CUPRINS:
1. Deschidere 399 Dorul meu ne-ncetat
2. Rugăciune
3. COR: Semnele timpului
4. Introducere
5. COR: Aleluia, Domnul vine
6. Tema I
7. Tema II
8. COR 40 CA Tot mai aproape
9. Tema III
10. Întrebări biblice
11. COR+COM 272 Există-o țară-a lui Hristos
12. Tema IV
13. Poezie: Cântec despre țara minunată
14. COR
15. Experiență I
16. Experiență II
17. Poezie: Mă voi întoarce-acasă
18. Poezie: Popor advent
19. COR Binevestitori
20. Închidere 16 FL Domnu-ncurând se coboară pe nori
21. Rugăciune
22. COR: Aștept măreața zi
"Iată, Eu vin curând…"
Melodie plăcută… undă care încălzește mult corzile inimii deschise.
Răspuns la cerința întregii firi…
… Eu vin curând!… șoptește orice clipă.
Acest: "Eu vin curând" – e vântul strălucitor al edificiului marilor făgăduințe; topește inimi, explică însuși rostul faptului de a trăi. Dă sens vieții… întregindu-i parcursul. E făgăduința vieții!…
Acest mesaj e transmis lumii, unei lumi desprinse de El prin însăși voia ei, și apoi,… unită din nou cu Dumnezeu, însă… cu prețul unei vieți… căci… “Dumnezeu a împăcat lumea cu Sine prin Isus Hristos”.
Numai astfel s-a putut înfăptui împăcarea, numai astfel s-a putut face posibilă primirea de către noi a unui nume nou, atât de prețios:
"Așteptător"…! "Iată, Eu vin curând!"…
„Așteptător”…! "Iată, Eu vin curând!"…
Pentru unii acest cuvânt este o melodie, o melodie plăcută, dorită; pentru alții însă este un semnal de alarmă, iar pentru ceilalți… o pricină.
Dar, pentru mine, ce este, ce înseamnă, ce trezește în mine acest cuvânt? La ce mă determină?
Sunt "așteptător"!… Dar… de care?…
Cu vasul plin, sau… cu el gol?…
Dumnezeu privește spre noi chiar acum și… clipă de clipă.
Și… vede în viața unora împotriviri fățișe.
Citește în inimile altora împotriviri ascunse.
Vede pe alții strivindu-și conștiința prin compromis.
Pe unii îi vede stând de mult timp la răscruce, nehotărâți.
Alții sunt pe calea cea bună, dar se despart deseori de ea, și tot atât de deseori se întorc apoi, iarăși.
Iar ceilalți, puțini însă (!), s-au dăruit cu totul drumului îngust, căutat și găsit, și acum… merg, aleargă pe el!…
Aceștia sunt acei care vor fi găsiți pregătiți, buni pentru a fi mutați ca și Enoh, Moise și Ilie, în cetatea sfântă, tot atât de sfântă ca și caracterul lor.
Să ne ocupăm puțin de caracterul acestora din urmă, a acelor gata de întâmpinare, adică… de mine și de dumneavoastră, dar… transformați.
Adevăratul așteptător este un om deosebit de ceilalți, în principii, prin noul principiu călăuzitor al întregii sale vieți. A ascultat de porunca: "Trebuie să vă nașteți din nou" (Ioan 3,17).
Este caracterizat printr-o sinceritate deplină, îndeplinind condiția din Ioan 7,17: "Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască…"
Îl cunoaștem pe Dumnezeu din:
– cercetarea naturii și a Cuvântului Scris.
– și în special din experiență și din legătura sa personală, directă cu El (Ioan 17,3)
Cunoaște și îi place comuniunea cu El, știind ce, când și cum să se roage.
Primește răspuns la rugăciunile sale, pentru că are credință, o credință activă.
Posedă siguranța împăcării și armoniei cu Dumnezeu. E liniștit. 1 Ioan 4,18 p.p.: “Dragostea… alungă frica”.
Înaintează continuu știind că unica-i siguranță stă doar într-o înaintare și dăruire continuă. Lucrează cu efect, cu putere.
Sfințire, înseamnă umblarea în neprihănire. Enoh, a umblat cu Dumnezeu – și încă… trei sute de ani – și a fost găsit vrednic pentru luarea la cer. Desprins deplin de orice legătură cu răul, aflat într-o stare de legătură tot mai strânsă cu Dumnezeu, începerea vieții de sus, nu va fi pentru creștin decât continuarea necesară a celei de pe pământ,
Se pare a fi o țintă înaltă, greu de atins, poate… imposibilă. Și totuși… "pot totul în Hristos care mă întărește" – este un fapt real, posibil și… nu greu de atins pentru cel care se conformează acestei cerințe: "… acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Hristos Isus, Domnul meu". (Filipeni 3,18)
Laodiceanul este caracterizat în principal prin necunoașterea de sine, prin necunoașterea însușirilor și trăirilor de care trebuie să se despartă.
De ce? Pentru că și el – laodiceanul – ca și tot omul sec. XXI – secolul marilor descoperiri și investigații, și-a îndreptat reflectorul doar în exteriorul său, uitând de el însuși, de propriu-i suflet. Nu mai are timp să stea… și să mai vorbească și… cu el însuși. Totul îl mână – într-un amalgam și într-un iureș, aproape de neînțeles și de neoprit, spre ceva și spre undeva.
Și el vrea ca acest ceva și acest undeva să fie orice, numai ceea ce simte c-o să fie… nu (!), nu vrea. Sunt unii însă, care – mai sinceri fiind, au reușit să învingă forța care-i oprea de la desprinderea din iureș, și… să se avânte spre “înălțimi”, spre adevăratele "înălțimi”.
E aceasta și experiența mea?
Dacă numai unii au ajuns la această împlinire, este pentru că nu toți au fost dispuși să investească tot ce trebuie, ei nu s-au jertfit, n-au căzut încă pe stâncă… Dacă Enoh, Ioan Botezătorul și alții au ajuns la niveluri spirituale atât de minunate, este numai pentru că au cunoscut, au dus și au câștigat în lupta cu ei înșiși.
Cunoașterea lui Dumnezeu și cunoașterea ta sunt două mijloace, și totodată două ținte, pentru ajungerea cărora trebuie să ne dăruim.
Viața așteptătorului e prețuită și dorită de toți, de toți acei care n-au ajuns orbi în împietrirea inimii lor. E acesta un adevăr?
Lipsa lui Enoh și s lui Ilie a fost simțită pe pământ; și cei care-i iubeau au făcut cercetări zeloase pentru a-i găsi. Aveau nevoie de asemenea oameni!
Astăzi… se simte aceeași nevoie… de oameni primii în tot ce e bun…, “Credincioși adevărului, în dragoste, să creștem în toate privințele…”!
Să lăsam ca acest “Eu vin curând" să pună în mișcare întregul mecanism al pregătirii. Isus, cu inima vibrând, ne spune: “vin curând!”… Intră în rezonanță și cu inima mea, adică, simt, vibrează ele la fel?… E și pentru mine făgăduința vieții?
Împlinirea ei va fi răspuns la cerința întregii firi, chiar dacă sfârșitul nu va fi pentru toți identic.
De aceea ce fac eu acum depinde propriul meu viitor:
– sau veșnic în lumină,
– sau… nimic …!
„Cel ce adeverește aceste lucruri, zice: „Da, Eu vin curând! Amin! Vino Doamne Isuse!”
Luca cap. 8
1. Cu ce ocazie ucenicii lui Isus s-au aflat într-o mare primejdie, ascultând de porunca lui Isus de a porni la drum?
R: Luca 8, 22.23
2. Cine a alungat pe binefăcătorul său, în loc să-i mulțumească pentru binele ce l-a primit?
R: Gadarenii. Norodul din ținutul Gherghesenilor. Luca 8:37
3. Unde se amintesc la un loc trei femei care Îl ajutau pe Domnul Isus (cu ce aveau)
R: Luca 8:2,3 Maria, Ioana și Susana.
4. Unde întâlnim vorbindu-se despre sărăcia Domnului Isus?
R: Luca 8:3 și Luca 9:58
5. Unde întâlnim cifra 12 în legătură cu o problemă a cărui rezolvare nu a fost în funcție de cifre?
R: Luca 8:42-43
6. În care Evanghelie întâlnim cifrele 12 – 18 – 38 în legătură cu o problemă a cărui rezolvare nu a fost în funcție de cifre?
R: Luca 8:42-43; 13:11; Ioan 5:5
„Eu vin curând!” – este ultima promisiune făcută de Domnul Isus bisericii Sale. Pe ultima pagină a Scripturii, ea apare de trei ori, dominând de la distanță, finalul Cărții Cărților. Cuvintele acestea trebuie să răsune ca un ecou de fiecare dată când închidem paginile sfinte. În lumina lor, toate învățăturile Bibliei capătă greutatea meritată, se umplu de viață, devin actuale. Tot ceea ce facem, tot ceea ce suntem, tot ceea ce gândim, trebuie filtrat prin ele. Solemna asigurare: “Eu vin curând!” de fapt, stă înainte alături de după fiecare ideea Scripturii, de la prima până la ultima. Cu ea trebuie să deschidem și să citim de fiecare dată. Suntem cu totul convinși de adevărul ei?
“Iată, Eu vin curând!”
“Eu vin curând!”, înseamnă timp scurt. Avem nevoie de timp, dar el este puțin. Nu mai putem face orice. Acțiunile noastre trebuie să aibă o anumită calitate. Calitate pe măsura celor așteptate.
Faptele noastre de astăzi, hotărăsc sensul acelei zile!
Adventiștii nu au fost, nu sunt și nu vor fi niște alarmiști. Ei (Noi) nu amenință lumea cu sfârșitul, cu pedepsele lui Dumnezeu pentru necredincioși, ci somează lumea să dovedească prin fapte vorbele ei frumoase despre viitor.
“… să dau fiecăruia după faptele lui”.
Pentru noi și pentru toți oamenii să subliniem încă odată adevărul prea binecunoscut că ceea ce facem este mia important decât ce spunem. Acțiunile noastre exprimă adevăratele noastre aspirații, mărturisirea noastră de credință. Ele descoperă ce suntem, de fapt, dincolo de toate declarațiile noastre. Sfârșitul lumii? Nu, începutul adevărat al lumii! Sfârșitul minciunii, al nedreptății și durerii; sfârșitul a tot ce degradează omenirea.
Începutul domniei depline a dreptății și frumosului, începutul vieții fără durere… începutul realizării perfecte a oricărei aspirații spre bine nutrită vreodată de cineva, credincios sau necredincios…
Se va împlini atunci și cererea pe care toți necredincioșii au înălțat-o lui Dumnezeu de atâtea ori: „Doamne, dacă exiști, de ce nu cureți lumea de rău?” Dar vor fi, oare, mulțumiți? Au dorit într-adevăr așa ceva? Nimeni nu se va plânge de nedreptatea lui Dumnezeu! Răsplata va fi după faptele fiecăruia.
Zi fericită, pentru care am gândit, vorbit și trăit revenirea lui Isus Hristos ni se înfățișează astăzi din nou ca cel mai de seamă eveniment demn de așteptarea oricui: „Iată, Eu vin curând și răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui”.
Împreună cu Ioan, să răspundem: „Amin! Vino, Doamne Isuse!” (Apocalipsa 22:21)
Pregătit pentru întâlnirea cu Isus
Pe lespezi reci ale coridorului, sandalele străjii sună ritmic, ca o piuă, zdrobind liniștea întunericului.
De la capătul celălalt o torță alungă bezna, iar în spatele ei apare schimbul și centurionul, Marcul Emilianus Lentulus.
– În dimineața aceasta, înainte de ivirea zorilor, va veni Claudia, fiica lui Publius Serius, să-l vadă ultima dată. Mâine va avea loc execuția în arenă… Despre întrevedere știm numai noi – spuse centurionul în șoaptă.
– Ai făcut un lucru minunat Lentulus. Serinus merită orice. E un om cum nu întâlnești altul în tot Imperiul. Se pare că numai Paulus îl întrecea, dar l-a executat și pe el prea luminatul Nero. Vespassioanus vrea și el sânge!
– Tocmai de aceea, îl ajut pe Serinus. Noblețea cu care s-a purtat în timpul procesului m-a pus pe gânduri. Când s-a rostit condamnarea în Senat, nici n-a clipit, parcă ar fi fost pentru altul.
– Nu înțeleg ce vână de putere au în ei creștinii, de unde au ei atâta pace în suflet. I-am studiat destul de atent și mai ales pe Serinus, aici la Mamertini. Toți au caractere din oțel de Damasc.
– Acum liniște, ordonă Lantulus, vine garda pretorienilor cu Claudia!…
Ușa grea se deschide încet și prin ea Claudia trece ca o umbră… Mirosul greu de mucegai și umezeală îi ustură nările. Potrivit consemnului, merge la gratiile din fund unde pâlpâie un opaiț albăstrui.
– Scumpul meu tată, nu credeam că te voi mai vedea. Bun este Dumnezeul nostru. Sparge și o inimă de fier!
– Draga mea, n-aș vrea să știu că plânge cineva pentru mine. Ne aflăm de abia la început. Nu este timp de plâns. Domnul nostru așteaptă să-L urmăm îndeaproape, cu vrednicie.
– Te înțeleg tată, tu totdeauna ai fost tare, dar eu sunt o copilă…
– Știu, dar ești copila mea… Spune-mi mai bine ce e cu adunarea, cu Tiberiu, cu Aristobul, cu Urban, cu Ierodian, cu Alexandru, cu toți…
– Adunarea s-a mutat în casa Iuniei, pe Via Ostia. La Andronic nu ne mai puteam aduna. Și-a trimis Vespasian preotrienii – Flegen și Tiberiu sunt prezbiteri în locul tău.
– Mă bucur mult pentru ei. Sunt oameni de nădejde și cu Duhul lui Dumnezeu…
Auzi, a zăngănit sabia. Trebuie să pleci. Mergi draga mea și Domnul va fi cu tine! La revedere.
– La revedere tată, Maranatha! salută Claudia, îndepărtându-se cu greutate…
La ușă, pretorienii au luat-o în primire din nou, spre a o conduce în oraș.
După îndepărtarea cetei, Lentulus cu ai lui se apropiară de gratiile celulei lui Serinus.
Îl priveau cu admirație amestecată cu uimire, fără să spună un cuvânt…
– De ce mă priviți așa? întrebă Serinus pe paznicii lui.
– Publius Serinus, spuse Lentulus, tu nu arăți deloc înspăimântat. Noi deslușim pe chipul tău fericirea. Cum poți să fii așa, când știi că ai spus fiicei tale “la revedere” pentru ultima oară?
– Ah, scumpii mei prieteni, creștinii nu spun niciodată adio. Fiica mea este și ea creștină. Într-o zi ne vom întâlni în ceruri unde nu vom mai avea necazuri, căci Domnul nostru vine și noi suntem pregătiți. De aceea sunt fericit, deși știu că mâine voi muri pentru credința mea!
Cronica unei întoarceri
Într-o zi s-a întors Ionel de la Piatra Neamț. A intrat pe ușă, și-a sărutat fratele și l-a întrebat dintr-o dată:
– “Unde este Biblia ta?”
Costin a amuțit. Putu doar să arate cu capul spre șifonier.
Ionel întinse mâna stângă, luă Biblia și o apropie încet de ochii lui Costin.
Când a ajuns mai-mai să-i atingă obrazul, Ionel lovi brusc coperta cu dreapta.
Cartea nu mai fusese atinsă de mult, se așezase strat gros de praf pe ea și praful acesta s-a ridicat în nările și ochii lui Costin.
Costin Moraru era soldat în Regimentul 26 Rovine din Craiova, când a auzit prima dată despre adventiști.
Într-o dimineață din 1918, s-a zvonit în tot regimentul cantonat în Moldova, că un caporal pe nume Arsene Duică, era bătut fiindcă ar fi vrut să țină sâmbăta.
În același regiment era concentrat și sublocotenentul Ștefan Demetrescu, însă pe Costin nu-l interesa nici zvonurile cu bătaia, nici cele cu sâmbăta.
Nu peste mult timp, a primit un concediu de 15 zile și merse acasă la Craiova.
Acasă l-a întâlnit pe Mihai, fratele mai mare, care venise și el tot în permisie.
Mihai era coleg la școala de cavalerie cu Ion Bogatu, membru al Bisericii Adventiste și lui Mihai îi plăcea credința cea nouă și curată.
Seara, Mihai l-a luat și pe Costin și pe Ionel, fratele mai mic, la adunare.
A vorbit David Făurescu din Râmnicu Vâlcea, care era lucrător biblic al comunității din Craiova…
Între timp, regimentul a revenit în Craiova și Costin a mai rămas sub arme încă doi ani. Doi ani de zile a stăruit fratele Făurescu, însă Cuvântul nu se lipea de Costin. Ba, chiar de la o vreme, a început să ocolească adunarea pe la trei-patru străzi, doar-doar nu se va mai întâlni cu zelosul lucrător…
Ionel, care avea doar 16 ani iubea adevărul. Deși era botezat, a început cu colportajul. De un an de zile plecase pe jos din casă în casă, din cătun în cătun, cu cărțile cele vii, până a ajuns la Piatra Neamț.
Veștile de la el veneau foarte rar și de fiecare dată din altă localitate.
Și acum… deodată s-a întors acasă…
S-a maturizat, vorbea măsurat și în gura lui cuvintele ard…
“Nu am simțit mai mare mustrare, avea să spună mai târziu fratele Costin Moraru, decât aceea adusă de praful adunat pe Biblia mea, uitată pe garderobă.” Seara, Costin a mers cu Ionel la adunare.
La amvon… din nou fratele Făurescu.
“Cum de am putut să amân atât de mult să urmez pe Isus? Domnul va veni foarte curând și eu nu sunt încă împăcat cu El”, își reproșa Costin.
Cimentul pe care fratele Făurescu îl turnase cu migală timp de doi ani de zile, a făcut deodată priză…
Costin simți că s-a betonat acolo, în adunare, în acea seară, că acolo era locul lui. Iubirea lui Dumnezeu l-a avertizat și el I s-a predat.
La 6 septembrie 1921, Costin și Ionel au fost botezați de pastorul Petre Hermann în Jiu, împreună cu alții.
Apoi, au început lucrarea pentru Marea Întâlnire… doar și camarazii lui trebuiau mântuiți, și vecinii și prietenii și cunoscuții… și necunoscuții…
Așa a pornit Costin Moraru din cazarmă spre Împărăția lui Dumnezeu.
Material prelaut de la www.intercer.net
