Consacrare si misionarism

CUPRINS:

1.    Deschidere 165
2.    Rugăciune
3.    COR
4.    Introducere
5.    COR
6.    Tema I
7.    Poezie
8.    COR
9.    Tema II
10.    Tema III
11.    COR
12.    Poezie: Imn soliei advente
13.    Tema IV
14.    Tema V
15.    COR+COM 162
16.    Poezie: Lumină să se facă
17.    Poezie: Va bate ceasul lumii
18.    Încheiere A
19.    Încheiere B
20.    COR
21.    Închidere 161
22.    Rugăciune
23.    Postludiu – ieșire

Vestirea Evangheliei și toată lucrarea servirii din iubire, Dumnezeu ar fi putut să o încredințeze îngerilor din ceruri sau ar fi putut să întrebuințeze alte mijloace pentru îndeplinirea acestui scop. Dar, în marea sa iubire, Dumnezeu alese să facă pe om împreună lucrător cu Hristos și cu îngerii sfinți pentru ca și omul, după ce a pierdut fericirea Edenului, să poată avea parte de binecuvântarea, bucuria și înălțarea sufletească ce rezultă din această lucrare dezinteresată.

Să urmărim în acest sens câteva exemple edificatoare de bărbați și femei consacrați acestei lucrări înainte de Domnul Hristos.
Menționăm încă de la început faptul că succesul în viața misionară a fiecăruia a constat într-o permanentă și stăruitoare comuniune cu Dumnezeu prin rugăciune. Numai totala consacrare a putut să aducă mari realizări și satisfacții depline trudei lor.
Să ne îndreptăm gândul către vremurile când lumea era încă în copilăria ei – timpul antedeluvionar.

Zăcea un blestem dublu asupra pământului din cauza păcatului lui Adam și a omorului comis de Cain. Răutatea omului devenise atât de adâncă și atât de mult răspândită încât Dumnezeu nu o mai putut tolera. În mijlocul corupției morale mereu crescânde, Metusalah, Noe și mulți alții se străduiau să păstreze vie cunoștința despre adevăratul Dumnezeu și să oprească fluviul răului moral. Enoh, repetase fiilor săi cele ce Dumnezeu îi arătase cu privire la potop, iar Metusalah și urmașii săi trăiau încă ca să asculte predica lui Noe și ajutară la clădirea corăbiei.
În timp ce Noe vestea lumii solia sa de avertizare, faptele sale dau mărturie despre sinceritate sa. În felul acesta, credința sa fu desăvârșită și cunoscută pe față.
El ședea ca o stâncă în mijlocul furtunii. Vocea sa solemnă avertiza acea generație timp de o sută douăzeci de ani și el vesti evenimente care, atât cât putea judeca înțelepciunea omenească, păreau imposibile. O mare putere însoțea cuvintele sale, căci era vocea lui Dumnezeu către oameni, care vorbea prin servul său.

Să amintim numai mărturia despre Dumnezeu dată oamenilor de către Abraam, Iosif, Moise, Samuel, să ne gândim la școlile profeților, o măsură luată pentru educația tinerilor dornici să cerceteze Cuvântului lui Dumnezeu în mod mai profund și să caute înțelepciune de sus pentru a deveni propovăduitori în Israel.

Să poposim asupra cazului unui alt titan misionar – proorocul Ilie. În timpul său, împărat peste Israel era Ahab, fiul lui Omri, care a domnit douăzeci și doi de ani, făcând ce este rău înaintea Domnului mai mult decât toți cei ce fuseseră înaintea lui. La sfârșitul a trei ani de secetă în care nu se formase nici o picătură de rouă și nu căzuse nici un strop de ploaie, ani ce fuseseră profetizați lui Ahab de către Ilie, acesta se înfățișează pe muntele Carmel înaintea întregului Israel ce fusese strâns acolo, înaintea împăratului personal, a celor patru sute cincizeci de prooroci ai lui Baal, și a celor patru sute de prooroci ai Astarteei. Ilie s-a apropiat de tot poporul și a zis:
–    "Până când vreți să șchiopătați de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu mergeți după El; iar dacă este Baal, mergeți după Baal".
Poporul însă nu i-a răspuns nimic.

Fiind confruntat cu preoții lui Baal, și ai Astarteii, Ilie iese biruitor pentru că el știe cui să se roage.
Iată rugăciunea sa:
– “Doamne Dumnezeul lui Avraam, Isac și Israel! Fă să se știe astăzi că Tu ești Dumnezeu în Israel, că eu sunt slujitorul Tău și că toate aceste lucruri le-am făcut după porunca Ta. Ascultă-mă Doamne, ascultă-mă pentru ca să cunoască poporul acesta că Tu ești adevăratul Dumnezeu și să le întorci astfel inima spre bine!”

Ce a făcut de data aceasta poporul când a văzut urmarea rugăciunii? Cuvântul Domnului ne spune că a căzut cu fața la pământ și a zis:
– “Domnul este adevăratul Dumnezeu! Da, Domnul este adevăratul Dumnezeu!”
Acest adevărat Dumnezeu a fost mărturisit și în împrejurări mult mai grele.

Poporul Iudeu se afla dus în robia imperiului Medo-persan. Tânăra Estera din seminția lui Beniamin, ajunsă împărăteasă prin darurile providenței, descoperă în fața împăratului Ahașveroș pe Dumnezeul său. Îi vorbește despre apartenența sa religioasă și ca națiune și-i pune în față necazul cel mare ce s-a abătut asupra poporului său. Trei zile și trei nopți s-a rugat Domnului și a postit iar răspunsul nu a întârziat, poporul său nu numai că este izbăvit, dar are favoarea să se răzbune chiar pe vrăjmașii săi. Mulți oameni dintre popoarele țării au cunoscut atunci pe Dumnezeu și s-au făcut Iudei.

Gândindu-ne și la mărturisirea Dumnezeului lor făcută în marele Babilon de către tinerii Daniel, Anania, Mișael și Azaria, să urmărim în câteva cuvinte, ultimul caz de care ne vom ocupa: – cel al profetului Iona.
El primește din partea Domnului următoarea poruncă:
– "Scoală-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare și strigă împotriva ei, căci răutatea ei s-a suit până la Mine."

Dar unde a ajuns Iona datorită neascultării sale? A trebuit să stea trei zile și trei nopți în pântecele unui pește mare. Aici avu timp și prilejul să se căiască de păcatul său. Din mijlocul locuinței morților s-a rugat Domnului în toată sinceritatea sa și Domnul l-a ascultat. Și iată-l pe Iona plecând în marea sa lucrare misionară – aceea de convertire a unei cetăți întregi, cu peste o sută douăzeci de mii de locuitori în frunte cu împăratul său.

Iubiți ascultători, noi ne-am mărturisit păcatele noastre, ne-am hotărât să le părăsim și ne-am consacrat lui Dumnezeu, ca să ducem o viață nouă? Trebuie să simțim în inima noastră dorul după lucruri mai bune decât cele oferite de lumea aceasta, să recunoaștem în dorința lăuntrică vocea lui Dumnezeu către sufletul nostru și să răspundem chemării ce ne-a fost adresată.

NU   A   SECAT

Nu a secat
Nici un izvor de iubire
Dumnezeu își trimite din slavă
Toată dragostea Sa
Dacă nu simți marea renaștere spre mântuire
Înseamnă că Golgota
Nu mai este în inima ta

Nu e închisă
Nici o fereastră spre veșnicie
Dumnezeu Își trimite
Toată lumina numelui Său
Dacă bucuria mântuirii nu te reînvie
Înseamnă că Chivotul
Nu mai este în sufletul tău

Nu, nu se ascunde Cel ce ține zidirea
Fără de număr
Minunile Sale-a pe-ntregul cuprins
Dacă văpaia inspirației
Nu ne mai aprinde gândirea
Înseamnă că focul inimilor noastre
S-a stins

Înseamnă că drumul credinței
Trebuie înțeles
Pe el să se urce nădejdea
Spre Cel ce vine
Înseamnă că drumul ascultării trebuie dres
Pe el Dumnezeu să coboare mântuirea
La mine, la tine
În universul marilor frumuseți mântuitoare
O nouă speranță numai atunci ne va aduce
Când viața noastră lângă Chivot va fi roditoare
Când rostul jertfei noastre va lumina sub cruce

MOTO: "Lumina aceasta era adevărata Lumină care luminează pe orice om venind în lume." (Ioan 1,9)

Hristos a iubit nespus neamul omenesc decăzut și de aceea a părăsit locuința Sa cerească pentru a aduce lumina adevărului Său pe singurul loc întunecos din cuprinsul Universului. Acestui scop suprem i-a închinat toate eforturile, toată puterea, toată inteligențe și în final și viața Sa.
Studiind activitatea Sa, putem observa că succesul Său misionar se datorează în mare măsură convorbirilor individuale. El observa problemele oamenilor și găsea pentru fiecare o solie de mântuire.

"El n-a trecut pe lângă nici un suflet ca și cum ar fi fost fără valoare, ci a căutat să dea fiecăruia leacul mântuitor." (HLL)
Oriunde se găsea, El știa să ,dea o învățătură potrivit cu locurile și împrejurările respective. Căuta să încurajeze pe oamenii cei mai decăzuți și pe cei de la care se putea spera mai puțin, asigurându-i că pot ajunge și ei curați și sfinți în caracter. Adesea se întâlnea cu oameni care fuseseră târâți de Diavolul în locurile cele mai decăzute, și care nu mai aveau putere să se desfacă din mrejele lui.
Oamenilor acestora descurajați, bolnavi, ispitiți și decăzuți, Isus le spunea cuvinte de cea mai duioasă milă, cuvinte de care ei aveau nevoie și pe care le puteau înțelege.

„Pe alții îi găsea piept la piept în luptă cu vrăjmașul sufletelor, pe aceștia îi încuraja să stăruiască în rugăciune, asigurându-i că vor birui pentru că îngerii lui Dumnezeu erau de partea lor spre a-i ajuta în câștigarea biruinței.” (HLL 63)
Este demn de remarcat faptul că parabolele oi pierdute, drahmei pierdute și a fiului risipitor, toate raportate în Luca 15, se termină cu bucuria "pentru un singur păcătos care se pocăiești" demonstrând interesul profund pentru un suflet pierdut.

Fiecare suflet era prețios înaintea Lui. Deși totdeauna se purta cu demnitate dumnezeiască El se pleca cu cea mai milostivă luare aminte față de fiecare membru al familiei lui Dumnezeu. În toți oamenii El a văzut suflete căzute pe care avea misiunea de a-i salva! Lucrarea misionară a lui Isus se caracterizează prin totala lipsă a prejudecăților, și a discriminării. Oamenii, indiferent de țară, religie sau limbă, aveau acces liber la inima Lui plină de iubire și milă duioasă – „În legăturile Lui cu oamenii nu întreba: care este crezul tău? De care biserică aparții? El ajuta pe toți cei ce aveau nevoie de ajutor… Se interesa cu iubire de toți oamenii și răspândea în jurul Său lumina unei evlavii fericite.” (HLL 60)..

Prin discuția cu femeia samariteancă și prin vindecarea fiicei femei siro-feniciene, Hristos a arătat că invitația Evangheliei nu trebuie să fie prezentată numai la câțiva aleși despre care credem că ne-ar face onoare dacă ar primi acesta chemare. El a acordat atenție și bătrânilor încărunțiți și micuților copii și fariseilor și vameșilor.

Isus vedea în fiecare suflet un om căruia trebuia să-i fie prezentată chemarea la mântuire. El câștiga inima oamenilor trăind între ei ca unul care le dorea binele. Sta de vorbă cu ei, la ocupațiile lor zilnice și se interesa de nevoile lor pământești. (HLL 109)

Este important de subliniat faptul că niciodată Isus nu sa angajat în discuții contradictorii – Nicodim venise la Domnul cu gândul să stea la discuție cu El, dar Domnul îi vorbi despre principiile fundamentale ale adevărului. Nu prin certuri și discuții se luminează un suflet. Nicodim primi învățătura și o luă cu sine. Începu să studieze Scriptura într-un chip nou, nu pentru a discuta o teorie, ci pentru a primi lumină pentru suflet. (HLL 121,125)

"El n-a mustrat slăbiciunea omenească, dar a mustrat cu toată puterea fățărnicia, necredincioșia și nelegiuirea, însă atunci când rostea mustrările Lui drepte, în ochii Lui erau lacrimi și vocea Lui era înecată de plâns. El n-a făcut niciodată ca adevărul să pară ca ceva crud, ci totdeauna a dovedit o adâncă iubire pentru omenire." (Slujitorii Evangheliei 117).

Modul de exprimare al Mântuitorului era întotdeauna cât se poate de atrăgător, El făcea adevărul să fie frumos, prezentându-l în modul cel mai direct și cel mai simplu. Limba folosită de El era curată, aleasă și limpede ca un pârâu curgător. Glasul Lui era ca o melodie pentru cei ce ascultaseră vorbirile monotone ale rabinilor. Cu toate că vorbirea Lui era simplă, El vorbea ca unul care are putere." (HLL 182).
În cadrul lucrării misionare a lui Isus, un loc important au ocupat vindecările, cărora Mântuitorul le-a acordat mai mult timp decât pentru a predica, Hristos nu a neglijat nici de a-i ajuta pe cei nevoiași.

"Isus căuta să ajute pe toți cei în suferință pe care îi întâlnea. N-avea mulți bani de dat, dar de multe ori se lăsa nemâncat ca să ajute pe aceia care erau în mai mare lipsă ca El. Celor care aveau nevoie le dădea un pahar cu apă rece sau le dădea în liniște însăși hrana Lui. Ajutând pe cei în nevoie, făcea ca adevărurile pe care le spunea să fie unite cu fapte bune." (HLL 60)

Dar cu toată mărimea și amploarea lucrării Sale, Mântuitorul nu termina și nu începea nici o zi fără a se consacra lui Dumnezeu și tocmai în permanenta comuniune cu Tatăl constă succesul lucrării sale, misionare.
"Adesea se retrăgea, prin munți pentru a fi liniștit în rugăciune, dar aceasta era o pregătire pentru activitatea Lui între oamenii ocupați cu grijile vieții. Totdeauna revenea din acele retrageri – pentru ca din nou să vindece bolnavi, să învețe pe cei neștiutori și să sfarme lanțurile celor prinși de Satan," (HLL 109)

Să ne ajute Dumnezeu ca privind mereu la Mântuitorul nostru să fim însuflețiți de același spirit misionar și să îndeplinim porunca pe care El ne-a dat-o înainte de a se înălța: „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile”

IMN   SOLIEI   ADVENTE

Pe drum de milenii, ieșind de prin ceață
În inimi și glasuri prezentă
Sub steagul credinței și-al păcii în față
Ai fost pâinea noastră, onoare și viață,
Sublimă solie Adventă.

Spre-o lume mai bună ne-ai fost legământ
Motiv de război și de pace
În lupta deschisă-ntre cer și pământ
Ești solia noastră cu duh de avânt
Cuvântul de foc ce nu tace.

Noi știm adevărul și el e putere
Mai tare ca iadul sau moartea.
Cunoaștem și noi omeneasca durere
Dar știm că și-n lanțuri Cuvântul nu piere
De veacuri cu el ne e partea.

Și noi nu ne temem – aceasta ni-i lege
Căci cerul ne stă înainte
Luceafărul vieții pe toți să ne lege
În singurul pas ce-l putem înțelege
Spre țara nădejdilor sfinte.

Da, vine și ziua… pe Isus ‘L-așteptăm
Aceasta ni-i scumpa solie.
Sub aripa ei am crescut și zburăm
La gândul acesta, supuși îndurăm
A șarpelui veche mânie…

Fugind de chemarea salvării cerești
O lume își caută rostul
Pe calea cea largă, pe căi pământești
Împinși de nevoi și atrași de povești
Săpându-și în lut adăpostul.

Noi astăzi le-ntindem solia iubirii
Mereu către oameni prezentă
Acum este timpul să cânte zefirii
Și trâmbiți să sune în cinstea-nnoirii
TRĂ‚IASCĂ‚ SOLIA ADVENTĂ‚!
Amin!

"O, iată-vă împărățind fără noi!
Și măcar de ați împărăți cu adevărat, ca să putem împărăți și noi împreună cu voi. Căci parcă Dumnezeu a făcut din noi apostolii oamenii cei mai de pe urmă, niște osândiți la moarte, fiindcă am ajuns o priveliște pentru îngeri și oameni. Când suntem insultați binecuvântăm.”
Astfel ilustrează sfântul apostol Pavel slujba ambasadorilor veșniciei, printre semenii lor deznădăjduiți, derutați, muritori.
Convertirea apostolilor Domnului Hristos, e un fapt istoric – confirmat de activitatea lor neobosită, până la moarte, e dovada unei puteri dumnezeiești, transformatoare, începutul și condiția succesului lor ulterior, condiție pe care ne-o putem însuși dacă ne vom consacra fără rezerve deplin încrezători pe altarul aceleiași supreme responsabilități.

Poate ne întrebăm care sunt raporturile dintre consacrare și misionarismul biblic apostolic. Sinceri fiind căutăm să pătrundem secretul realizărilor lor de proporții spre a evalua (cântări) mai corect sfera noastră de datorie și succes, de remediu a deficiențelor de caracter.
Suntem îndreptățiți pentru o astfel de cercetare, deoarece ei au fost oameni ca și noi – au făcut urme drepte spre Paradis, deoarece, ca și ei suntem chemați de același Dumnezeu, statornic, cu aceeași sacră iubire, la aceeași fericită nădejde, deoarece ecoul ultimului gong stă gata să anunțe revenirea glorioasă a scumpului nostru Mântuitor și Domn, “Care va răsplăti fiecăruia după faptele lui; și anume, va da viață veșnică celor ce prin stăruința în bine, caută slava, cinstea și nemurirea; și va da mânie și urgie celor ce din duh de gâlceava se împotrivesc adevărului și ascultă de nelegiuire”, deoarece "toate acestea li s-au întâmplat lor, apostolilor, ca să ne slujească nouă drept pilde… pentru ca prin răbdarea și prin mângâierea pe care o dai Scripturile să avem nădejde."
Viața fiecărui apostol e un unicat, un îndemn, o mustrare, un avertisment, și o făgăduință.

Să reflectăm puțin asupra activității lui Pavel ca apostol – sfântă enciclopedie de experiențe ce pledează viu pentru puterea asemănării cu Hristos. Renunțând la înalta sa poziție socială în favoarea crucii Domnului Hristos, el a devenit fiu de Dumnezeu. Măreț e fiecare episod al vieții sale consacrate, dar cum contrastul cu cât e mai puternic cu atât evidențiază mai bine, cauză și efect. Să-l privim pe sfântul apostol Pavel în capitala idolatriei, științei și artei pe nedrept numite astfel (ATENA) și-n capitala luxului și orgiilor de tot felul (ROMA), în fața celui mai crud împărat roman: NERO

Dar apostolul Pavel nu se lasă sedus de splendoarea și bogăția care-l înconjurau, dându-și seama de forța amăgitoare pe care o pot exercita arta și știința asupra spiritualității umane. În Atena, Pavel a întâmpinat păgânismul în forma sa cea mai rafinată, mai derutantă, adânc ancorată în pretențiile filosofiei. Atenția asupra lui Pavel a fost atrasă treptat, prin discuțiile pe care le-a avut cu cei sinceri, religioși și cu tot aprobul unora stupefiați sau elogiul altora, a prezentat distins, principiile divine, rostul vieții noastre, chiar celor mai înalți demnitari ai orașului puterea sa intelectuală a impus respect învățaților, iar argumentația sa și puterea cuvântării sale a captivat atenția întregului auditoriu.
Principiile expuse erau susținute în fața tuturor claselor sociale. Curajul său a fost nezdruncinat când îi întâmpina pe adversari, pe propriul lor teren, combătând logica prin logică, filozofie cu filozofie, elocvență cu elocvență.

Cuvintele lui Pavel, sunt o comoară de cunoștință pentru comunitate, rostite într-o situație când ar fi putut ușor găsi ceva care să agite pe ascultătorii… Ar fi putut ataca direct zeii grecilor și pe oamenii mari ai orașului putând avea aceeași moarte ca Socrate – dar, cu tact plin de iubire dumnezeiască le abătu spiritul de la zeitățile păgâne făcându-le cunoscut pe adevăratul Dumnezeu.

Chiar și azi adevărurile Bibliei trebuie prezentate oamenilor mari ai lunii pentru ca ei să poată alege între ascultarea de legea lui Dumnezeu și neascultare, între adevărul veșnic și minciună temporară, între progres etern și neființă, iar în ultima instanță, la judecată, să primească roadele propriilor alegeri. Să nu ezităm deci să fructificăm orice ocazie, astfel ea va fi iremediabil pierdută.

De la Atena la Roma, apostolul Pavel și-a bătătorit calea cu cununi de stele pentru veșnicie. La Roma, înaintea preacrudului Nero, publicul consternat a văzut fața lui ca o față de înger. Cuvintele sale sensibilizează chiar pe cele mai împietrite inimi.
Adevărurile rostite în acea zi au fost destinate sa zguduie națiuni și să-și impună influența lor asupra inimilor omenești deși purtătorul lor a fost martirizat. Nero însuși, la pledoaria apostolului pentru primirea lui Hristos pentru mântuire, a tremurat de groază la gândul judecății viitoare, s-a temut de Dumnezeul apostolului.

Un sentiment de respect a ținut pentru câteva timp în frâu spiritul său setos de sânge. Atunci, despoticul imperial, a văzut pacea și neprihănirea ca vrednice de dorit, dar prin porunca de a-l înapoia pe Pavel în carceră își închise singur, pentru totdeauna, poarta spre cer. Curând avea să fie lovit de judecata lui Dumnezeu sfârșind prin a se sinucide la vârstă de numai 32 de ani.
Ce sublimă invitație pentru a deveni oameni intelectuali, hrăniți cu Cuvântul Vieții, cu tot ce Dumnezeu ne pune la dispoziție în acest timp extrem de scurt spre desăvârșirea noastră făcându-ne astfel parte de lucru în via Domnului!
Să ne aducem deci aminte să înflăcărăm darul lui Dumnezeu care este în noi, căci Dumnezeu nu ne-a dat spirit de sfială, ci de putere, iubire și disciplină. De aceea să nu ne rușinăm de mărturia Domnului nostru și meditând la tot ce s-a făcut pentru noi, să fim apostoli ai prezentului, ispravnici credincioși pentru timp și eternitate!                        Amin!

LUMINĂ‚   SĂ‚   SE   FACĂ‚!

Mergeți în toată lumea să răspândiți Cuvântul
E-a Domnului poruncă să umplem tot pământul,
Solia să pătrundă în suflet, să inunde…
Și soli să-nainteze cu Domnul lor oriunde
În marile palate și-n casa cea săracă
Să intre Sfânta Carte, … lumină să se facă!

În insulele mării, în locuri neumblate,
În lung și-n latul lumii făpturi înfometate
După Cuvântul vieții așteaptă Vestea Bună,
Așteaptă soli ai păcii să vină să le spună.
Când strigă după Domnul, vrea cineva să tacă?!,
Vestiți-le Cuvântul!… Lumină să se facă!

Acoperă pământul un mare întuneric,
Dar ici și colo arde un foc lucind feeric
Când peste voi revarsă lumini de sus Prea ‘Naltul
Din razele primite să dăruiți la altul
Aprindeți focuri multe ca negura să treacă,
Să fie risipită!… Lumină să se facă!

Vestiți cu glas de trâmbiți că Domnul va să vie
Din zori și până-n noapte dați ultima solie
Să arătați Sabatul și Legea cea măreața,
Pe Isus Mântuitorul ce lumii dă viață,
Prin Jertfa Sa cea mare cu omul se împacă –
Spuneți la toți aceasta… lumină să se facă!

Duceți solia sfântă cu vorbe de iubire
Să mângâiați pe oameni cu marea răsplătire,
Vorbiți de veșnicie, de viață fericită,
De marea întâlnire de Domnul pregătită,
Când, orice suflet, ‘naintea Lui să pleacă…
Duceți, dar, Vestea Bună…, Lumină să se facă
Amin!

VA BATE CEASUL LUMII!
                            Å¢efania 2:1-2

Va bate ceasul lumii în curând
Un ultim dangăt va suna-n vecie…
În inimile surde la Cuvânt
El va trezi regret pe veșnicie.

Va bate ceasul lumii, lung va bate
Sentința grea a zilei de apoi,
Din letargia scumpelor păcate
Vă veți trezi atunci, târziu și voi.

Dar va fi prea târziu în acea zi
Când ceasul lumii va suna-n vecie.
Căci nu cu îndurare voi veni
Ci cu sclipiri de groază și mânie.

Nu râdeți, că vă cheamă veșnicia
Ca să răspundeți pentru-a voastre fapte,
Se va preface odată-n foc mânia
Și va-amuți batjocura în noapte…

Oglinda legii pusă înainte
N-o veți putea privi cu frunți senina
Veți rămânea atunci fără cuvinte
Cu fața descompusă de rușine.

Și mila nu va fi, da, nu va fi
Când ceasul lumii negreșit va bate…
Ce triste amintiri vor răscoli
Regretele prea mult întârziatei…

Nu pot să văd ce va mai fi atunci
Va ustura nuiaua conștiinței,
Când răzbunarea dreptelor porunci
O vor afla și fiii și părinții…

O voi, ce azi slujiți cu-atâta trudă
La masa libertăților nesfinte,
Aveți urechi ce de Isus nu vor s-audă,
Ochi de prinos și minți fără de minte.

Vă spun aceste vorbe hotărâte,
Cu-n deget ridicat, dar cu durere
Oricât mi-ar fi păcatele urâte,
De nimicirea voastră n-am plăcere!…

Întoarceți-vă astăzi,se mai poate,
Mai sunt câteva clipe generoase…
Când ceasul tainic ne-ndurat va bate
Se vor sfârși chemările duioase…

Va bate ceasul lumii, poate mâine
Un ultim dangăt va suna-n vecie…
Grăbește-te, să nu pieri pe vecie
În ziua de furtună și mânie.

În temele prezentate până acum am putut analiza încă odată, bineînțeles, pe scurt, câteva aspecte legate de lucrarea lui Dumnezeu prin oameni consacrați ai timpurilor trecute, oameni care în Mâna Atotputernicului veghetor, au fost unelte cu rol crucial în istoria omenirii, ecoul activității lor ca servi devotați lucrării divine pe pământ depășind atmosfera terestră și bucurând nespus oștile cerești.

Șirul acestor conlucrători cu Dumnezeu nu poate fi epuizat într-un program ca al nostru. De fapt, însăși Biblia ne reține atenția doar asupra acelor persoane care au avut un rol cu totul de excepție în marele plan de convertire și readucere a omului în armonie cu Tatăl său. E înălțătoare o meditație în legătură cu acești titani ai credinței mai alea că între ei strălucește clar, desăvârșit și nepătat Domnul nostru Isus Hristos – întruchiparea devoțiunii totale, și dezinteresate, a misionarismului simplu, cald și sincer. El este acel excepțional profesor, care a reușit să evanghelizeze lumea cu o singură generație de discipoli, învățați, pas cu pas cunoașterea de Dumnezeu și iubirea de oameni timp de trei ani și jumătate, iar apostolii l-au copiat fidel pe Marele Maestru fată a putea fi intimidați, ci pecetluindu-și mărturia cu sacrificiul suprem, cu viețile lor.

Continuând meditația, trecând peste timp secolele se succed unul după altul, lăsând în urmă epocile lui Luther, Knox, J. Harper, Spurgeon, Levingstone, Miller și ajungând în mod inevitabil la noi, oamenii secolului XXI oamenii zborurilor cosmice, oamenii orașelor superpopulate, ai progresului tehnic, ș.a.m.d.
Ce o să se întâmple acum? Ce vor face acești „înaintați”, oameni ai secolului vitezei? Sunt întrebări care se ridică spontane, din spațiul necuprins al incertitudinilor. Dar mai presus de toate se ridică întrebări la care ne propunem să ne opri puțin:
Ce poate să ofere Dumnezeu omului modern?

Ce poate să ofere Dumnezeu omului modern?
Dacă-i poate oferi ceva, prin cine a prevăzut Dumnezeu să facă cunoscut lumii modalitatea în care El dorește să restabilească armonia între oameni și voința Sa? Cum va reacționa omenirea la invitația lui Dumnezeu?" Și aceste întrebări parcă frământă, frige omenirea, înmulțindu-se și aprofundându-se odată cu modificările survenite în societate, cu progresul continuu al științei și tehnicii, cu complicarea tot mai rafinată a relațiilor interumane, într-un cuvânt așa numita “modernizare” a societății umane.

Tot mereu oamenii necredincioși pun problema ca și când progresul tehnic și științific al societății ar aduce prejudicii, ar defavoriza lucrarea lui Dumnezeu – lucrarea misionară. Dar, oricât de avansată ar fi omenirea noastră, oricât de înalt tehnicizată ar fi ea, omul continuă să fie om și în această calitate a sa, el caută mereu ceva perfect, căci însuși "Dumnezeu a pus în om, gândul veșniciei", gând pe care omul singur nu poate să și-l liniștească ci cel mult să-l înăbușe. De aceea, descoperirile științifice, oricât de mari ar fi ele și indiferent de interpretările ce li s-ar da, dacă nu cuprind și descoperirea lui Hristos ca Mântuitor Personal, sunt "o aramă sunătoare și un chimval zângănitor; menite să înăbușe să adoarmă sau să mascheze zadarnice căutări sufletești. De aceea, cât timp omul va fi om, el va căuta o credință pentru minte și o cântare pentru inimă. Tocmai acestea i le oferă Evanghelia, Dumnezeu.Dar, prin ce unelte și prin ce mijloace?

Prin copiii Săi: prin mine și prin tine, iubitul meu ascultător. Dumnezeu nu are alte mijloace prevăzute pentru această lucrare. Nici îngerii, nici heruvimii, nici ființele necăzute în păcat nu au onoarea de a coopera cu Dumnezeu la încheierea lucrării Sale pe pământ. Nu lor, ci nouă, ne-a dat Marele MISIONAR – Isus porunca: "Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile botezându-i în Numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh"… Matei 28,19.

Holdele sunt coapte, dar unde sunt secerătorii? Lumea se zbate fără Dumnezeu. Există ființe disperate, dezechilibrate, îngrozite de lucrurile care se întâmplă și mai ales înspăimântate de ceea ce se va întâmpla. Ce facem noi în această situație? Stăm nepăsători și nemișcați? Semnele sfârșitului sunt evidente chiar și pentru cei care pretind că nu cred în revenirea Fiului Omului. Ce hotărâre luăm?

Zilele trec fulgerător de repede. Atât de ocupați suntem încât uneori ni se pare că ziua n-a fost decât o scânteie pe care tocmai când ai fi observat-o s-a și stins. Muncim mult. Avem nevoie de confort, casă, bani, găteli, treburi, mai rămâne timp pentru studiu, rugăciune și lucrare misionară? Cât de des ne amintim că toate vor arde? Și ce trist ar fi să ne rețină și pe noi în foc.

Profetul Ezechiel scrie: „Acum Fiul Omului te-am pus străjer pentru casa lui Israel. Când zic răului: “Răule, vei muri negreșit și tu nu-i spui, ca să-l întorci din calea lui cea rea, răul acela va muri în nelegiuirea lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna ta”.
Grozav lucru e să pierzi mântuirea pentru că ai mâinile pătate de sânge, pentru că „n-ai făcut nimic”! „Mergeți de la mine căci nu vă cunosc”.
„Și ce i-ar fi folosi unui om să câștige toată lumea, dacă și-ar pierde sufletul?”
Noi nu răspundem în fața lui Dumnezeu pentru roade, dar noi suntem datori să semănăm. Ezechiel 33,9
„Dar dacă vei înștiința pe cel rău, ca să se întoarcă de la calea lui cea rea, și nu se întoarce, va muri în nelegiuirea lui, dar tu îți vei mântui sufletul.”
Oare lipsa noastră de activitate, nu reflectă o îndoială? Sau poate o răceală a noastră?
–    Să ne unim, să ducem Biblia-n popor!    Amin!

Material preluat de la www.intercer.net