină și nici o mână milostivă nu se întindea să o șteargă, nici un cuvânt de simpatie, nici o credincioșie statornică nu venea să răcorească arșița sufletului zbuciumat. În timp ce soldații își aduceau la îndeplinire îngrozitoarea lor lucrare, Domnul Hristos se ruga pentru vrăjmașii Săi:
– „Tată, iartă-i căci nu știu ce fac.”
Cu zgomot surd crucea intră în groapa săpată în stâncă, și trupul Mielului lui Dumnezeu se ridică sus vrând parcă să stingă cerul. Vorbe de ocară umpleau văzduhul împletindu-se cu vaietul unor femei miloase. Se simțea acolo mireasmă de moarte și în hohotul de râs al gloatei era ceva sinistru. Drumul Golgotei se termina aici pe culme, de la Ierusalim la Dealul Căpățânii, dar un alt drum, tot Drumul Golgotei se cheamă, pornește de la Cruce spre Salem, orașul Păcii. Drumul Golgotei e drumul morții, drumul Golgotei e drumul vieții.
TEMA V – JERTFA
Era într-o zi de vineri – „ziua pregătirii” pentru iudei și unul câte unul oamenii se întorceau la casele lor. În templu preotul se pregătea pentru jertfa de seară. Un miel ca atâția alții ce se înjunghiau de mii de ani, sta în fața altarului. A trecut mult timp de când Adam sta înfiorat în fața jertfei, mâna care ținea cuțitul era acum sigură pe ea, ochii omului priveau cu indiferență la animalul nevinovat… când deodată mâna aceea sigură scapă cuțitul, mielul fuge, tunete, fulgere, cutremur, perdeaua care despărțea Sfânta de Sfânta Sfintelor din Templu se rupe în două și locul Prea Sfânt rămâne descoperit…
Ce s-a întâmplat?
Mormintele se deschid și morții ies afară din ele, un întuneric dens acoperă pământul, fiori de groază umplu inimile și cerul se clatină, și pământul tremură…
Sus la Golgota cerul a făcut un altar și Prințul Universului a urcat de bună voie pe el, nu era nevoie ca oamenii să pună acolo o cruce, să bată cuie, nu era nevoie de o coroană cu spini, de biciuri și maltratări, nu era nevoie de mantia zdrențuită. Din slava nemuririi se coborâse un Fiu de Împărat, dar El a vrut să fie pentru noi „un Miel de jertfă” a lăsat coroana, mantia și tronul, pumnalul păcatului îi sfâșia viața și în jurul altarului Său îngerii au vrut să pună flori, heruvimii ar fi vrut să pună mâna lor pe fruntea rece care se prăbușea în moarte, o durere fără margini umplea cerul și n-ai fi putut să spui cine suferea mai mult, Dumnezeu pe tronul Lui sau Isus pe cruce. Îngerii se aruncau la picioarele comandantului lor cerând voie să ajute pe Cel ce se jertfea, dar acel lucru ar fi însemnat pieirea pentru totdeauna a neamului omenesc.
Isus trebuia să suporte singur durerea nașterii din nou a omului. Era imens prețul plătit de cer. Un întreg univers nepătat suferea pentru omul păcătos. Și omul… omul era singurul care putea să facă ceva, dar în loc să facă un altar de mulțumire, a ridicat o cruce, în loc de mână caldă care mângâia un muribund, a bătut piroane, a lovit cu trestia și i-a aruncat veninul urii.
Dar atât de mult a iubit Isus pe om, încât s-a dăruit ca Miel pe altar, să ridice păcatele celor ce-L loveau, celor ce-L trădau.
TEMA V B
Când soarele se apropia de asfințit, trupul omenesc cedă durerii sufletești și din pieptul zdrobit se auzi strigătul înfiorător: „S-A SFÂRȘIT”.
Marea Jertfă a fost adusă și în fața ei nu pot decât să exclam: „O taină a tainelor, iubirea lui Dumnezeu pentru o lume care nu L-a vrut”.
Privirea blândă a Celui ce străbătea Iudeia era acum acoperită de pleoapele închise pe capul prăbușit, părul Său era năclăit în sânge, mâinile și picioarele străpunse de sulița romană. În trupul acela mort se închideau speranțele omenirii, mormântul rece al lui Iosif din Arimateia i-a oferit găzduire, o ceată de ostași romani păzea mormântul, voiau parcă oamenii să-i închidă pentru totdeauna viața într-un coșciug, dar acolo la Golgota viața a biruit prin moarte. La jertfă durerea naște bucurie, și nădejdea omenirii urcă pe puntea vie spre infinit.
LA MORMÂNT
O ramură-n-florită
sunt…
O umbră peste-al Tău
mormânt
Și plâng cu albe flori
de gând
Peste durerea Ta
Isuse blând.
S-a stins în depărtare
pasul Tău, foșnit
Și glasul Tău printre măslini
s-a veștejit;
doar vântul amintirilor
înconjoară
mormântul Tău
sub cer de primăvară;
S-a stins privirea Ta
senină peste dealuri
Doar Marea Galileii
mai plânge între maluri
Pe țărmul ei,
sub stelele pustii
Te așteptăm Rabuni, iar
să vii…..
ÎNCHEIERE
Stelele licăreau pe cerul senin. Era o noapte ca oricare alta, și totuși ceva tainic se petrecea, era ora istoriei când destinul planetei noastre primea pecetea înnoirii. În ceruri se deschideau porțile să primească pe Împăratul Slavei, oștirile de îngeri Îi pregăteau onorurile. Urmele durerii se stingeau într-o imensă bucurie. Gabriel, conducătorul cetelor îngerești sta lângă tronul Măririi. Soarele ca un mire care iese din odaia lui se pregătea să răsară, dar Gabriel i-o luă înainte într-un torent de bucurie se îndreptă spre porțile unei grădini, avea marea onoare de a întâmpina pe Comandantul său, să-I întindă mâna când acesta se va ridica din moarte. O lumină puternică străluci la ușa mormântului, paznicii orbiți se prăvăliră, iar Hristos ieși afară.
– „Vino, Tatăl Tău te cheamă” spuse îngerul. Dar Isus zăbovea, de ce oare? Ochii ostașilor erau încântați privind la fața lui Isus, dar El aștepta pe altcineva, voia să spună Mariei vestea cea bună, și prin ea ucenicilor Săi. Isus Cel înviat era același, plin de iubire, și gingășie ca odinioară când se plimba pe străzile Iudeii. Hristos a înviat. Tonul vocii Sale a fost recunoscut de Maria Magdalena, și-L recunosc de-atuncea toți creștinii care spun: „Hristos a înviat!”
ÎN AȘTEPTARE
Inimile noastre bat la cruce
Unde inima Domnului a-ncetat să mai bată.
Noi am continuat să trăim la mormântul Său
De pe care piatra tăcerii eterne a fost răsturnată
În Sanctuarul ceresc, în palmele dragostei Sale,
Chipul mântuirii noastre se oglindește.
Chipul nostru trecut prin focul de topitoare iubire,
Prin sângele Său, în fața Tatălui El ni-l strălucește.
Aici a venit și aici a murit.
Moartea Lui, viața noastră ce-a de vecii
Aici a-nviat și de-aici s-a `nălțat
Și tot aici, după făgăduință, va veni.
Întârziate, profețiile își grăbesc împlinirea.
Istoria urcată-ncet din răsărit, coboară grabnic în apus
Totul aleargă să câștige clipa pierdută
Și somnul ne fuge așteptându-L pe Domnul Isus
Între clopotele pământului și trâmbițele cerului
Marile semne profetice sunt pe sfârșite
Galileeni ai zilelor de-apoi suntem noi
După Domnul, cu privirile spre cer ațintite.
Vino Doamne,
Inimile noastre nu bat nimănui altcuiva
Bat odată cu ceasul venirii, venirea Ta.
Sursa: www.intercer.net