Iudeii, primii care aplica principiul zi-an celor 2300 de ani. – Datorita semnificatiei speciale a lui Daniel 8 pentru adventisii de ziua a saptea, capitolul acesta va fi cercetat mai in amanunt. Daniel, scriind sub inspiratie, arata ca profetia celor 2300 de zile incepe cu Imperiul Medo-persan in rasarit, simbolizat prin "berbec", urmat de Grecia din Apus, infatisata prin "tap", cu primul ei imparat indicat prin cornul cel mare (Daniel 8,20.21). Exista o traditie ca pe la anul 332 i.Hr., la momentul tranzitiei de la dominatia medo-persana la cea greaca, Jaddua, marele preot, in vesmantul sau oficial colorat, a interpretat aceasta profetie inaintea lui Alexandru cel Mare atunci cand acesta din urma venise la Ierusalim pentru a face cereri iudeilor. Iata raportul lui Iosif Flavius:
"Iar cand i-a fost aratata [lui Alexandru] cartea lui Daniel, in care acesta declarase ca unul dintre greci va nimici imperiul persilor, el [Alexandru] s-a considerat pe sine ca fiind cel indicat; si in bucuria lui el a dat drumul multimii sa plece pentru moment, insa a doua zi i-a convocat din nou si le-a spus sa ceara orice dar ar voi. Cand marele preot [Jaddua] a cerut sa li se ingaduie sa tina legile tarii si in al saptelea an sa fie scutiti de tribut, el le-a acordat toate acestea. Apoi au staruit sa le ingaduie iudeilor din Babilonia si Media sa poata avea si ei propriile lor legi, iar el a fagaduit bucuros ca va face dupa cum cerusera ei."
(Antiquities xi. 8. 5).
Dar cornul "deosebit de mare", care avea sa apara mai tarziu, era considerat de Iosif Flavius ca fiind Antioh Epifanul. Totusi, iudeii de mai tarziu, inca din timpul lui Nahawendi din Persia, in secolul al IX-lea, priveau cele 2300 de "zile" ca fiind ani, incepand de la distrugerea lui Silo, in anul 942 i.Hr. Palestinianul Jephet ibn Ali din secolul al X-lea considera cornul cel mare, care arunca adevarul la pamant, a fi Mahomedanismul, si privea cele 2300 de "zile" drept ani, insa cu cele 2300 de seri-dimineti socotite drept 1150 de zile-ani. Saadia, din Babilon, si el in acelasi secol, interpreta cele 2300 ca fiind 1150 de ani. Dar celebrul Rashi din Franta si alti invatati iudei, considerau cele 2300 de "zile" profetice ca ani intregi, desi fixau date diferite pentru inceputul perioadei – ca de pilda intrarea lui Israel in Egipt, sau inaltarea primului templu.
Nahmanides, renumit medic spaniol din secolul al XIII-lea, socotea cei 2300 de ani incepand cu domnia lui David; Rashbaz, un alt medic (secolul al XV-lea) ii data incepand cu nimicirea regatului lui Israel, cam de la 450 i.Hr. pana la 1850 d.Hr. Insa marele comentator spaniol Isaac Abravanel interpreta cei 2300 de ani ca fiind durata exilului sub Roma, fixandu-le sfarsitul in mod semnificativ in "zilele indepartate" de la "vremea sfarsitului".
Vederile limitate ale scriitorilor crestini timpurii. – Printre scriitori crestini timpurii, Clement din Alexandria, impreuna cu toti comentatorii bisericesti timpurii care au scris despre perioadele mai lungi ale lui Daniel, considerau cele 2300 de "zile" pur si simplu ca o perioada de sase ani si patru luni, probabil pe vremea lui Nero, sau mai tarziu. Iulius Africanul sugera ca ele ar putea fi luni, totalizand 185 de ani, cam de la cucerirea Ierusalimului pana la anul al XX-lea al lui Artaxerxe. Insa era singurul cu o astfel de explicatie. Irineu din Galia, contemporanul sau, considera cornul cel mare si perioada de timp corespunzatoare, ca fiind domnia lui Antihrist. Efrem Sirul (c. 306-373), ca si Hipolit, limitau acest corn la Antioh. Iar Polychronius (c. 374-430), si el din Siria si urmandu-l pe Porfiriu, echivala cele 3 vremuri si jumatate ale lui Daniel cu cele 2300 de seri-dimineti literale, pe care el le considera a fi 1150 de zile intregi. Unii considerau cornul cel mic a fi acelasi lucru cu Antioh si cu Antihrist.
Comentatorii din secolul al XIII-lea aplica principiul zi-an. – Ieronim a fost etalonul pentru Daniel in cursul secolelor medievale. Apoi ajungem la pseudo Toma d’Aquino, care, ca si anteriorii Efrem si Polychronius, a vazut in cornul cel mic din Daniel 8 pe Antioh, cele 2300 de "zile" fiind timpul devastarii de catre acesta a Ierusalimului, insa el considera acelasi corn ca fiind si Antihrist. Pe de alta parte, renumitul Ioachim de Floris, la finele secolului al XII-lea, considera ca Antioh este tipul acestui corn Antihrist. Iar in secolul al XIII-lea, in tratatul numit De Semine Scripturaru, atribuit unui calugar din Bamberg, apare prima interpretare crestina a celor 2300 de zile ca fiind 23 de secole (din timpul lui Daniel pana in secolul al XVI-lea). In 1292 medicul Spaniol Arnold de Villanova scria o interpretare sau comentariu cu privire la De Semine. El data explicit cei 2300 de ani, pe baza principiului zi-an, din vremea lui Daniel pana la a doua venire sau "seara" lumii:
"Cand spune "doua mii trei sute de zile" trebuie mentionat ca prin zile el intelege ani. Lucrul acesta este clar din explicatia ingerului cand spune ca la sfarsit vedenia se va implini, din care el lasa sa se inteleaga prin exprimare clara ca in viziunea respectiva prin zile se inteleg ani."
Lucrul acesta l-a reiterat intr-un tratat ulterior din anul 1305. Olivi, la sfarsitul secolului al XIII-lea, si el un ioachimit, considera ca cele 2300 sunt fie zile literale, in timpul cat Antioh a calcat Ierusalimul in picioare, fie ani, de la Antioh pana in jurul anului 2000. Ubertine de Casale (n. 1259), oferea aceeasi datare, de la Antioh la 2000 d.Hr.
Cusa sfarseste cei 2300 de ani in secolul al XVIII-lea. – Urmatorul a venit Nicholas Krebs de Cusa (c. 1400-1464), cardinal catolic, invatat, filozof, care nu numai ca a popularizat aplicarea principiului profetic zi-an celor 2300 de ani, ci in 1440 le-a fixat un punct de plecare mai clar. El a aparat autoritatea sinoadelor ca fiind mai presus de aceea a papilor, a insistat asupra reformei in ce priveste abuzurile eclesiastice, a demascat falsificarea Donatiei lui Constantin, si in parte a anticipat cu un secol teoria lui Copernic despre miscare pamantului. In lucrarea lui Conjectures Concerning the Last Days (1452), el declara ca intrezariri ale viitorului sunt descoperite prin profetie. El sustinea ca cei 2300 de ani se intind de la momentul vedeniei lui Daniel din cap. 8, adica primul an al Persiei, pana la venirea Domnului Hristos pentru judecata si nimicirea pacatului la a doua Lui venire, posibil 1700-1750. Aici sunt chiar cuvintele lui, traduse din latina:
"In acelasi fel i s-a descoperit lui Daniel in ce fel va fi ultimul blestem dupa ce sanctuarul va fi curatit si vedenia implinita; si aceasta la 2300 de zile de la momentul iesirii cuvantului. Cand in al treilea an al lui Belsatar i-a fost data aceasta descoperire, in primul an al lui Cir imparatul care, conform lui Ieronim, Africanul si Iosif Flavius a trait pe la 559 i.Hr., atunci este stabilit ca renasterea bisericii dupa numarul prezis stabilind o zi un an, potrivit cu descoperirea facuta profetului Ezechiel, [va fi] la 1700 d.Hr. si inainte de 1750; lucru care concorda cu ceea ce s-a prezentat".
Regres in secolul Reformatiunii. – S-ar parea ca numai cativa comentatori din secolul Reformatiunii s-au ocupat de Daniel 8. Martin Luther dupa ce a identificat berbecul ca fiind Imperiul Medo-persan si tapul ca fiind Grecia sub Alexandru (urmata de o divizare in patru), a spus ca acel corn "deosebit de mare" pare sa fie Antioh, un tip al Antihristului papal, in persecutarea de catre el a iudeilor timp de 2300 de zile literale, sau vreo sase ani si trei luni. Melanchthon practic repeta pozitia lui Luther. John Napier, comentator scotian, la inceputul secolului al XVII-lea privea si el cele 2300 de zile ca fiind literale.
Progres remarcabil dupa Reformatiune. – In perioada Reformatiunii si dupa ea cel putin 21 de comentatori, incepand cu George Downham (decedat in 1634), teolog crestin, si terminand cu Edward King, avocat (scriind in jurul lui 1798), au explicat Daniel 8 si au considerat numarul 2300 ca insemnand ani. Downham, se poate observa, considera cornul deosebit de mare a fi papalitatea, care indeparteaza "necurmata" si credea ca perioada aceasta se intindea pana la Reformatiune. John Tillinghast (decedat in 1655) fixa sfarsitul celor 2300 de ani o data cu al celor 1335 de ani, in 1701, la inceputul asteptatei veniri personale a Domnului Hristos si a domniei sfintilor in timpul celor 1000 de ani. El a inceput cei 2300 de ani cu primul al lui Cir, la inceputul Persiei si i-a extins pana la a doua venire si simultana infrangere a fiarei. Si, mai semnificativ, el includea cele saptezeci de saptamani in cei 2300 de ani.
"Aceste saptezeci de saptamani reprezinta o perioada mai scurta cuprinsa in aceea mai mare de doua mii trei sute de ani, constand din patru sute nouazeci de zile; deoarece saptezeci de saptamani fiind transformate in zile, ajung la numarul mentionat mai inainte care, potrivit cu vorbirea profetica reprezinta tot atatia ani, adica patru sute si nouazeci de ani."
(Knowledge of the Times, p. 152,153).
William Sherwin a extins cei 2300 de ani de la captivitatea babiloniana pana la "timpul fericit", fixandu-le sfarsitul pe la 1700, o data cu cei 1335 de ani. Thomas Beverly, catre sfarsitul secolului al XVII-lea, extindea cei 2300 de ani de la Persia la o serie de evenimente inrudite – pana la "curatirea sanctuarului, la noul Ierusalim si nimicirea lui Antihrist" de catre piatra pe care profetul Daniel a vazut-o desprinzandu-se din munte fara ajutorul vreunei maini.
O publicatie anonima din 1699 intitulata The Mysteries of God Finished, socotea cei 2300 de ani de la primul an al Imperiului Medo-persan, pana pe vremea "Eliberarii Bisericii", adica pe la 1699. William Lowth (1660-1732) incheia cei 2300 de ani cu nimicirea lui Antihrist. Cam pe aceeasi vreme William Whiston incheia cei 2300 de ani in 1716. Theodore Crinsoz de Bionens, teolog protestant elvetian, anticipa sfarsitul calcarii in picioare a bisericii la 1745. Episcopul Thomas Newton, din Bristol, Anglia, fixeaza pur si simplu sfarsitul celor 2300 de ani "inca in viitor". De la Flechere, asociat al lui Wesley credea ca ei se vor termina in generatia sa sau in cea urmatoare, posibil in jurul lui de 1770. "R. M." (1787) le data ca posibil de la 558 i.Hr., la 1742. John Purves, pastor scotian, fixa incheierea lor in 1766.
Heinrich Horch (1652-1729), teolog reformat, fixa cei 2300 de la Cir pana la nimicirea lui Antihrist si asezarea imparatiei Domnului Hristos, adaugand ca cei 2300 de ani cuprind toate celelalte perioade profetice. Georg Hermann Giblehr, pastor pietist german, in jurul lui 1700 anticipa judecata la sfarsitul celor 2300 de ani, iar Biblia Berlenburg cu adnotari, inainte de 1743, afirma ca aceasta perioada se intinde pana la asezarea imparatiei lui Hristos si lega cele 70 de saptamani de ea.
Petri – Cele 70 de saptamani si cei 2300 de ani incep impreuna. – Pastorul reformat Johann P. Petri (1718-1792), care servea in apropiere de Frankfurt pe Main, a fost primul care sa fixeze un inceput identic pentru cele 70 de saptamani de ani si cei 2300 de ani. Cele 70 de saptamani erau cheia, sustinea el, care dezlega problema calculului si sfarsitului celor 2300 de ani. Iar domnia mileniala a Domnului Hristos incepe o data cu a doua venire la incheierea lor. Iata si cuvintele lui asa cum sunt raportate in doua tratate:
"Ingerul a aratat al treizecilea an al Domnului Hristos, sau al 483-lea an al celor 70 de saptamani si deci al 453-lea an ca fiind anul nasterii Domnului Hristos, asa ca aceasta era explicatia corecta a viziunii pecetluite a celor 2300 de zile. 453 de ani din cei 2300 trecusera la nasterea Domnului Hristos, iar restul continua de la data aceea pana la data anului 1847, intrucat 1847 plus 453 fac 2300".
(Aufshlusz der Zahlen Daniels, p. 9).
"Intrucat 453 din cei 2300 de ani se scursesera la momentul nasterii Domnului Hristos, astfel restul ne aduce pana la anul 1847 cand sanctuarul va fi dedicat. In masura in care calendarul este corect, in aceeasi masura sfarsitul celor 2300 de ani va fi corect. Prezenta argumentatie se sprijina nu pe datele nesigure persane sau grecesti, ci pe Cuvantul lui Dumnezeu"
(Aufschlusz der drey Gesichter Daniels, p. 30).
Hans Wood, din Irlanda, aproape de sfarsitul secolului al XVIII-lea, a facut si el din cele 70 de saptamani prima parte a celor 2300 de ani, insa le fixa inceputul la anul 420 i.Hr. In felul acesta el extindea cele 70 de saptamani pana la anul 70 d.Hr., iar prin urmare cei 2300 de ani se incheiau in 1880. Apoi James Bicheno, scolast dizident, i-a fixat intre 481 i.Hr. si 1819 d.Hr. Iar Edward King, avocat, socotea perioada celor 2300 de ani de la deplina asezare a "berbecului" (Imperiul Medo-persan) in anul 538 i.Hr., pana la 1762 d.Hr., sau posibil de la 525 i.Hr. pana la 1775 d.Hr.
Interesul american moderat in perioada coloniala. – In cursul perioadelor coloniala si nationala timpurie, comentatorii capitolului 8 din Daniel, care formau echivalentul american al comentatorilor europeni din perioada post-Reformatiunii, inca aveau atentia principala concentrata asupra capitolului 7 din Daniel. Insa o parte din ei se ocupau de Daniel 8. Thomas Parker, din Massachusetts, pastor calvin, se lamurise in 1645 cu privire la berbecul persan, la tapul grec si marele corn roman, si observa razboaiele papalitatii impotriva "adevaratei inchinari". Ca si anumiti scriitori europeni din vremea sa, el considera ca cele 2300 de seri-dimineti reprezentau "jumatate din numarul acesta de zile intregi, va sa zica 1150" calculate pe baza principiului zi-an. Acestia, sugera el, se puteau extinde de la intre 367 si 1517 d.Hr., sau intre 360 si 1510 d.Hr.
Samuel Hutchinson, un invatat laic (1618-1667), credea ca cei 2300 de ani inca nu trecusera. Renumitul teolog Cotton Mather (1663-1728) sustinea ca cei 2300 de ani se extind pana la Noul Ierusalim, caderea Babilonului mistic, iar "restul care ramane" pana la poporul lui Dumnezeu.
Studiosul guvernator William Burnet din Massachusetts, considerand ca papalitatea este puterea care a spurcat Sanctuarul, extindea cei 2300 de ani de la 555 i.Hr. la 1745 d.Hr., imparatia lui Dumnezeu fiind foarte aproape. Scrisoarea lui David Imrie din 1756 atesta ca el astepta ca "ziua cea mare" sa inceapa undeva in jurul lui 1754, datand cei 2300 de ani de la primul an al Persiei sau 538 i.Hr. Rectorul episcopal Richard Clarke, din Carolina de Sud, aproape de sfarsitul secolului al XVIII-lea considera cei 2300 de ani, cand adevarul urma sa fie calcat in picioare, iar religia cea falsa sprijinita, ca fiind cuprinsi intre 538 i.Hr. si 1762 d.Hr., – pana la "miezul noptii" lumii si caderea Babilonului.
Diaconul congregationalist Samuel Gatchel din Massachusetts, credea ca intunecarea soarelui din Mai 1780, era un semn al timpului, si ca era legata de cei 2300 si 1335 de ani si de apropierea sfarsitului lumii.
Teologul congregationalist Samuel Hopkins in 1793 sustinea postmilenialismul. El spunea ca acel corn "deosebit de mare", aparand dintr-una din diviziunile grecesti, cuprindea atat Roma pagana cat si puterea lui Antihrist din Biserica Romei. Dupa nimicirea acestui corn va stapani imparatia Domnului Hristos. Desi nu era sigur in privinta anului, el credea ca domnia mileniala va incepe o data cu sfarsitul celor 2300 de ani, in jurul anului 2000 d.Hr. Iar directorul general al postelor Samuel Osgood (1748-1813) fost membru al Congresului Continental, socotea cei 2300 de ani astfel:
"Este cel mai probabil ca cele 2300 de zile incep o data cu sfarsitul Imperiului Persan si inceputul imperiului lui Alexandru si se vor termina atunci cand chipul (din Daniel 2) va fi zdrobit si imprastiat ca pleava luata de vant."
(Remarks on the Book of Daniel, p. 63).
In 1795, bibliotecarul James Winthrop (1752-1821), de la Harvard, fixa incheierea celor 1335 si 2300 de ani la mileniu (1866).
Numerosi interpreti se concentreaza asupra anilor 1843-1847. – Un tablou extrem de diferit este prezentat de comentatori pentru prima jumatate a secolului al XIX-lea. Interesul trecuse acum de la Daniel 7 la Daniel 8, si de la cei 1260 de ani de mai inainte ai capitolului 7 la sfarsitul apropiat al celor 2300 de ani, privit acum de multi ca un adevar profetic al carui timp de a fi scos in evidenta sosise. Sfarsitul iminent al celor 2300 de ani si evenimentele simultane care urmau sa aiba loc erau, asadar, noul focar de interes si de studiu. Patruzeci de comentatori europeni, de la "J. A. B." (1810) pana la Birks (1843), sunt raportati ca asteptand sfarsitul celor 2300 de ani in 1843, 1844 sau 1847, cel mai adesea fixand acelasi inceput atat pentru cei 2300 de ani cat si pentru cele 70 de saptamani din Daniel 9. (Un numar extrem de mic de autori, printre care il remarcam pe James H. Frere, fixau inceputul acestei lungi perioade cu un secol mai devreme, din timpul lui Daniel, facand-o de 2400 de ani in loc de 2300, citand in sprijinul lor editii contemporane ale LXX, desi altii au aratat ca numarul 2400, in mod eronat atribuit lui Codex Vaticanus, isi avea originea intr-o tiparire gresita a unei editii din secolul al XVI-lea. Chiar in manuscrisul de la Vatican gasim 2300).
Accentul pus in secolul al XIX-lea asupra anilor 1843, 1844, sau 1847, incepe cu doua tratate – de catre "J. A. B." in Anglia (pe la sfarsitul lui 1810), si William C. Davis in America de Nord (ian. 1811), vestind sfarsitul apropiat al celor 2300 de ani profetici in 1843 si respectiv 1847. Aceste voci initiale s-au raspandit curand dincolo de Britania, pe Continentul European, si chiar si in Africa si India. Existau, totusi, pozitii contradictorii cu privire la natura evenimentelor finale – fie un sfarsit al lumii cataclismic, fie inceputul treptat al mileniului – si totodata cu privire la identitatea cornului deosebit de mare din Daniel 8, considerat roman sau mahomedan.
William Hales, urmand directia lui Hans Wood, fixa inceputul celor 2300 de ani in anul 420 i.Hr., iar sfarsitul in anul 1880 d.Hr. Pe de alta parte, George Stanley Faber incheia cei 2300 odata cu cei 1260, in 1866, considerand cornul cel mare a fi mahomedanismul. Adam Clark ii data de la viziunea cu tapul, sau de la 334 i.Hr., la 1966. William Cuninghame din Lainshaw, laic prezbiterian, si Archibald Mason, predicator prezbiterian reformat, ambii din Scotia, considerau anul 457 i.Hr. ca inceput sincronic al celor 70 de saptamani si al celor 2300 de ani si fixau in 1843 d.Hr. sfarsitul acestora din urma. Cu ei erau de acord o grupa notabila. Diferiti scriitori sprijineau aceasta datare in diferite reviste religioase britanice dedicate intr-o mare masura studiului profetiilor. Grupe de studiu, ca de pilda Societatea pentru cercetarea profetiei si conferintele de la Albury Park, discutau aceasta chestiune. Invatati din Marea Britanie si de pe continent, reprezentand diferite grupari religioase, se opreau asupra anilor 1843, 1844 sau 1487 ca sfarsit al celor 2300 de zile. Diferentele intre ei erau minime, iar unitatea lor fundamentala era remarcabila.
Comentatorii americani despre cei 2300 de ani. Printre comentatorii pre- si non-mileriti dintre 1800 si 1844 au fost multi barbati proeminenti si cultivati. Multi erau pastori ai unor biserici din orase mari. Multi din ei aveau un grad de master, iar unii titlul de doctor. Cativa detineau posturile cele mai inalte posibile in cadrul denominatiunilor lor, ca de pilda Dr. Joshua L. Wilson din Cincinnati, candva presedinte al Adunarii generale prezbiteriene; John P. K. Henshaw din Rhode Island, episcop al episcopalienilor protestanti; si Alexander Campbell din Virginia, fondator al Discipolilor lui Hristos. Cativa erau directori de colegiu, ca Timothy Dwight din Yale, Eliphalet Nott de la Union College (Schenectady) si George Junkin de la Universitatea din Miami (Oxford, Ohio). Doi, Elias Burdick si Robert Scott, erau medici; John Bacon era judecator, iar Elias Boudinot, era membru al Congresului si director al monetariei.
Dintre putinele reviste religioase publicate pe atunci, cateva se ocupau cu profetia, asa cum este editia de Boston a revistei Christian Observer si Connecticut Evangelical Magazine. Revistele acestea reprezentau credintele anglicana, prezbiteriana, a discipolilor si Legatura crestina, iar una era interdenominationala. Acesti redactori modelatori ai opiniei publice cuprindeau pe Alexander Campbell de la Millennial Harbinger si Elias Smith de la Herald of Gospel Liberty.
Majoritatea acelor comentatori care se ocupau cu datarea celor 2300 de ani era aproape egal impartita intre 453 i.Hr. – 1847 d.Hr. si 457 i.Hr. – 1843 sau 1844 d.Hr., desi unii fixau sfarsitul perioadei la 1867 sau 1868, iar cativa la alte date. Ei erau in mod similar impartiti cu privire la cornul cel mic (sau deosebit de mare) din Daniel 8; unii il interpretau ca fiind Roma, pagana sau papala, insa majoritatea ca fiind mahomedanismul (chiar si printre aceia care considerau ca papalitatea este cornul cel mic din capitolul 7). Cealalta conceptie despre cornul cel mic din capitolul 8 ca Antioh Epifanul a fost si ea adesea prezentata.
Cea mai mare parte a acestor comentatori asteptau ca cei 2300 de ani sa se incheie prin vreun mare eveniment care sa introduca sau sa pregateasca mileniul. Ei asteptau o crestere semnificativa a neprihanirii si pacii, sau curatirea bisericii-sanctuar de apostazie si coruptie, sau nimicirea lui Antihrist, sau eliberarea Tarii Sfinte de musulmani. Unii premilenialistii asteptau domnia lui Hristos pe pamant impreuna cu sfintii Lui; postmilenialistii prevedeau o revarsare semnificativa a Duhului si o convertire treptata a lumii inainte de aratarea Domnului Hristos.
Explicatia milerita la Daniel 8. – Remarcabila solie a mileritilor era ca a doua venire a Domnului Hristos va avea lor la sfarsitul celor 2300 de zile. De fapt, cele mai importante deosebiri dintre interpretii mileriti si altii din aceeasi perioada de timp, nu erau in primul rand cu privire la calcularea perioadelor profetice ci cu privire la evenimentele care urmau sa aiba loc la expirarea lor. Mileritii asteptau un sfarsit cataclismic al lumii, cu prilejul revenirii personale a Domnului Hristos, concomitent cu sfarsitul timpului de proba pentru omenire, invierea dreptilor morti si uciderea nelegiuitilor.
Printre mileriti nu era diversitate in ce priveste considerarea Romei drept "cornul deosebit de mare", al tapului grec. De aceea ei nu asteptau numai curatirea Palestinei, Ierusalimului, sau a Templului de blestemul pangaririi mahomedane. Iar fiind cu totii premilenialisti, nici unul nu anticipa un mileniu de ameliorare treptata a lumii, cu pace si dreptate universala prin realizari omenesti. Spre deosebire de futuristi, eu nu vedeau cornul deosebit de mare ca un Antihrist individual viitor; si se impotriveau viguros identificarii acestui corn cu Antioh.
O a doua chestiune despartitoare era dezacordul mileritilor fata de doctrina restaurarii unui Israel literal ca popor al lui Dumnezeu. Ei credeau ca adevaratul Israel consta din urmasii Domnului Hristos, care devenisera mostenitori ai fagaduintelor facute lui Avraam si Israelului din vechime (Galateni 3,29). Insa premilenialistii ne-mileriti atat din Lumea Noua cat si din ce Veche, care asteptau restaurarea deplina si literala a iudeilor, legau curatirea sanctuarului de salvarea Palestinei si Ierusalimului de la Musulmani, pe care ii considerau drept "cornul deosebit de mare" din Daniel 8. Adventistii de Ziua a Saptea au continuat sa accentueze aceste puncte de deosebire, ca si sa scoata in evidenta particularitatile principale pe care practic toti statusera de-a lungul veacurilor, cu interpretarea avansata ca curatirea sanctuarului ceresc avea sa inceapa, nu sa se termine, la incheierea celor 2300 de zile.
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
