Chiar din perioada timpurie a bisericii primare s-a sustinut ca profetia cu cele patru fiare-simbol din Daniel 7, urmate de asezarea imparatiei lui Dumnezeu, pur si simplu dubleaza, repeta si amplifica schema profetica a celor patru metale ale chipului profetic si a pietrei care zdrobeste din Daniel 2. Ambele viziuni au fost recunoscute ca descrierea de catre Dumnezeu a ridicarii si caderii natiunilor si trasarea cursului imperiilor mondiale, majoritatea dezvoltarilor fiind recunoscute pe masura ce s-au implinit.
Referirea la cele zece regate si la cornul cel mic din epistola lui Barnaba, pe la anul 150 d.Hr., implica intelegerea faptului ca fiara a patra era Imperiul Roman, existent pe atunci, cu zece regate care in curand aveau sa se desprinda din Roma, urmand smulgerea a trei coarne-regi de catre "regele cel mic". Iar aceasta este urmata de aluzia la purtarea reprobabila a celui "negru" sau "nelegiuit" si nimicirea lui la a doua venire si judecata.
Divizarea asteptata si perceputa. – Iustin Martirul din Samaria, primul parinte bisericesc ante-nicean facea pe atunci o legatura intre a doua venire si climaxul din Daniel 7 si o aluzie la cele 3 vremi si jumatate. Irineu din Galia, care a murit in jurul lui 202, declara ca cea de-a patra imparatie romana din marea succesiune se va sfarsi printr-o divizare in zece parti, cornul cel mic smulgand trei dintre diviziunile Romei. Mai mult, el l-a identificat pe omul antihristic al pacatului de care vorbeste Pavel cu cornul cel mic din Daniel.
Pentru primii comentatori perioadele de timp au fost in mod inevitabil scurtate. Irineu considera ca cele 3 vremuri si jumatate erau 3 ani si jumatate literali corespunzatori vietii unui singur individ. Abia la Joachim de Floris, in secolul al XII-lea, a fost avansata conceptia celor 1260 de ani literali pentru cele 3 vremuri si jumatate. Tertulian de Cartagina (secolul al III-lea), a adaugat ideea ca, potrivit lui Pavel (in 2Tesaloniceni 2), ramanerea Romei nedivizata a amanat aparitia lui Antihrist, iar divizarea ei in zece regate va pregati calea pentru Antihrist, care va fi in cele din urma nimicit de stralucirea celei de-a doua veniri a Domnului Hristos.
Paralelismul factorilor corespondenti din cap. 2 si 7 din Daniel a fost recunoscut cel putin de pe vremea lui Hipolit (c. 200 d.Hr.). Orizontul este acelasi, sustinea el, doar cu o amplificare in Daniel 7. In propriile sale cuvinte remarcabile:
"Capul de aur al chipului" este identic cu "leoaicele" prin care erau reprezentati babilonienii. "Umerii de aur si bratele de argint" sunt acelasi lucru cu "ursul", prin care sunt vizati Mezii si Persii. "Pantecele si coapsele de arama" sunt "leopardul", prin care sunt vizati grecii care au domnit cu incepere de la Alexandru. "Picioarele de fier" sunt "fiara inspaimantatoare si grozava", prin care este vizata Roma care detine acum imparatia. "Degetele de lut si fier" sunt "cele zece coarne" care urmeaza sa fie. "Celalalt corn mic care se arata in mijlocul lor" este "antihristul". Piatra care "loveste chipul si-l sfarama in bucati" si care umple intreg pamantul, este Hristos, care vine din cer si aduce judecata asupra lumii."
(Fragmente din Comentarii, "On Daniel", fragmentul 2, cap. 3; vezi si lucrarea lui Treatise on Christ and Antihrist).
Traind in perioada dominatiei Romei, el a declarat ca cele zece regate "urmeaza sa apara". Un secol mai tarziu, chiar inaintea Sinodului de la Niceea, Eusebiu de Cezareea reitera in esenta aceeasi pozitie, suprapunand Daniel 2 si 7, imparatia lui Dumnezeu urmand sa fie introdusa prin interventie divina la a doua venire. Cu acestea era de acord si Chiril de Ierusalim – cele patru fiare din Daniel sunt Babilonul, Persia, Macedonia si Roma, Antihrist urmand sa apara dupa divizarea Romei si supunerea dupa aceasta a trei diviziuni-coarne. Chrisostom din Constantinopol, scriind la finele celui de-al IV-lea secol era si el de acord cu schema aceasta.
In curand Porfiriu, incercand sa discrediteze profetia lui Daniel, a introdus ideea ca acel corn mic din Daniel 7 era pur si simplu Antioh Epifanul din secolul al II-lea i.Hr. Ieronim, traducatorul Vulgatei si ultimul comentator pe larg al profetiilor lui Daniel inainte de Evul intunecat, scria in secolul al V-lea, pentru a contrabalansa pozitia lui Porfiriu si identifica fiarele din Daniel 7 cu metalele din Daniel 2. Si el nominaliza o serie de diviziuni ale Romei – Vandalii, Saxonii, Burgunzii, Alemanii, etc. El declara ca cornul cel mic nu e Antioh Epifanul, ci Antihristul care va veni. Judecata si a doua venire vor urma domniei cornului mic, despre care el inca credea ca va dura numai 3 ani si jumatate literali. Theodoret, teolog grec, a adaugat ca cornul cel mic al fiarei a patra, romane, din Daniel este unul si acelasi lucru cu "fiul pierzarii" din scrierile lui Pavel.
Progrese insemnate sub Ioachim si Eberhard. – Interpretarea profetica medievala a fost marcata prin lipsa progreselor. Lucrarea din secolul al VII-lea, Sargis d’Aberga, se refera la cele patru fiare ca fiind patru imparatii, urmate de cele zece coarne-diviziuni, cornul cel mic fiind "falsul Mesia". Cele mai timpurii desene existente care pastreaza cele patru fiare simbolice au fost ale lui Beatus, calugar spaniol din secolul al VIII-lea. Venerabilul Bede din Britania, si el din secolul VIII-lea, facea aluzie la aceste patru imparatii principale, pe care le si nominaliza. Insa pentru el cele 3 vremuri si jumatate erau tot ani literali.
Un calugar benedictin, Berengaud, pe la sfarsitul secolului al IX-lea, a incercat sa fixeze localizarea geografica a anumitor coarne ca diviziuni istorice ale Romei, precum Vandalii in Spania, Gotii in Germania, si Hunii in Panonia. O interpretare a lui Daniel in mod eronat atribuita lui Thoma d’Aquino, din secolul al XIII-lea, cita descrierea standard a lui Ieronim a celor patru imperii, cu cele zece coarne ca regi viitori in vremea lui Antihrist, care avea sa domneasca 3 ani si jumatate. Iar Peter Comestor (decedat pe la 1178), scolast, descria cursul Babilonului, Persiei, Greciei si Romei, cele zece diviziuni ale imparatiei romane si cornul cel mic ca Antihrist aparand din semintia lui Dan.
Insa cu Ioachim de Floris, cel mai de seama comentator al Evului Mediu, a inceput repunerea in drepturi a conceptiei istorice cu privire la profetie. Desi a facut aluzie si la Daniel 7, cea mai mare contributie a lui a fost extinderea principiului zi-an la cele 1260 de zile ale Apocalipsului. Pe acestea le-a echivalat cu cele 42 de luni din Apocalips 11,2 si cele 3 vremi si jumatate din Daniel 7, declarand: "o zi fiind fara indoiala acceptata pentru un an". Urmasii lui din secolul al XIII-lea, ca Arnold de Villanova si Pierre Jean d’Olivi, au aplicat apoi acest principiu celor 1290 si respectiv 1335 de zile.
Remarcabila lucrare valdenza Treatise on Antihrist accentua implinirea de catre biserica papala a prezicerilor profetice ale lui Daniel, Pavel si Ioan in aceasta declaratie cuprinzatoare:
"Nelegiuirea s-a inscaunat astfel impreuna cu toti slujitorii ei mari si mici, impreuna cu toti aceia care ii urmeaza cu o inima rea si orbeste; o astfel de Adunare laolalta, este ceea ce se numeste Antihrist sau Babilon sau Fiara a patra, sau Desfranata sau Omul Pacatului, Fiul Pierzarii"
(Trad. in lucrarea lui Samuel Morland, The History of the Evangelical Churches of the Valleys of Piemont, p. 143,153,159).
Insa primul care a declarat cornul cel mic din Daniel 7 a fi papalitatea istorica – un sistem antihristic, nu o persoana individuala – a fost Eberhard II, arhiepiscop de Salzburg, din Austria, la sinodul din Regensburg din 1240. Cu greu ar putea fi exagerata semnificatia declaratiei sale. Acest postulat a devenit pozitia lui Wyclif, Luther, Cranmer si Knox si practic a tuturor comentatorilor din perioada Reformatiunii si post-Reformatiunii Protestante de pe Continentul European, din Marea Britanie si apoi din America de Nord.
Un comentator iudeu identifica cornul papal. – Printre comentatorii evrei medievali, Jephet ibn Ali, din secolul al X-lea, considera ca cele zece coarne erau romane, insa presupunea ca cornul cel mic era mahomedanismul. Dimpotriva, Don Isaac Abravanel (1437-1508) distins ministru de finante sub Ferdinand si Isabela ai Spaniei, dupa ce infatisa Roma ca fiind a patra putere mondiala din Daniel 7, declara despre cornul cel mic:
"De acea am ajuns la concluzia launtrica ca cornul cel mic este domnia papei"
(Wells of Salvation, well 8, palm tree 5)
Pozitiile Reformatiunii din ce in ce mai corecte. – John Wyclif, profesor la Oxford inainte de Reformatiune, care a murit in 1384, a evidentiat cornul cel mic ca fiind papalitatea, aparand dintre cele zece coarne – regate. El spunea in mod explicit: "Deoarece asa il prevede clerul nostru pe domnul Papa". Luther si Melanchthon nu erau destul de clari daca micul corn din Daniel 7 era Roma papala sau Mahomedanismul. Insa Virgil Solis din Nurnberg (decedat in jurul lui 1567) arata in mod clar papalitatea ca fiind fiara cu intreita coroana in unicul sau comentariu ilustrat.
Apoi urmeaza o intreaga serie de comentatori din Germania si Elvetia cu conceptii similare, acoperind a doua jumatate a secolului al XVI-lea. Acelasi lucru s-a petrecut si in Britania, incepand cu Tyndale in 1529. Identificarea papalitatii ca fiind cornul cel mic era acum realmente unanima printre Protestanti. Prima predica a lui Knox, in 1547, a fost o remarcabila expunere a lui Daniel 7, in care nominaliza cele patru imperii. Urmeaza declaratia aceasta:
"Cu prilejul prabusirii acesteia, s-a aratat ultima fiara, despre care el [Knox] afirma ca este Biserica Romana; caci nici unei alte puteri din cate au fost pana acum nu i se potrivesc toate aspectele pe care Dumnezeu i le-a aratat profetului"
(John Knox, The Historie of the Reformatioun of Religioun Within the Realm of Scotland)
In decursul acestei perioade alcatuirea unor liste ale natiunilor europene vizate prin cele zece coarne era un lucru obisnuit. Joye (decedat in 1553) ofera lista standard a imperiilor cu Imperiul Roman ca fiind a patra diviziune, imprastiat si decazut in: "Germania, Anglia, Spania, Franta" etc. Exista incercari tot mai exacte de a gasi localizarea in timp a perioadei de 1260 de ani – Aretius de Berna a fixat-o mai intai intre 312 si 1572, iar Brocardo din Italia intre 313 si 1573. Apoi altii au plasat-o intre 412 si 1672 sau intre 441 si 1701, Episcopul John Jewel din Anglia sugerand posibilitatea de a incepe de la Iustinian in secolul al VI-lea.
Conflicte produse de contra-Reformatiune si post-Reformatiune. – Contra-Reformatiunea a introdus contra-intepretari, concepute de iezuitii Francisco Ribera (decedat in 1591) si Luis de Alcazar (decedat in 1613), cautand sa-l restranga pe Antihrist la un singur individ in locul unui sistem, dominand timp de 1260 de zile literale in loc de 1260 de ani. Ribera a facut din Antihrist un viitor iudeu necredincios, nu un crestin, care sa domneasca la Ierusalim, nu la Roma. Lui i-a apartinut principalul contraatac romano-catolic, pozitia lui devenind pozitia catolica standard. Insa in timp ce Ribera il impingea pe Antihrist in viitor, Alcazar il impingea in trecut, facand din el un fost imparat roman pagan. In stradania lui, Ribera a fost puternic sustinut de Robert Cardinal Bellarmine (decedat in 1621), care a atacat principiul zi-an si a restrans cornul cel mic din cartea lui Daniel la un singur imparat sirian, Antioh Epifanul – teoria prezentata de criticul pagan Porphyry cu peste 1000 de ani in urma.
In perioada post-Reformatiunii, intre 1603 si 1797, numerosi comentatori au aparut in Marea Britanie, Germania, Franta si Elvetia. Pozitia scolii istoriciste cu privire la Daniel 7 – cele patru imperii, cele zece diviziuni ale Romei, papalitatea ca fiind cornul cel mic, cu o exactitate din ce in ce mai mare a amplasarii celor 1260 de ani – era predominanta. Iar in randul acestor exegeti intrau unii dintre cei mai straluciti oameni ai vremii – episcopi, monarhi, profesori universitari, savanti si teologi. Pentru majoritatea acestora cornul cel mic era indiscutabil papalitatea.
Este demna de observat remarcabila anticipare a lui Drue Cressener, in 1689, a terminarii celor 1260 de ani un secol mai tarziu, sau "cu putin inainte de 1800". El a fost primul care sa fixeze in mod clar inceputul celor 1260 de ani in timpul lui Iustinian si aceasta cu exact o suta de ani inainte de izbucnirea Revolutiei Franceze in 1789. Iata anticiparea lui:
"Prima aratare a fiarei a fost recastigarea de catre Iustinian a Imperiului Apusean, moment de la care pana la anul 1800 vor trece aproximativ 1260 de ani".
(The Judgments of God Upon the Roman Catholick Church, p. 209).
Chiar mai exacta este o exprimare suplimentara aparand cateva pagini mai departe:
"Pentru ca daca primul moment al Fiarei a fost la redobandirea de catre Iustinian a cetatii Romei, atunci nu trebuie sa se termine decat cu putin inainte de anul 1800".
Recunoasterea contemporana a incheierii perioadei. – Inlaturarea guvernarii papale, cu exilarea Papei Pius VI din Roma in februarie 1798 (intrarea maresalului francez Berthier in Roma pe ziua de 10, detronarea lui Pius pe data de 15, si indepartarea batranului papa din oras pe data de 20), a fost salutata de comentatorii profetiei biblice de pe ambele tarmuri ale Atlanticului ca fiind sfarsitul evident al celor 1260 de ani. A fost recunoscuta si proclamata de diferiti scriitori drept o alta inaintare epocala in interpretare.
Comentatorii din Noua Anglie sustin pozitiile din Lumea Veche. – Dublandu-i pe comentatorii din perioada post-Reformatiunii din Lumea Veche, o puternica serie de comentatori ai lui Daniel 7 a aparut in Noua Anglie, intinzandu-se de la puritanul John Cotton in 1639 pana la premilenialistul Joshua Spalding in 1796 – o serie de autori remarcabili. Intre acestia erau prezbiterieni, baptisti si alti nonconformisti. In timp ce majoritatea erau clerici, cativa erau directori de colegii – Harvard, Princeton, Yale si altele – de la Increase Mather pana la Timothy Dwight, in prima parte a secolului al XIX-lea. Erau si guvernatori, un presedinte de tribunal din Massachusetts, un director general al postelor, un secretar de stat precum si medici, istorici, legiuitori, educatori, autori si redactori.
Petitia lui Roger Williams catre parlamentul britanic pentru protectie impotriva persecutiei religioase era bazata pe schema profetica din Daniel 7. Nivelul de varf al comentariilor colonialilor a fost fara indoiala pe vremea lui Increase Mather (decedat in 1723), care scria:
"S-a descoperit profetului Daniel, ca vor fi pe pamant patru mari imperii mondiale succesive; mai intai, cel babilonian, dupa aceea cel persan, apoi cel grec si in cele din urma cel roman: Si ca acesta trebuie sa se imparta in zece regate, iar in mijlocul lor va aparea un corn (un rege) care se va deosebi de ceilalti regi, adica Antihrist. Toate acestea s-au implinit. Insa apoi este prezis ca acest corn va face razboi cu sfintii si-i va birui, si va ramane timp de o vreme, doua vremi si o jumatate de vreme, iar dupa aceea va fi nimicit, si apoi lui HRISTOS I se va da stapanire, slava si o imparatie (Daniel 7,14) ca TOATE popoarele, neamurile si limbile sa I se inchine."
(Discourse Concerning Faith and Fervency in Prayer, p. 19)
Oamenii acestia desemnau papalitatea sau episcopii succesivi ai Romei si pe urmasii lor, ca fiind cornul cel mic care se ridica din mijlocul diviziunilor Romei, care sunt deseori nominalizate. De exemplu, William Burnet (decedat in 1729) le enumera ca vizigotii, vandalii, francii, burgunzii, hunii, alanii, suevii, herulii, ostrogotii si lombarzii, cele trei coarne smulse fiind herulii, ostrogotii si lombarzii. Iar in ce priveste fixarea timpului, cele 3 vremuri si jumatate sau 1260 de ani, se situeaza undeva intre datarea lui Cotton de la 395-1655 si cea a lui Joseph Lathrop de la 606-1866. Asa ca exista efectiv un paralelism cu comentatorii din Lumea Veche din aceeasi perioada.
Comentatori din Lumea Veche recunosc cei 1260 de ani ca impliniti. – Inca mai pronuntata si mai uniforma a fost identificare papalitatii ca micul corn de catre multi comentatori renumiti din Lumea Veche in cadrul redesteptarii advente de la inceputul secolului al XIX-lea, intinzandu-se intre William Hales (1803) si E. B. Elliott (1844). Erau in randul lor prezbiterieni, congregationalisti, baptisti si anglicani in Britania si luterani si altii pe Continentul European, oameni de o inalta pregatire si conducatori capabili, episcopi, decani, vicari, teologi, pastori, profesori, redactori, avocati, arhitecti, comentatori, cronologi, istorici si un membru al parlamentului.
Interpretarea standard istoricista sau a Scolii Istorice pentru Daniel 7 era acum privita ca fiind fixata. Iar majoritatea considerau pe atunci ca cele 1260 de zile-ani erau din punct de vedere istoric in trecut – de la vremea lui Iustinian pana la Revolutia Franceza. Perioada 533-1793 era citata de aceasta grupa mai mult decat oricare alta datare. Au existat si incercari de a determina relatia celor 1290 si 1335 de ani cu cei 1260 de ani deja impliniti. Aceasta i-a determinat nu pe putini sa adauge surplusul de 30 de ani ai lui 1290 (1260+30=1290), si de 45 ai lui 1335 de ani (1290+45=1335), in cautarea lor dupa punctul terminus al celor 1335 de ani.
Astfel sfarsitul acestei ultime perioade era fixat de multi in preajma anilor 1866, 1867 sau 1868. Si ca atare s-a dezvoltat o pozitie "continuationista" cu privire la cei 1260 de ani: adica, desi aplicatia initiala a fost probabil de la 533 la 1793, s-a ajuns sa se sustina ca o a doua aplicatie ar putea fi la fel de bine de la 606 (sub imparatul Phocas) la 1866, rezultand astfel incertitudine.
De abia la producerea acestei redesteptari advente a fost admisa pentru prima data printre protestanti teoria futurista a contra-Reformatiunii romano-catolice a lui Ribera cu privire la Antihrist – ca el va fi un tiran individual; va domni la Ierusalim, si nu la Roma; va aparea la sfarsitul timpului, si nu se va intinde de-a lungul Evului Mediu; va domni timp de 3 ani si jumatate reali, sau 1260 de zile reale, si nu pentru o perioada de peste 1000 de ani. Adoptata mai intai de Samuel Roffey Maitland din Anglia, teoria aceasta a fost imbratisata de James Todd si William Burgh, ambii din Dublin. De la ei si de la catolicul Lacunza, futurismul s-a raspandit usor printre unii premilenialisti din Lumea Veche si de aici in cea Noua, ajungand actualmente pozitia fundamentalista general acceptata! Insa zona de interes si studiu special in domeniul profetiei se mutase de acum de la Daniel 7, cu scenele judecatii finale, la Daniel 8, de care se ocupa sectiunea IV.
O unitate americana remarcabila cu exceptia datarii. – O trecere in revista a celor 49 de comentarii la Daniel 7 publicate de catre interpreti nemileriti americani dintr-o serie de denominatiuni intre 1800 si 1844 arata aceasta distribuire pe state: New York, 10; Massachusetts, 8; Pennsylvania, 7; Connecticut, 6; New Hampshire, Ohio, si Virginia cate 3; New Jersey si Tennessee, cate 2; iar Illinois, Indiana, Michigan, North Carolina si South Carolina, cite 1. Au mai fost si 1 din Canada si 1 din Mexic.
Acestea erau aproape unanime in expunerea celor patru fiare din Daniel 7 (identice cu cele patru imperii mondiale din Daniel 2), ca si a celor zece coarne (zece diviziuni ale celui de-al patrulea imperiu, roman), si a cornului mic (papalitatea). Exista variatia uzuala in ce priveste fixarea perioadei celor 1260 de ani. Saisprezece comentatori o plasau intre Iustinian si Revolutia Franceza, adica, le fixau inceputul intre 529 si 538, iar sfarsitul intre 1789 si 1798. Paisprezece alegeau perioada de la 606 (de la Phocas) la 1866. Opt considerau punctul terminus al celor 1260 de ani ca fiind 1847, acelasi cu al celor 2300 de ani, pe care aceasta categorie speciala de comentatori ii situau intre 433 i.Hr. si 1847 d.Hr.
Liderii mileriti, intre 1831 si 1844, desi cateva sute la numar, sustineau practic ca unul schema standard a celor patru puteri mondiale de la Babilon la Roma, urmate de cele zece regate europene ale Romei de Apus divizate. Nu era nici macar un singur glas care sa fie de o alta parere cu privire la identificarea micului corn cu papalitatea. Mai mult, acest grup mare de predicatori vestitori impreuna cu conferentiarii laici asociati lor, erau unanimi in a fixa anii 538 si 1798 ca inceput si respectiv sfarsit al celor 1260 de ani.
Interpretarea adventistilor de ziua a saptea cu privire la Daniel 7 poate fi vazut ca o mostenire impresionanta de la predecesorii nostri spirituali, transmisa de-a lungul a doua mii de ani de interpretare progresiva. Adventistii de ziua a saptea sunt, asadar, vadit ortodocsi in interpretarea asupra acestui capitol, avand sprijinul atestat al invatatilor reverentiosi ai veacurilor de dinaintea lor.
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
