Scoate-ti dumnezeii straini – autor Coconcea T. Octavian

CUPRINS:

1.    Cântare deschidere 257
2.    Rugăciune
3.    COR – 40 –ST – Tot mai aproape
4.    Introducere –
5.    Versuri: Cetatea inimii tale –
6.    COR + COM  – 3/100 – Sfânt și-nfricoșat
7.    Tema I: Scoateți dumnezeii străini –
8.    Tema II –
9.    COR + COM – 8/52 – O, Duh divin, Preasfânt
10.    Tema III: Întoarceți-vă la Domnul –
11.    Tema IV –
12.    COR + COM – 24 /52 – Îl văd adesea și-l admir
13.    Tema V: Cine și care sunt dumnezeii străini? –
14.    COR 28 – ST – Să trăim vrem o viață
15.    Poezie: Rugă –
16.    Tema VI –
17.    COR – 4 – ST – Ești tu creștin?
18.    Cântare închidere 294
19.    Rugăciune
20.    COR 46 –  ST – Te așteptăm
21.    Postludiu – ieșire – (anunțuri)
                                        

Tema de astăzi nu este doar importantă, necesară sau accesibilă, ci ne îndeamnă la o profundă meditație. Bineînțeles că este absolut necesar ca după aceea să fie urmată și de o atitudine cuvenită.

"Scoateți dumnezeii străini care sunt în mijlocul vostru!", este gândul central al orei de astăzi, la care cu toți suntem invitați, tineri sau vârstnici.

O întrebare se impune de la început: mai poate fi vorba de niște dumnezei străini în viata noastră atâta timp cât noi îl cunoaștem bine pe adevăratul Dumnezeu? De când îi slujim, îi susținem existenta și îl predicăm și altora? Nu cumva este vorba de o presupunere, de o fantezie, de închipuire sau chiar de o iluzie? Care este adevărul?

Dar, dacă este o realitate a vieții de credință și chiar poate fi vorba de un impas sau chiar de o cădere? Dacă lucrurile stau astfel aceasta este o importantă piedică în calea propriei noastre mântuiri.

Și nu este absolut potrivit momentul și sosit timpul să dezbatem, să ne frământăm, ca să vedem ce a mai rămas de corectat, ca nu cumva să ne vedem rămași pe dinafară împărăției pe care o nădăjduim și la porțile căreia ne aflăm acum?

Să cercetăm deci cu un interes deosebit tema propusă căci nu în zadar Domnul Dumnezeu a dat o directivă, pe care a menționat-o și în porunca a doua din Decalog. Să vedem dacă și astăzi mai are aceeași aplicabilitate, după ce au trecut sute și chiar mii de ani; dacă odată cu secolele apuse își mai păstrează actualitatea.

Deschide Doamne, zăgazurile priceperii noastre și ușurează-ne înțelegerea acestei probleme a propriei noastre mântuiri!

CETATEA      INIMII     TALE

Vezi dacă cetatea inimii tale
Stânca Golgotei mai are drept temelie
Vezi dacă în turnuri mai ști conștiința de veghe
Și dacă mai arde a rugii făclie
Vezi daca zidul nălțat
E numai din pietre curate
Și dacă mai flutură steagul
În culori de credință, iubire, dreptate

Vezi dacă Legea în templul de cuget
E încă întreagă
Și daci brațul tău drept la nevoie
Mai știe, mai poate spărtura să dreagă
Vezi dacă porțile toate
Sunt încă bine păzite
Și dacă rezistă ispititoarelor lumi
Ce izbesc cu putere în zăvoare să intre
Vezi dacă ferestrele ei spre lumină
Sunt încă destul de curate
Și dacă oglindesc minunea crucii
Și jertfa pentru-atâtea frumuseți răscumpărate

Caută Domnul cetate-ntre cetăți
S-o-mbrace-n nemurire ca pentru cer mireasă
Cum și-a ales Sionul altădată
Cetatea inimii tale să fie aleasă

Vezi dacă cetatea inimii tale
Stânca Golgotei mai are drept temelie
Vezi dacă-n turnuri mai stă conștiința de veghe
Și dacă mai arde a rugii făclie…
            
Benone Burtescu, Poezii, pag. 27

Geneza 35, l-4
"Iacob a zis casei lui și tuturor celor care erau cu el: ‘Scoateți dumnezeii străini care sunt în mijlocul vostru, curățiți-vă și schimbați-vă hainele.’"

Acest moment din viața lui Iacob era unul din cele mai binecuvântate momente, când, după marile evenimente și emoții ale întâlnirii cu Laban, de la care fugise, ale întâlnirii cu temutul Esau, rezolvate amândouă cu bine precum și al încheierii tristei istorii petrecută la Sihern, Dumnezeu îi vorbește: "Suie-te la Betel", locuiește acolo și ridică acolo un altar"…

La auzirea acestui mesaj, o săgeată de foc străpunse inima lui Iacob. Domnul cerea un lucru pe care el nu-l putea aduce la îndeplinire. De ce ? Nu pentru că nu ieșise biruitor din încercările de până atunci și nici din cauză că n-ar fi avut posibilități materiale sau puteri fizice. Nu acestea formau barierele, ci cu totul altceva.

Ca să ridice un altar Domnului însemna o întâlnire specială cu El; deci închinare. Apoi, altar însemna recunoștință, mulțumire, consacrare, hotărâre, alegere, angajare. Pentru toate acestea omul lui Dumnezeu necesită o stare de spirit aparte, și curăție; curăție în conștiință, caracter, gânduri, viață, manifestări, procedee, în maniere.

Iacob era convins la ora aceasta că Cel Atotputernic care-l ocrotise de mânia lui Laban și de vrăjmășia lui Esau, continua să-L apere și să-1 călăuzească și acum: căci în mijlocul încurcăturilor familiei sale, i se descoperi și-i instrui cum să acționeze ca să fie protejat atât el cât și familia sa.

"În tabăra lor se aflau dumnezei falși și într-o măsură oarecare idolatria câștigase teren chiar în casa lui". De aceea, Iacob se hotărî ca mai înainte de a merge la acel loc sfânt, casa sa trebuie să fie eliberată de întinarea idolatriei." P.P. 206. Știa bine aceste lucruri deoarece el însuși le tolerase.

Important este însă cum a procedat Domnul cu Iacob. Nu l-a mustrat pentru greșelile făcute și nici nu i-a zis: "Lasă că te scot eu din încurcătura în care ai intrat aici la Sihem, ci i-a zis: "Du-te și ridică un altar"… Cu alte cuvinte: ‘să știi că ceea ce a provocat tulburare în familia ta, nu a fost spiritul violent al fiilor tăi. ci cu totul altceva: prezența unor dumnezei străini. Ce lecție minunată !’

Aceasta este deci cauza multor înfrângeri, a multor biruințe ce nu s-au mai putut materializa, a multor ispite ce n-au mai fost stăvilite, a lipsei prezenței divine și acțiunii dumnezeiești, a intervențiilor în viața omului. Oare fiii lui Dumnezeu care mai trăiesc încă în aceste trupuri pământești, pot înțelege importanța gravității dumnezeilor străini?

Perspectiva întâlnirii cu Dumnezeu la Betel. l-a condus pe Iacov la o deplină lucrare de reformă. Erau deci multe de făcut înainte ca Iacov, împreună cu toată casa lui să fie gata a întâmpina pe Domnul. (Amos 4,12; l Ioan 3,3).

După aproape șase sute de ani, în viața poporului Israel, mai exact, la sfârșitul conducerii lui Iosua (Iosua 24), are loc o adunare generală, cea din urmă ținută de Iosua. Care au fost problemele pe care Iosua le-a desfășurat în fața întregului popor?

Trecând în revistă minunatele izbăviri și procedee di-vine ale Domnului cu poporul Israel, bătrânul conducător un om al lui Dumnezeu, le spune: "Acum., temeți-vă de Domnul și slujiți-I cu scumpătate și credincioșie… Scoateți dar dumnezeii străini care sunt în mijlocul vostru și întoarceți-vă inima spre Domnul, Dumnezeul lui Israel." Iosua 24.

Se repetă deci o poruncă divină uitată, dar care prezintă o importanță deosebită. "Poporul a răspuns și a zis: ‘Departe de noi să părăsim pe Domnul și să slujim altor dumnezei’" (24,16). "Totuși, reîncepu Iosua, dacă veți părăsi pe Domnul și veți sluji unor dumnezei străini. El se va întoarce și vă va face rău, și vă va nimici, după ce va făcut bine", (v. 20). Apoi, Iosua a scris angajamentul lor: "Noi vom sluji Domnului și vom asculta de glasul Lui", în cartea legii lui Dumnezeu.

Cât de gelos este Dumnezeu în ceea ce privește adevărata închinare și cât de categoric! în cea de-a doua poruncă din Decalog, găsim și alte explicații. Oare de ce Creatorul este așa gelos? Oare ce urmărește El prin aceasta, interesul Său sau fericirea făpturilor Sale? Și în decursul istoriei mai apare exprimată vreodată această dispoziție divină, sau a fost doar în viața lui Iacov și a lui Iosua?
Să cercetăm în continuare.

Dar n-a trecut decât neamul lui Iosua "și copiii lui Israel au făcut iarăși ce nu plăcea Domnului: au slujit Baalilor și Astarteelor… părăsind pe Domnul pe care nu L-au mai slujit. Atunci, Domnul s-a aprins de mânie împotriva lui Israel și i-a vândut în mâinile Filistenilor și în mâinile fiilor lui Amon" Judecători 10,6-7

Domnul Dumnezeu este mult mai interesat în problema închinării, adorării și respectului față de o persoană divină, de cum ar fi interesat în ce fel copiii Săi, de pildă, cultivă și macină grâul, sau cum gospodăresc grădina; de felul în care fac pâinea în cuptoare sau alte mijloace, de faptul că sunt harnici sau mai puțini harnici; de maniere și bună creștere.

El privește ascultarea mai presus decât jertfele și prețuiește credincioșia mult mai presus ca bucuriile pământești; virtuțile divine mai presus decât calitățile trecătoare ce nu colaborează la formarea unui caracter pentru cer. Și din cauză că poporul Israel pierdea mereu din vedere acest amănunt esențial din viată. Domnul Dumnezeu trebuia să procedeze în consecință.

Raportul sfânt spune ca din această cauză Domnul s-a aprins de mânie împotriva lui și i-a vândut în mâinile vrăjmașilor lor. Și Israel a ajuns într-o mare strâmtorare. Au strigat către Domnul și El, răspunzându-le, le-a reproșat: "M-ați părăsit și ați slujit altor dumnezei". După alte discuții, "ei au scos dumnezeii străini din mijlocul lor și au slujit Domnului El s-a îndurat de toate suferințele lui Israel." Apoi, toate lucrurile s-au îndreptat iar Israel a fost ascultător de legile și poruncile primite de la Dumnezeu, slujindu-i și îndeplinindu-I voia, fără să mai aducă închinare altor dumnezei, până în ziua de azi! Și nu s-a mai văzut niciodată păcatul dumnezeilor străini în Israel!

Așa ar fi trebuit să fie viața lor și așa ar fi trebuit să rămână raportul sfânt despre ei, dar din păcate n-a fost așa! Ce minunat ar fi fost un astfel de raport și cât de mult L-ar fi onorat pe Creator dacă ar fi fost astfel! Dar din păcate n-a fost nici pe departe!

Nu trece mult timp și istoria începe să se repete, în l Samuel cap. 7, găsim reeditarea aceluiaș întunecat și trist raport: "Am păcătuit împotriva Domnului!" La care profetul Samuel, prin inspirație divină le spune: "Dacă din toată inima voastră vi întoarceți la Domnul, scoateți din mijlocul vostru dumnezeii străini și Astarteele; îndreptați-vă inima spre Domnul și slujiți-I numai Lui." Raportul în continuare este fericit: "Și copiii lui Israel au scos din mijlocul lor Baalii și Astarteele și au slujit numai Domnului."

Întoarcerea și reforma aceasta a avut vreo urmare? Chiar atunci, căci în continuare citim: "Filistenii s-au apropiat ca să bată pe Israel. Și Domnul a tunat chiar în ziua aceea cu mare vuiet împotriva lor și i-a pus pe fugă. Au fost bătuți dinaintea lui Israel. Mâna Domnului a fost împotriva filistenilor."

Și astfel s-a desfășurat istoria lui Israel în fapte, experiențe și împrejurări, când mai aproape sau când mai departe de Domnul.

Atunci când poporul Israel a îndepărtat toate zeitățile păgânești din mijlocul lor, s-au scris cele mai fericite, binecuvântate și biruitoare pagini din istoria existentei lui, dar când s-a adâncit în idolatrie, Domnul Dumnezeu a îngăduit tot felul de încercări cu scopul de a-1 readuce înapoi, lângă El. Adică un adevărat joc între Dumnezeu și Satana, între lumină și întuneric, între bine și rău, ocazii în care s-a plătit întotdeauna cu preț destul de scump în sânge vărsat si pierderi de vieți omenești.

Porunca dumnezeiască era clară și categorică: "Scoateți dumnezeii străini din mijlocul vostru", pentru că ei sunt un blestem și nu o binecuvântare. Vedem limpede că în privința aceasta, poporul nu era refractar și nici împotrivitor. ci foarte înțelegător și supus. Reformele intenționate de Cel Atotputernic erau îndeplinite.

Alta era însă problema. Deoarece după fiecare restabilire urma o stare de fericite binecuvântări, poporul uita cu desăvârșire de ceea ce făgăduise Domnului, ca apoi să se adâncească din nou în idolatrie. Deci, un circuit veșnic actual: reformă – restabilire -binecuvântare – fericire – uitare – idolatrie…

Ființa omenească uită. Așa a fost întotdeauna și așa este și acum. "Vezi să nu uiți", era avertizarea divină în Vechiul Testament. Uităm tot ce ne-a făcut Dumnezeu și ne îndepărtăm de El. Uităm tot ce am primit de la El și ne ducem după alți dumnezei, în mijlocul binefacerilor există pericolul de a uita tocmai pe Autorul acestora. Nu s-ar putea oare să fim mai atenți și receptivi? Nu s-ar putea oare să înlăturăm uitarea și să o înlocuim cu statornicia? Să fim mai veghetori, mai serioși în această relație cu Dumnezeul nostru? Statornicia ar fi cumva vreun sacrificiu prea marc fată de Dumnezeul nostru pe care nu l-am putea face?

"Atunci când Dumnezeu ne poruncește să nu avem alți dumnezei afară de El, se referă la chipurile făcute de mâini omenești: zei de aur, argint, de lemn sau de piatră. Dar El se mai referă și la alți zei omenești. El se referă la orice lucru și la orice persoană care răpește în mod necuvenit timpul și atenția și care este înălțată ca cel mai înalt bine sau care este făcut ca obiect al devoțiunii supreme. Chiar dacă aceasta este o persoană sau un lucru; chiar dacă sunt bani sau mâncare; un om învățat sau neînvățat; un soț sau soție, copil sau străin, poftă sau plăcere; vreun joc sau viciu, forte fizice sau opere intelectuale, sau oricare alt lucru care atrage asupra sa onoarea ce se cuvine numai lui Dumnezeu." Decalogul p. 6

Deci, tot ce răpește timpul, locul, mijloacele și atenția ce i se cuvin lui Dumnezeu, este un dumnezeu străin. Sora White scria unui frate:
"Îngăduința apetitului ți-a umbrit lumina primită din cer, iar tu ti-ai făcut un idol din această vătămătoare permisiune. Acesta este un dumnezeu fals. Te-ai închinat lui în loc să te închini lui Dumnezeu, în același timp mărturisind cu gura ta încrederea în Dumnezeu, dar acționând cu totul împotriva Lui. Ani de zile nu ai avansat nici măcar un pas în viata divină devenind din ce în ce mai slab și întunecat." 2 T. 97

Primele patru porunci nu permit nici un fel de despărțire în simțămintele pentru Dumnezeu. Nimeni și nimic nu trebuie să despartă sau să împartă suprema noastră bucurie în Domnul. Orice ar împărți simțămintele sau ne-ar răpi din suflet suprema noastră iubire pentru Dumnezeu, capătă forma unui idol. Inimile noastre firești se vor prinde de idolii noștri și vor căuta să-i ducă mai departe; dar nu vom putea avansa până când nu-i vom da la o parte, deoarece ei ne despart de Dumnezeu" l .T. 289

         RUGA

Dacă copiii Tăi Te vor căuta
printre pietrele acestea,
Dacă ochii lor vor lăcrima
din tainice izvoare
deschise-n inima de carne,
Dacă în locașul Tău
poalele mantiei Tale
vor fi râuri de splendoare,
Doamne,
în Casa Păcii nimeni să nu știe
ce-i frica de noapte;
Deschide ferestre înalte să privim
cum răsar zori de veșnicie
și vom fi fii de sfântă împărăție.

Dacă copiii Tăi vor aștepta
slava împăratului ce vine.
Dacă ochii lor vor destrăma
Perdeaua norilor de fum
Și vor privi spre steaua Ta,
Isuse bun,
Să fie templu-acesta plin
Doar de cuvite înțelepte,
Să strălucească-n candelele noastre
Un untdelemn din harul Tău divin
Și dragostea de-acum
Și dragostea din veci de veci,
Amin!

Gabriel Rusu, Șansa Eternității, pag. 175

Noi ne-am făcut dumnezei străini din lucrurile îngăduite sau neîngăduite; din bucurii și binecuvântări, din mulțumiri și satisfacții, din mulțumirea de sine și automulțumire. Ne-am făcut dumnezei străini din îmbrăcăminte, mijloace și procedee; din maniere, educație și instruire; din gentilețe, daruri, cadouri și dărnicia divină; din ceea ce Dumnezeu ne-a dat ca să dăm și altora; din plăcere sau neplăcere; din mărinimie, prin faptul că le acordăm mai mult decât li se cuvine: timp, bani și mijloace.

Ce situație de neînțeles! Să fii alături de Dumnezeu, poate chiar de o viață întreagă și totuși inima și viața să-ți fie lipite de alți dumnezei! Să fii convins că ești lângă El și cu El și totuși în realitate să fii departe de El! Cu mintea să slujești adevăratului Dumnezeu, dar viața să dea o altă mărturisire! Și chiar să acționezi împotriva Lui! "Scoateți dumnezeii străini care sunt în mijlocul vostru", a cerut Domnul… Ei i-au scos și au dat lui Iacov toți dumnezeii străini, care erau în mâinile lor… și Iacov i-a îngropat în pământ sub stejarul de lângă Sihem". Geneza 35

Domnul Dumnezeul nostru nu se mulțumește doar ca noi să fim conștienți de existența acestui grav păcat din viața noastră și nici ca noi să fim întristați sau uimiți de aceasta. Și apoi, după toate acestea, să ne vedem liniștiți de treburi. Nu! El dorește ca noi să acționăm în consecință, să trecem grabnic la acțiunea scoaterii lor din toate ascunzișurile inimii și vieții, ca ei să poată fi nimiciți cu desăvârșire.

În cazul experienței lui Iacov, istoria a fost scrisă astfel: "Apoi, au plecat. Groaza lui Dumnezeu s-a răspândit peste cetățile care-i înconjurau, așa că locuitorii lor n-au mai urmărit pe fiii lui Iacov". Geneza 35,5 Dacă astăzi, după secole, copiii lui Dumnezeu vor proceda la fel. Mărețul Biruitor le va da tuturor minunate rezolvări și biruințe. Nici ei nu vor mai fi "urmăriți" de îngerii întunericului, deoarece vor fi apucați de groaza lui Dumnezeu. NU este oare aceasta o realistă rezolvare a vieții? Fie ca, să fim cu toții treziți la realitatea și realizarea ei chiar acum!
Amin!

 CE MARE EȘTI!

Ce mare ești Părinte-al vieții mele,
Stăpânitor al lumilor cerești;
Mărirea Ta, de dincolo de stele
Eu o zăresc uimit privind la ele;
Ce mare ești!

Din cerul Tău, întinzi la noi pe lume
Un braț divin dorind să ne sfințească,
Și lași lumina-ți vie să ne-ndrume.
Că ne iubești și ne cunoști pe nume;
Ce mare ești!

Când își întinde pasul dimineața
Și firea Ta din somnu-i se trezește.
Atunci și-n pieptul meu tresare viața
Și-aștept s-ajung să-ți pot cunoaște fața;
Ce mare ești!

În mugurul ce nu e încă floare
Privesc puterea-n el cum o sădești,
Și-n apa mării râuri lucitoare.
Când Te privesc mă plec în adorare;
Ce mare ești!

Ce mare ești! Putere nesecată
Din mâna Ta de veacuri izvorăște;
Dă-mi Tu, te rog, o inimă curată
Să pot și-n cer să-ți spun odată:
Ce mare ești!

VORBEȘTE DUMNEZEU

În viscolul ce-aruncă zăpada cu tărie,
În ghiocelul fraged ce-nvinge-al iernii greu,
În firicelul verde ce frunza îl mlădie.
Vorbește Dumnezeu!

În seva ce se urcă și mugurul desface,
Mireasma ce-o dă floarea când o stropește norul,
În taina scrii, vara, când liniște-i și pace,
Vorbește Creatorul!

În cântul păsărelei ce prinde noaptea-n vrajă,
În fericirea mamei ce-și leagănă odorul,
Și-n dragostea ce-o-ndeamnă să stea cu el de strajă.
Vorbește Creatorul!

În gândul ce se-nalță mult mai presus de stele,
În sfânta cugetare ce-ți leagă de cer dorul,
În bucurii, necazuri, în lacrimile grele.
Vorbește Creatorul!

În floarea albăstruie pe-a râurilor maluri,
În izvorașul vesel ce șoșote mereu,
În soarele din slavă și-n spicele din lanuri.
Vorbește Dumnezeu!

Sursa: www.intercer.net