Privite timp de secole drept zile literale. – Interpretarea pre-crestina a capitolului 11 din Daniel a inceput cu intelegerea ca profetia aceasta repeta in amanunte reale cursul acelorasi trei puteri descrise in Daniel 8 – Persia, Grecia si Roma. Ceea ce ar fi posibil sa fie prima referire la Roma in interpretarea profetica apare intr-o copie tarzie (secolul al IX-lea d.Hr.) a ceea ce este acceptat ca reprezentand traducerea lui Daniel in Septuaginta originala datand probabil din secolul al II-lea i.Hr. Aici "Chittim" (Daniel 11,30) era in mod indraznet tradus "Romanii".
Se pare ca primul scriitor crestin care a incercat sa identifice o trasatura specifica a acestui capitol a fost Hipolit, care sustine ca "imparatul nerusinat" din Daniel 11,36 este Antihrist, o persoana plina de rautate care urma sa rezideasca Ierusalimul, sa refaca sanctuarul, si sa accepte inchinarea in locul lui Hristos. Pentru Hipolit cele doua perioade inrudite de 1290 si 1335 de zile din Daniel 12, erau doar zile – cele 1290 de zile fiind perioada razboiului lui Antihrist impotriva sfintilor, imparatia cerului venind pentru aceia care vor supravietui celor 45 de zile de dupa cele 1290, adica, pana la sfarsitul celor 1335 de zile. Ciril din Ierusalim (c. 315-386) mentioneaza ca unii au aplicat cele 1290 si cele 1335 de zile la perioada lui Antihrist. Iar Ieronim (c. 340-420) scria: "Dar ai nostri cred ca toate aceste lucruri sunt profetizate despre Antihrist care va fi in vremea de pe urma."
Theodoret (c. 386-457), teolog grec din Antiohia, declara ca egale cele 3 vremuri si jumatate sau ani, cu 1290 de zile. Iar Haymo din Halberstadt (episcop 840-853) sustinea ca dupa cele 1260 de zile si moartea lui Antihrist, 45 de zile – diferenta dintre 1290 de zile si 1335 de zile – sunt date celor alesi pentru a se pocai, fiind zile de har. Venerabilul Bede (c. 673-735), istoric englez, credea ca a doua venire va urma dupa cele 1335 de zile – la 45 de zile dupa cele 1290 – cand Hristos va veni in marire dupa nimicirea lui Antihrist. Iar cele 3 vremuri si jumatate reprezinta pentru el ani reali.
Principiul zi-an aplicat in secolul al XIII-lea. – In 1297, Arnold de Villanova declara ca Antihrist urma sa vina pe la finele celor 1290 de ani "de la vremea cand poporul iudeu si-a pierdut posesiunea tarii lor" (dupa caderea Ierusalimului sub Romani). Dupa cat se pare el a fost primul scriitor crestin (daca nu a fost d’Olivi) care sa aplice in mod specific principiul zi-an acestor perioade mai lungi, fixand sfarsitul celor 1290 de ani fie in 1376, fie in 1378, iar al celor 1335 de ani in secolul al XV-lea, in era de liniste universala a bisericii.
Conducatorul Spiritualilor, nascut in Franta, Pierre Jean d’Olivi (1248-1298), aplica si el principiul zi-an perioadelor de 1290 si 1335 de zile. El considera ca perioadele de 1260 si 1290 de ani sunt una si aceeasi (numai calculate in moduri diferite) – cu cei 1290 de ani intinzandu-se de la moartea lui Hristos pana la Antihrist, iar cei 1335 de ani intinzandu-se inca 45 de ani pana la Jubileul pacii si pana la al saptelea domeniu al harului.
Incercari ale evreilor de a localiza perioadele. – Numerosi comentatori iudei – de la Karaite Benjamin ben Moses Nahawendi din Persia din secolul al IX-lea si pana la Naphtali Herz ben Jacob Elhanan din Germania in secolul XVI-lea – aplicau principiul zi-an perioadelor profetice de 1290 – si / sau 1335 – zile din Daniel. Cel putin sapte explicau astfel inainte ca romano-catolicul Ioachim de Floris sa aplice principiul zi-an celor 1260 de zile, si inainte ca urmasii lui din secolul al XIII-lea sa-l extinda ca sa includa celelalte perioade profetice ale lui Daniel. Nahawendi aseza cei 1290 de ani intre nimicirea celui de al doilea templu si 1358.
Un sir de invatati iudei, incepand de la Saadia ben Joseph (882-942) din Babilonia, declara ca aceste perioade de timp sunt ani. Unii nu le fixau date, altii le fixau date ca incepand din primul secol, probabil de la distrugerea Ierusalimului pana la vremea erei mesianice, posibil fixandu-le incheierea in jur de 1358 si 1403; altii le fixau sfarsitul celor 1290 in jurul lui 1462, iar al celor 1335 in 1575 sau 1594. Acesti comentatori erau imprastiati prin Franta, Spania, Germania, Bulgaria, Algeria si Turcia.
Barbatul de stat Isaac Abravenel astepta sfarsitul celor 1335 de ani in jurul lui 1503 si sustinea ca natiunile din Daniel 2,7 si 8 sunt si subiectul lui Daniel 11. El credea ca este posibil ca imparatii de la miaza-noapte si de la miaza-zi sa-i implice pe crestini si turci, si fixa sfarsitul celor 1290 (1390) de ani la cucerirea Constantinopolului in 1453.
Diverse conceptii din perioada pre-Reformatiunii si Reformatiunii. – In vremurile medievale John Milicz (decedat in 1374), precursor al Reformatiunii din Boemia, combinand Daniel 12,12 cu Matei 24,15, socotea cei 1335 de ani de la rastignire pana la Antihrist in jurul lui 1363 -1367. Invatatul Nicholas de Lyra (decedat in 1340) la fel credea ca cele 1290 si cele 1335 de zile din Daniel sunt ani. Iar John Wyclif (c. 1324-1384) interpreta "uraciunea pustiirii" de care vorbea Domnul Hristos, aplicata la profanarea sanctuarului din Daniel 11, ca fiind doctrina transsubstantiatiunii. Iar calcularea sfarsitului pe care o facea el in 1356, era clar influentata de profetiile cu privire la cei 1290 si 1335 de ani.
John Purvey (c. 1354-1428), colaborator al lui Wyclif si scriitor al primului comentariu protestant, credea ca se afla in timpul celor 45 de ani (diferenta dintre cei 1290 si cei 1335 de ani) dati celor alesi pentru pocainta. Iar invatatul lolard din secolul al XIV-lea, Walter Brute, data cei 1290 de la data de cand Adrian asezase uraciunea (idolul) in locul sfant pana la descoperirea lui Antihrist.
Martin Luther (1483-1546) aplica simbolul regelui care facea ce voia din Daniel 11 la papa, declarand ca el isi va ajunge sfarsitul intre Marea Tireniana si Marea Adriatica – fara sa-i vina cineva in ajutor.
"Aici, in Daniel 11,37, avem o descriere a lui Antihrist … Acesta [Antihrist] va domni intre cele doua mari, la Constantinopol, insa locul acesta nu este sfant, ei (Turcii) de asemenea nu impiedica casatoria, prin urmare, credeti-ma, Papa este Antihristul."
Ca multi altii inaintea lui, Luther a sustinut si el ca 1290 si 1335 sunt ani, dar aseza sfarsitul lor in jurul lui 1372. Dimpotriva Melanchthon (1497-1560), accentuand pervertirea papala si mahomedana a adevaratei inchinari, spunea ca Daniel 11,45 s-ar putea referi nu numai la turci, care-si aveau resedinta intre cele doua mari, ci si la scaunul pontifului roman, de asemenea asezat intre doua mari. Cautand amplasarea in timp, Funck de Nurnberg, luand anul 261 i.Hr. ca punct de plecare pentru cei 1290 de ani, incheia aceasta perioada in 1550 si extindea cei 1335 de ani pana la 1595, 45 de ani mai incolo. Oecolampadius (1482-1531) sustinea ca Daniel 11 culmineaza cu Antihrist.
Incepand cu Nikolaus Senecker din Nurnberg (1530-1592), numerosi invatati binecunoscuti – intre care Arhiepiscopul englez Thomas Cranmer si episcopul John Jewel de aceeasi nationalitate – il priveau pe papa ca fiind puterea din ultima parte a lui Daniel 11. Dimpotriva, cativa credeau ca aceasta este Turcia.
Lordul John Napier, de la inceputul secolului al XVII-lea, primul comentator scotian al Apocalipsului, considerand ca cele 1290 si 1335 de zile sunt ani, credea ca cei 1335 de ani ar putea fi de la indepartarea ceremoniilor iudaice sub Iulian, la 365 d.Hr., si ca s-ar sfarsi, asadar, la 1700, data la care el astepta judecata. Dimpotriva, Cardinalul Bellarmine, contra reformator catolic ca futurist cauta sa limiteze cele 1290 de zile la o singura persoana plina de rautate, iar intervalul de 45 de zile dintre 1290 si 1335 ca fiind zile literale inainte de uciderea lui Antihrist.
Datele terminale asezate tot mai tarziu. – In perioada post-Reformatiunii, numerosi barbati din Lumea Veche, intre George Downham (1603) si James Bicheno (1794), ne-au lasat explicatii la Daniel 11 incercand sa plaseze cele 1290 si respectiv 1335 de zile. Unii spuneau doar ca perioada mai lunga duce pana la a doua venire, inviere, sfarsit, judecata, sau Noul Ierusalim. Altii sugerau date specifice pentru acestea, calculate pe temeiul principiului zi-an. Episcopul Downham din Derry, identifica papalitatea ca fiind "imparatul de la miaza-noapte", sortit sa-si ajunga sfarsitul, perioada mai lunga de 1335 de zile, sau ani, incheindu-se cu ceea ce el numea "starea glorioasa a Noului Ierusalim".
Pe de alta parte, educatorul nonconformist Henry More (1614-1687) credea nu numai ca Antihristul (in mod evident papalitatea) este indicat in Daniel 11,37.38, dar si ca Turcia este imparatul final de la miaza-noapte, ajungandu-si sfarsitul fara sa-i vina nimeni in ajutor. Asa ca aceste doua conceptii erau acum paralele.
Cele doua pozitii au fost imbinate de John Tillinghast, care considera ca atat papalitatea cat si Turcia sunt indicate in Daniel 11,40 si mai departe, amandoua urmand sa fie distruse prin venirea Domnului Hristos. Si el socotea cei 1290 de ani de la Iulian (366 d.Hr.) pana la 1656, datand cei 1335 de ani de la acelasi an 366 pana la 1701 – sfarsitul celor 2300 de ani – cu domnia personala a Domnului Hristos si mileniul. Dar William Sherwin (1607-1687?) aplica imparatul final de la miaza-noapte la Turcia, destinata sa-si ajunga sfarsitul fara ajutor. El incheia cei 1290 de ani in 1656 (socotiti de la Iulian Apostatul), iar cei 1335 si cei 2300 de ani in 1700, ca inceput al "timpului fericit". Astfel punctele terminale erau treptat mutate mai departe.
Thomas Beverley, in 1684, a vazut in imparatul de la miaza-noapte Turcia, ajungandu-si in curand sfarsitul asa cum fusese prezis. El fixa sfarsitul celor 2300 si 1335 de ani in 1772, ca fiind "sfarsitul tuturor lucrurilor" apropiindu-se. Scriitorul anonim al lucrarii The Mysteries of God Finished (1699) considera ca cei 1335 de ani se vor sfarsi sincronic cu cei 2300 de ani, probabil in 1699, la sfarsitul domniei lui Antihrist, cei 1260 si cei 1290 de ani terminandu-se in 1685. Comentatorul biblic William Lowth (1660-1732) spunea ca papalitatea era "imparatul care facea ce voia" din Daniel 11, cei 1335 de ani ducand la curatirea sanctuarului si terminandu-se o data cu cei 2300 de ani.
In secolul al XVIII-lea exegetii din Marea Britanie, Elvetia si Germania cautau din nou sa dezlege taina datarii acestor doua perioade. Unul le fixa sfarsitul in 1754 si respectiv 1790, un altul chiar in 1860. Incheierea lor era legata de judecata de pe urma, inviere si a doua venire, sau asezarea imparatiei lui Dumnezeu – intotdeauna de "lucrurile de pe urma".
Pastorul reformat Johann Petri, din ultima parte a secolului al XVIII-lea, fixa incheierea celor 1290 de ani in 1847, cand ar incepe domnia mileniala si fixa sfarsitul celor 1335 de ani in anul 1892 – inainte de odihna vesnica. Mai tarziu, Hans Wood din Irlanda aseza Turcia in Daniel 11,44.45, cu cei 1290 si cei 1335 de ani terminandu-se impreuna cu cei 2300 de ani in anul 1880. Dizidentul James Bicheno (decedat in 1831) data cei 1290 si cei 1335 de ani ca incepand de la 529 si terminandu-se in 1819 si 1864 – ultima data fiind anul "Celui Binecuvantat", iar Turcia fiind imparatul de la miaza-noapte. Insa Christian G. Thube din Germania, la finele secolului, sustinea ca papalitatea este identica cu puterea din Daniel 11,36-45.
Scriitorii americani la fel cu interpretii din Lumea Veche. – Scriitorii americani de la Roger Williams (m.1683) la Joshua Spalding (1796) au dat in mare parte o explicatie asemanatoare cu privire la puterile din ultima parte a lui Daniel 11 si la perioadele de timp din capitolul 12. Astfel Williams, vestitul pastor baptist, pionier al libertatii religioase in America, declara despre puterea din Daniel 11,36 ca este una si aceeasi cu cornul cel mic papal din Daniel 7,25. Ephraim Huit (decedat in 1644), primul comentator sistematic colonial al lui Daniel, spunea ca capitolul 11 dubleaza profetiile precedente din cap. 2,7 si 8. El il prezenta de asemenea pe imparatul hulitor din cap. 11,36 ca "Antihristul Roman", insa prezenta Turcia ca "imparatul de la miaza-noapte", si fixa sfarsitul celor 1290 si 1335 de ani in 1650 si 1695 – ambele perioade incepand in anul 360, cand jertfele iudaice au fost indepartate de Iulian Apostatul.
Thomas Parker, la mijlocul secolului al XVII-lea, la fel aplica ispravile papale versetelor 36-40, Turcia fiind imparatul de la miaza-noapte, insa fixa sfarsitul celor 1290 de ani in 1859. Samuel Hutchinson considera ca Turcia este puterea din cap. 11 al carei sfarsit va fi la a doua venire in slava a Domnului Hristos, o data cu nimicirea omului faradelegii, insa nu fixa date pentru perioadele de timp. Presedintele Universitatii Harvard, Increase Mather, sustinea si el ca papalitatea este puterea din v. 36, dupa care urma "familia otomana turca", si fixa inceputul perioadelor de 1290 si 1335 de ani in 440 si 450. Renumitul sau fiu, Cotton Mather (decedat in 1728), fixa si el inceputul celor 1290 si 1335 in 440 sau 450 d.Hr., – fixand astfel sfarsitul ultimei perioade in jurul lui 1785 si conducand la lucrurile din urma.
Dimpotriva, William Burnet, guvernator al statelor New York si Massachusetts, credea ca papalitatea este puterea conducatoare din ultima parte a cap. 11 si fixa sfarsitul celor 1290 de ani in 1745, cu cei 1335 de ani extinzandu-se pana la 1790, cand va avea loc prima inviere, iar imparatia lui Dumnezeu va fi aproape. Rectorul episcopal Richard Clarke (decedat in 1780), din Carolina de Sud, fixa incheierea celor 1335 de ani in 1765, cand astepta sa aiba loc "miezul noptii" lumii si caderea Babilonului. Teologul congregationalist Samuel Hopkins (decedat in 1803) nu a datat in mod specific perioadele, ci fixa punctul de plecare al celor 1260 de ani in 606 si considera ca aceasta perioada profetica ar putea incepe o data cu cei 1290 de ani si ar tine pana la restaurarea bisericii.
Asa ca secolul al XIX-lea a inceput cu accentuarea din partea Directorului general al postelor Samuel Osgood, ca puterea otomana este elementul central din Daniel 11,40 etc., care isi va ajunge sfarsitul la o a doua venire, dar abtinandu-se de a fixa cei 1290 sau cei 1335 de ani. Bibliotecarul Universitatii Harvard, James Winthrop, fixa inceputul celor 1260 si al acelor 1290 in 532, incheierea celor 1290 fiind astfel in 1822 cu judecata, iar a celor 1335 de ani o data cu inceputul mileniului, sincronic cu sfarsitul celor 2300 de ani.
Joshua Spalding, "luceafarul de dimineata" al sperantei revenirii premileniale al carui tractat a fost retiparit de mileriti, aplica in mod explicit Daniel 11,44.45 la Antihristul papal pornind cu mare furie sa nimiceasca si sa prapadeasca pe multi si apoi sa-si ajunga sfarsitul. Perioadele de 1290 si 1335 de ani din Daniel 12 erau considerate ca ducand la prima venire si la Noul Ierusalim, cu eliberarea bisericii, cu secerisul si cu judecata apropiata. Acesta era cadrul imediat al interpretarii milerite.
Interpretarile din Lumea Veche in timpul redesteptarii din secolul al XIX-lea. – Comentatorii din timpul redesteptarii advente din secolul al XIX-lea din Lumea Veche erau impartiti in ce priveste puterile indicate in ultima parte a capitolului – imparatul care facea ce voia, imparatul de la miaza-noapte, etc. Unii interpretau pe unul sau pe amandoi acestia ca fiind papalitatea, altii ca fiind Turcii; unii includeau Franta revolutionara sau pe Napoleon. Altii in aceeasi perioada il considerau pe Antioh ca fiind imparatul care facea ce voia (conceptia care avea sa devina mai tarziu predominanta printre comentatorii moderni). Totusi, la inceputul secolului al XIX-lea era o unanimitate mai mare cu privire la datarea celor 1290 si 1335 de ani decat in oricare perioada anterioara – multi plasand data incheierii celor 1335 de ani in 1867 sau 1869.
Acesti comentatori erau oameni cu invatatura si cu pozitii proeminente, accentuandu-si punctele de vedere. Frecvent perioadele de 1260, 1290 si 1335 de ani erau socotite ca avand un inceput sincronic, in anul 533 d.Hr., sfarsitul celor 1335 de ani fiind astfel in 1867. Dupa schema aceasta incheierea celor trei perioade venea la 1792, 1822 si 1867 (sau 1793, 1823 si 1868). Majoritatea credeau ca sfarsitul celor 1335 de ani va introduce mileniul si perioada fericirii. Unii asteptau curatirea bisericii, altii lupta lui Gog si Magog, sau marea zi a lui Dumnezeu, judecata, venirea Domnului Hristos din cer, invierea si transformarea sfintilor vii, nimicirea fiecarei puteri pamantesti opuse lui Hristos si poporului Lui si inceputul domniei glorioase a lui Hristos.
Nu putini fixau sfarsitul uneia sau alteia din perioadele de timp la 1844. Insa 1867 era punctul central predominant, marcand inceputul erei fericite si aducand nadejdea lumii.
Ezitarea americana in datarea perioadelor de 1290 si 1335 de ani. – In ce priveste cele 1290 de zile-ani din Daniel 12,11, au existat relativ putini comentatori non-mileriti americani intre 1800 si 1844 care sa incerce o plasare in timp. Cea mai mare parte dintre ei considerau inceputul celor 1260, 1290 si 1335 ca fiind sincronic. Aceia care se fixasera asupra anului 533 (data rescriptului imperial al lui Iustinian) ca punct de plecare comun, asezau sfarsitul celor 1290 in 1823. Unii considerau anul 606 (de la Phocas sau aparitia lui Mahomed) ca inceput comun, incheierea celor 1290 de ani avand loc in 1866. Altii datau cei 1290 de ani intre 587 si 1877. Altii aveau date izolate. Era mai multa diversitate cu privire la aceste numere decat cu privire la oricare alte numere profetice din Daniel.
O lipsa de acord similara exista cu privire la perioada de 1335 de ani. Non-mileritii care incercau o calculare, cel mai adesea o plasau intre 533 d.Hr. si 1866 sau 1868 (la aproximativ 45 de ani dupa incheierea 1290 de ani). Cativa o asezau intre 587 si 1922 si cam tot pe atatia intre 606 si 1941. Restul erau caracterizati prin datari izolate. Cei mai multi comentatori americani, totusi, priveau la cei 1335 de ani ca ducand pana la prima inviere si timpul "fericit" care urma in timpul mileniului, nu putini intelegand ca acesta este introdus de a doua venire. Exista, prin urmare, o relatie apropiata intre perioadele de 1335, 1290 si 1260 de ani – indiferent daca inceputul lor era fixat de la anul 533, 587 sau 606 d.Hr.
In faza de la inceput, sau "1843" a miscarii milerite, toti il urmau pe Miller si datau atat cei 1290 de ani cat si cei 1335 ca incepand la anul 508 d.Hr. – data lui pentru inlaturarea paganismului – cei 1290 de ani incheindu-se simultan cu sfarsitul celor 1260 de ani de dominatie spirituala papala, in 1798. Ei extindeau cei 1335 de ani pana la 1843, pentru ca sa se incheie sincronic cu cei 2300 de ani. Dar in faza "lunii a saptea" sau 1844, a miscarii milerite, cand s-a ajuns sa se creada ca cei 2300 de ani erau cuprinsi din toamna anului 457 i.Hr. pana in toamna lui 1844, multi au mutat sfarsitul celor 1335 de ani de la 1843 la 1844, pentru a-i face sa se incheie simultan cu cei 2300 de ani.
Ei se simteau in mod evident indreptatiti sa faca aceasta schimbare datorita faptului ca nu aveau un eveniment fix pentru inceputul celor 1335 de ani, care mai degraba fusesera socotiti pornind de la "1843" inapoi ajungandu-se la aproximativ 508 d.Hr. Insa ei considerau ca timpul era scurt si nu simteau un interes deosebit in ajustarea unor astfel de detalii minore.
Divizare in ce priveste interpretarea ultimelor puteri. – Pe vremea lui William Miller, comentatorii erau in cea mai mare parte de acord cu privire la aplicarea primei parti a cap. 11 din Daniel la Ptolemei si Seleucizi (inclusiv Antioh Epifanul). Dar se deosebeau in privinta acelor parti ale profetiei care se aplicau la Roma si prezentau interminabile variatii in identificare puterii sau puterilor care apareau in partea finala a capitolului. Miller considera imparatul care facea ce vroia, din Daniel 11,36, ca fiind papalitatea, iar imparatul de la miaza-noapte (v. 40) ca fiind Anglia. Totusi, el facea ca v. 40-45 sa se aplice la Napoleon, care avea sa-si aseze corturile palatului sau in Italia si mai tarziu sa-si ajunga sfarsitul (Evidence From Scripture and History of the Second Coming of Christ, ed. 1842, p. 97,98,104-107).
Diferenta de opinii mai veche intre papalitate si Turcia la interpretarea ultimei parti a cap. 11 din Daniel a continuat sa fie reflectata in conceptiile Adventistilor de Ziua a Saptea. Unii, ca de pilda James White, il vedea pe Antihristul papal in imparatul care facea ce voia, cum si in puterea care avea sa isi ajunga sfarsitul; altii introduceau Franta si pe Napoleon in interpretarea lor. Mai tarziu, multi l-au urmat pe Uriah Smith in identificarea Turciei cu imparatul de la miaza-noapte (v. 41-45) cat si cu puterea din a sasea trambita si a sasea plaga.#
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
