Conceptii din perioada pre-Reformatiunii. – Interesul pentru semnificatia lui "necurmat" sau "zilnic" (Daniel 8,11-14) a inceput in perioada pre-Reformatiunii si a continuat de-a lungul Reformatiunii. Interesul acesta a crescut atunci cand Papalitatea a fost recunoscuta in mod clar ca fiind "lepadarea de credinta" profetizata, sau taina faradelegii si marea pervertitoare a adevarurilor si prevederilor fundamentale ale mantuirii – mai ales a jertfei ispasitoare si a preotiei ceresti a Domnului Hristos si a adevaratei inchinari aduse lui Dumnezeu. In secolul al XIV-lea John Wyclif a definit papalitatea ca fiind "uraciunea" care pangarise sanctuarul, sau biserica si declara explicit ca doctrina papala a transsubstantiatiunii si auxiliara "erezie cu privire la hostie" a indepartat "necurmata". Walter Brute, invatat lolard contemporan, era in mod categoric de acord cu pozitia aceasta, legand-o de cei 1260 si 1290 de zile-ani.
Definit de Reformatorii Protestanti. – Nicolaus von Amsdorf, primul episcop protestant de Naumburg, intim asociat al lui Luther, sustinea in mod similar ca "necurmata" este "predicarea nepangarita a Evangheliei", care fusese anulata si inlaturata de devastatoarele traditii omenesti ale apostaziei papale. In acelasi timp Johann Funck, din Nurnberg (primul oras liber care a adoptat conceptiile Reformatiunii), care in 1564 fixase perioada celor 70 de saptamani intre anul 457 i.Hr., si anul 34 d.Hr., explica si el ca "necurmata" este "adevarata inchinare" la Dumnezeu.
In secolul al XVII-lea episcopul anglican George Downham, din Anglia, continua sa accentueze ca papa indepartase "necurmata", pe care el il definea ca "adevarata doctrina si inchinare la Dumnezeu potrivit Cuvantului Sau". Aceasta pustiire, spunea el, va continua pana la finele celor 2300 de seri-dimineti. Thomas Beverley, care plasa cei 2300 de ani intre Persia si a doua venire, era de acord cu aceasta, insistand ca papalitatea indepartase "inchinarea zilnica a sfintilor". El mai observa si legatura dintre perioadele de 1290, 1335 si 2300 de ani.
Printre comentatorii paraleli din America, primii doi interpreti sistematici ai lui Daniel din perioada coloniala, Ephraim Huit si Thomas Parker, in 1644 si 1646, defineau "necurmata" ca "inchinarea zilnica la Dumnezeu" si respectiv "jertfa zilnica, sau adevaratul Cult" indepartat de papalitate.
Replica in contra-Reformatiune. – In contra-Reformatiune, dupa Conciliul din Trent, atat cardinalul Bellarmine (1542-1621) cat si Blasius Viegas (1554-1599), iezuit portughez, au oferit contrainterpretarea ca abolirea sau indepartarea "necurmatei" era mai degraba desfiintarea liturghiei de catre protestanti. Cardinalul Bellarmine adauga ca un Antihrist iudeu individual, aflat inca in viitor, va desfiinta intr-o masura si mai mare jertfa perpetua sau zilnica a liturghiei.
Astfel deopotriva reprezentantii Reformei si Contrareformei, in acuzatii si contra-acuzatii, legau "necurmata" de adevaratul si falsul sacrificiu, de preotia Domnului Hristos si de adevarata inchinare la Dumnezeu. Sustinerea unora era antiteza celorlalti, insa ambele parti identificau "necurmata" drept inchinarea la Dumnezeu.
Conceptiile persista in secolul al XVIII-lea. – In perioada post-Reformatiunii Dr. Sayer Rudd, baptist din Britania (decedat in 1757), afirma explicit ca prin "jertfa zilnica" intelegea –
"inchinarea curata la Dumnezeu sub Evanghelie; iar prin indepartarea ei, suprimarea sau denaturarea acestei inchinari prin tirania antihristica care are loc o data cu aparitia apostaziei papale"
(An Essay Towards a New Explication of the Doctrines of the Resurrection, Millennium, and Judgment, p. 14).
In miscarea metodista Jean G. de la Flechere, asociat apropiat al lui Wesley, sustinea ca indepartand "necurmata", episcopul Romei "abolise sau stricase complet adevaratul cult al lui Dumnezeu si al lui Isus, si aruncase adevarul la pamant". Iar multi dintre acesti comentatori asteptau ca aceasta pervertire profetizata sa fie indreptata atunci cand sanctuarul urma sa fie curatit la sfarsitul celor 2300 de zile-ani. Intr-o lucrare anonima din 1787, "R. M." leaga "necurmata" de serviciul sanctuarului prin urmatoarele cuvinte:
"Indepartarea jertfei zilnice si asezarea uraciunii, este indepartarea adevaratului cult crestin, asa cum a fost instituit de Hristos si Apostolii Sai si asezarea unor doctrine si porunci omenesti… Jertfa zilnica este un termen mozaic pentru adevaratul cult al lui Dumnezeu corespunzator vremii in care traia Daniel"
(Observations on Certain Prophecies in the Book of Daniel, p. 8,9).
Hans Wood, din Irlanda, unul din primii care a declarat ca cele 70 de saptamani reprezinta prima parte a celor 2300 de zile, in 1787 definea indepartarea "necurmatei" ca fiind inovatiile inlocuitoare din "cultul divin" introduse de micul corn papal, si ducand la "profanarea templului" sau a bisericii. El data aceasta de la inceputul celor 1290 de ani. Iar in cursul Revolutiei Franceze, George Bell, scriind cu privire la "Prabusirea lui Antihrist" si calcarea in picioare a Cetatii Sfinte de catre papalitate, spunea ca "neamurile sau papistasii, … indeparteaza jertfa zilnica si aseaza uraciunea care face ca biserica vizibila a lui Hristos sa fie stearpa timp de 1260 de ani." El se refera la perioada celor 1290 de ani ca fiind cu 30 de ani mai lunga.
Conceptii in cadrul redesteptarii advente din secolul al XIX-lea. – In cadrul redesteptarii advente din secolul al XIX-lea din Lumea Veche, William Cuninghame din Scotia, scriind in 1808, atragea atentia ca mahomedanismul nici nu indepartase "necurmata" si nici nu surpase locul sanctuarului lui Hristos si declara ca "Biserica lui Hristos este templul sau sanctuarul; iar cultul acestei biserici, jertfa zilnica." Comentand 2Tesaloniceini 2, adauga:
"Din templul acesta, jertfa zilnica este indepartata atunci cand aceasta forma de cuvinte sanatoase nu mai ramane, si cand inchinarea la Dumnezeu, numai prin intermediul lui Hristos, este stricata si intunecata, prin adorarea superstitioasa a Fecioarei Maria si a sfintilor, sau prin orice fel de inchinare la fapturi. Atunci ea inceteaza sa mai fie jertfa zilnica randuita de Dumnezeu"
(The Christian Observer, Aprilie, 1808, p. 211)
El sustinea ca "jertfa zilnica" din "biserica rasariteana" fusese indepartata cu aproape un secol inainte de aparitia lui Mahomed, adica, in secolul al VI-lea, iar uraciunea pustiirii fusese instaurata prin acte ale imparatilor romani care au intemeiat autoritatea spirituala a micului corn papal si venerarea idolatra a Fecioarei Maria si a sfintilor.
Insa George Stanley Faber, canonic anglican invatat de la Catedrala din Salisbury, sustinea ca mahomedanismul indepartase si "jertfa zilnica de lauda si multumire", iar in felul acesta "profanase sanctuarul", ridicandu-se deasupra lui Hristos. Si capitanul Charles D. Maitland, din artileria regala, scria in 1814:
"Jertfa zilnica a cultului spiritual a fost indepartata din biserica neamurilor, iar uraciunea pustiirii asezata in ea, in anul Domnului 533. Din perioada aceasta sfintii au fost dati in mainile puterii papale, iar acestei puteri i s-a ingaduit sa exercite stapanire peste ei si sa-i tiranizeze 1260 de ani"
(A Brief and Connected View of Prophecy, p.27).
Archibald Mason din Scotia, binecunoscut predicator prezbiterian, care in 1820 fixase anii 457 i.Hr. si 1843 d.Hr., ca inceput si sfarsit al celor 2300 de ani, declara ca jertfa zilnica semnifica "inchinarea la Dumnezeu instituita in biserica, " iar "pustiirea si calcarea in picioare a sanctuarului si a ostirii, inseamna eroarea, superstitia si idolatria, care au fost asezate in locul acelui cult" (Two Essays on Daniel’s … Two Thousand Three Hundred Days, p.6). Aceasta, adauga el, se va sfarsi o data cu expirarea celor 2300 de ani, cand "adevarata inchinare la Dumnezeu va fi restaurata".
Apoi John Bayford, sustinator al lui Joseph Wolff, scria: "Jertfa zilnica pe care ea [puterea care calca in picioare] a indepartat-o, este fara indoiala Mielul lui Dumnezeu, al carui sange Mahomedanismul il calca in picioare." Invatatul Frederick Nolan, lingvist renumit, lega "jertfa zilnica" de "solemnitatea deosebita" a serviciilor din "marea zi a ispasirii", savarsita de "marele preot, in locul prea sfant al Templului." Edward Bickersteth, rector evanghelic si secretar al Societatii misionare a Bisericii, referindu-se la cele 70 de saptamani ca fiind taiate pentru iudei din cele 2300, spunea ca ele tineau "de la restaurarea jertfei zilnice pana la completarea jertfei desavarsite a lui Hristos, " si ungerea "Celui prea Sfant."
Aplicatia inversata sub Manning. – In cursul Redesteptarii Advente din secolul al XIX-lea, un alt cardinal romano-catolic, Henry Edward Manning, la intrebarea "Ce este indepartarea jertfei necurmate din Daniel 8,11-14?" a raspuns ca este indepartarea "sacrificiului Sfintei Euharistii, … sacrificiului lui Isus Hristos Insusi pe Calvar, reinnoit perpetuu si continuat de-a pururi in sacrificiul [catolic] de pe altar". Apoi el a acuzat protestantismul ca a indepartat jertfa liturghiei din Apus, si a numit aceasta premergatorul unui Antihrist iudaic viitor, care, cu putin inainte de sfarsitul lumii, va face ca jertfa zilnica liturghiei sa "inceteze" cu totul pentru un timp scurt. El mustra diversele tinuturi protestante pentru "suprimarea" "jertfei necurmate", adica "lepadarea liturghiei, " criticand acest fel de suprimare ca "semnul si caracteristica Reformatiunii protestante" (The Temporal Power of the Vicar of Jesus Christ, p.158-161).
Astfel, indiferent de conceptiile opuse, chestiunea "jertfei zilnice" a gravitat intotdeauna in jurul jertfei Domnului Hristos si a preotiei, precum si a inchinarii adevarate sau in modul cuvenit la Dumnezeu.
N-a existat nici o deosebire speciala fata de conceptia protestanta istorica printre interpretii pre sau non-mileriti nord americani din secolul al XIX-lea. Robert Reid, slujitor al prezbiterian reformat, in 1828 continua sa acuze ca apostazia papala "profanase in mod infiorator" sanctuarul lui Dumnezeu" si ca Antihrist indepartase astfel "necurmata" (The Seven Last Plagues, p. 4-9,67-72).
Miller adopta o conceptie diferita. – William Miller, parinte fondator al miscarii advente, a introdus o conceptie cu totul diferita. Combinand "necurmata" din Daniel 8,11-14; 11,31; 12,11 cu Matei 24,15 si 2Tesaloniceni 2,7.8, declara ca puterea Romei pagane care constituia o piedica, trebuia sa fie indepartata din cale inainte ca taina nelegiuirii papale sa fie descoperita. De aceea el tragea concluzia ca "necurmata" trebuie sa fie paganismul, indepartat inainte ca papalitatea sa se poata dezvolta.
Un factor vital in conceptia aceasta era interpretarea pe care el o dadea cu privire la fiara cu zece coarne din Apocalips 13 ca Roma pagana, cu unul din capetele ei pagane ranit de moarte si inlocuit de puterea civila a papalitatii – acest ultim cap exercitandu-si puterea 42 de luni sau 1260 de ani. El considera ca fiara cu doua coarne ("fiara -chip" cum o numeste el) este puterea eclesiastica papala, insa aplica numarul 666 la prima fiara ca fiind perioada dominatiei Romei pagane. Miller data aceasta perioada de la "alianta" umilitoare (Daniel 11,23) a iudeilor cu romanii, pe care el o considera in mod eronat ca petrecuta in anul 158 i.Hr., perioada care s-ar extinde pana la "caderea" paganismului. Data aceasta o obtinea pur si simplu scazand 158 i.Hr. din 666, rezultand anul 508 d.Hr. Miller credea ca acest an este data convertirii ultimului dintre imparatii pagani. Iar actul acesta, rationa el, a fost ceea ce a indepartat "necurmata" paganismului (Miller, Evidence From Scripture and History,1836, p. 36,50,56-62,71).
Conceptia aceasta, deosebindu-se radical de conceptia istorica a Reformatiunii, era sustinuta de aproape toti mileritii. Dar pana la 1842 unii dintre acestia au ajuns sa aiba unele pareri diferite de conceptiile lui Miller. Argumentatia in favoarea evenimentului pe care el il plasa in 508 d.Hr. era pusa la indoiala de Ch. Fitch inca din 1838, in prima sa scrisoare catre Miller (Syilvester Bliss, Memoirs of William Miller, p. 129).
Cu sase luni inainte de dezamagirea din Octombrie 1844, Miller a declarat publica ca "fratii lui adventisti nu fusesera in general de acord cu el ca numarul 666 desemneaza anii Romei pagane (Midnight Cry,22 feb. 1844, p. 242). Diagrama adoptata de Conferinta Generala milerita din mai 1842, omite numarul 666 ca desemnand perioada paganismului si "necurmata" ca insemnand paganismul.
Crosier si Interpretarea Reformatiunii. – In 1846 a aparut articolul lui O. R. L. Crosier care cuprindea rezultatele studiului sau impreuna cu Hiram Edson si F. F. Hahn. Desi nu definea "necurmata", articolul era construit pe premisa ca sanctuarul urmand sa fie curatit (din Daniel 8,11-14), era sanctuarul ceresc, implicand indoita slujba a Domnului Hristos bazata pe jertfa sa unica si atotsuficienta:
"Care era lucrul acela pe care Roma si apostolii crestinismului urmau sa-l pangareasca impreuna? Unirea aceasta era formata impotriva "sfantului legamant", iar ei aveau sa pangareasca Sanctuarul acestui legamant; ceea ce ei puteau face la fel de bine ca si sa pangareasca Numele lui Dumnezeu; Ieremia 34,16; Ezechiel 20; Maleahi 1,7. Lucrul acesta era acelasi cu profanarea si hulirea Numelui Sau.
"In sensul acesta fiara aceasta "politico-religioasa" a pangarit Sanctuarul, (Apocalips 13,6) si l-a aruncat la pamant din locul lui ceresc (Psalmi 102,19; Ieremia 17,12; Evrei 8,1.2), atunci cand au numit Roma cetate sfanta (Apocalips 21,2) si l-au instalat acolo pe Papa cu titlurile de "Domnul Dumnezeu Papa", "Sfantul Parinte", "Cap al Bisericii", etc., iar acolo, in falsul "templu al lui Dumnezeu", el sustine ca face ceea ce Isus face in realitate in Sanctuarul Sau; 2Tesaloniceni 2,1-8. Sanctuarul a fost calcat in picioare (Daniel 8,13) asa cum au facut si cu Fiul lui Dumnezeu; Evrei10,29"
(Crosier, The Day Star, Extra, 7 feb.1846, p. 38)
Mai tarziu, indreptandu-se spre conceptia Reformatiunii, Crosier a definit "jertfa zilnica" ca fiind invatatura – "ca Hristos a fost ‚rastignit pentru noi’" – care a fost luata "de la El [Hristos] si inlocuita de papalitate "cu doctrinele, omenesti, mijlocirile si meritele ei omenesti in locul lui Hristos" (Day-Dawn,19 martie 1847, p. 2).
White cu privire la conceptia lui Crosier – James White a acceptat conceptia lui Crosier cu privire la calcarea sanctuarului in picioare publicata in 1846, dar nu si identificarea "jertfei necurmate" din 1847.
"Spunem deci, ca Sanctuarul ceresc a fost calcat in picioare in acelasi sens in care spunem ca Fiul lui Dumnezeu a fost calcat in picioare. Intr-o maniera similara "oastea", adevarata biserica, a fost si ea calcata in picioare. Aceia care L-au lepadat pe Fiul lui Dumnezeu L-au calcat in picioare si, fireste, au calcat in picioare Sanctuarul Lui." …
"Papa a pretins ca are "putere pe pamant sa ierte pacatele", putere care apartine numai Domnului Hristos. Oamenii au fost invatati sa priveasca la "omul pacatului", asezat in templul lui, sau asa cum spune Pavel – "asa ca el s-a asezat in templul lui Dumnezeu", etc. – in loc sa priveasca la Domnul Hristos care sta la dreapta lui Dumnezeu, in Sanctuarul ceresc. Abatandu-se astfel de la Isus Hristos, singurul care poate sa ierte pacatele si sa dea viata vesnica si acordand Papei titluri precum PREA SFANT DOMN, ei L-au "calcat in picioare pe Fiul lui Dumnezeu". Iar numind Roma "Cetatea Vesnica" si "Cetatea Sfanta", ei au calcat in picioare cetatea viului Dumnezeu si sanctuarul ceresc. "Oastea", adevarata biserica privind la Isus in adevaratul sanctuar spre iertarea pacatelor si pentru viata vesnica, a fost si ea calcata in picioare ca si Divinul ei Domn si Sanctuarul Lui"
(The Review and Herald, ianuarie 1851, p. 28,29).
White impreuna cu alti pionieri adventisti de ziua a saptea au adoptat conceptia lui Crosier ca sanctuarul calcat in picioare (Daniel 8,13) era cel din cer, inca sustinand conceptia lui Miller ca sanctuarul aruncat la pamant (Daniel 8,11) era un sanctuar pagan, iar "necurmata" era paganismul (Joseph Bates, The Opening Heavens, 1846, p. 30-32; J. N. Andrews, in The Review and Herald, 6 ianuarie 1853, p. 129; Uriah Smith, ibid.,1 noiembrie 1864, p. 180,181; James White, ibid.,15 februarie 1870, p. 57,58, intr-o serie "Our Faith and Hope, " care a fost retiparita sub titlul Sermons on the Coming … of … Christ).
Smith reafirma conceptia lui Miller. – Intarirea de catre Uriah Smith a conceptiei predominante a aparut astfel in prima editie (1873) a cartii sale asupra lui Daniel (p. 94):"Cornul cel mic [din Daniel 8] simboliza Roma in intreaga ei istorie, incluzand cele doua faze, pagana si papala. Aceste doua faze sunt numite in alta parte ‚[jertfa] necurmata’ (jertfa este un cuvant adaugat) si ‚uraciunea pustiirii’; pustiirea (necurmata) insemnand forma pagana, iar uraciunea pustiirii, cea papala. In actiunile atribuite aceste puteri, uneori se vorbeste despre o forma, alteori despre alta. ‚Prin el’, forma papala, "necurmata", forma pagana, ‚a fost indepartata’. Roma pagana a facut loc Romei papale. Iar locul sanctuarului sau cultului sau, cetatea Romei, a fost aruncata la pamant. Sediul guvernarii a fost mutat la Constantinopol. Aceeasi transformare este adusa in prim plan in Apocalips 13,2, unde se spune ca balaurul, Roma pagana, i-a dat fiarei, Roma papala, scaunul ei de domnie, cetatea Romei, precum si o mare putere si autoritate, intreaga influenta a imperiului.
"Noua conceptie". – Pe la sfarsitul secolului, dezacordul fata de argumentatia lui Smith a dus la aparitia conceptiei ca "necurmata" insemna slujirea preoteasca a Domnului Hristos in sanctuarul ceresc, "indepartata" de inlocuirea cu o preotie si jertfa pamanteasca. Aceasta "conceptie noua" a fost sustinuta de L. R. Conradi in Europa si A. G. Daniells, W. W. Prescott, W. C. White si altii in America. Astfel s-au dezvoltat cele doua conceptii cu privire la "necurmat" ale adventistilor de ziua a saptea.
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
