Scriitorii crestini timpurii calculeaza. – Irineu facea aluzie la "sacrificiul si libatia" indepartate de Antihrist in timpul "jumatatii de saptamana". Tertulian (decedat in jurul lui 240), afirma ca cele 70 de saptamani au fost implinite de intruparea si moartea Domnului Hristos. Totusi, el incepea aceasta perioada profetica cu primul an al lui Darius, continuand-o in mod curios pana la distrugerea Ierusalimului sub Titus. El declara ca perioada fusese sigilata de prima venire a Domnului Hristos la sfarsitul celor 62 de saptamani si jumatate.
Clement din Alexandria (decedat in jurul lui 220), de asemenea sustinea ca cele 70 de saptamani cuprindeau venirea Domnului Hristos, cu Templul cladit in cele "sapte saptamani" profetizate. Iudeea a fost linistita in timpul celor "saizeci si doua de saptamani", iar "Hristos Domnul nostru, ‚Sfantul Sfintilor’, venind si implinind viziunea profetiei, a fost uns in trupul Sau de Spiritul Sfant al Tatalui Sau." Hristos a fost Domn in cursul acelei celor saizeci si doua de saptamani si in cursul saptamanii, spunea Clement. In cursul primei jumatati a saptamanii a precumpanit Nero, iar in cursul celeilalte jumatati el a fost indepartat, iar Ierusalimul a fost distrus la sfarsitul perioadei.
Hipolit considera cele 70 de saptamani profetice drept saptamani de ani literali, cei "434 de ani" (62 de saptamani" intinzandu-se de la Zorobabel si Ezra pana la prima venire a Domnului Hristos. Dar el separa cea de a 70-a saptamana de cele 69 dinainte, introducand un gol cronologic, plasand ultima saptamana de ani la sfarsitul lumii, si impartind-o in doua parti. Conceptia aceasta pare sa fi avut putini adepti in biserica primara.
Apoi, Iuliu Africanul, socotea cele 70 de saptamani de la Artaxerxe pana la cruce. El spunea:"Asadar, cele saptezeci de saptamani tin de la Artaxerxe pana la vremea lui Hristos, dupa sistemul de calcul al iudeilor."
Totusi, el calcula 490 de ani lunari (pe care el ii echivala cu 475 de ani solari) de la anul al XX-lea al lui Artaxerxe (444 i.Hr.) pana la anul 31 d.Hr. Apoi Origen, din Alexandria, denaturand in mod grosolan interpretarea Scripturii, in mod ciudat socotea cele 70 de saptamani ca fiind de decenii, totalizand astfel 4900 de ani, despre care el declara ca se intind de la Adam pana la lepadarea iudeilor la nimicirea Ierusalimului in anul 70 d.Hr. Dupa incheierea perioadei martirilor, Eusebiu, episcop de Cezareea, prezentand in mod clar cei 490 de ani ca intinzandu-se de la Persia la Domnul Hristos, adaugand:"Este destul de clar ca cele sapte ori saptezeci de saptamani socotite in ani insumeaza 490. Asadar, aceasta era perioada hotarata pentru poporul lui Daniel."
Intinzand cele 70 de saptamani de la Cir pana la Domnul Hristos, Eusebiu separa partile componente si introducea un gol, insa plasa rastignirea in mijlocul celei de a 70-a saptamani prin urmatoarele cuvinte:"O saptamana de ani asadar ar fi reprezentata de intreaga perioada a asocierii Sale cu apostolii, atat in timpul dinaintea patimilor Sale, cat si cel de dupa invierea Lui. Deoarece sta scris ca inaintea patimilor Sale El S-a aratat timp de trei ani si jumatate ucenicilor Sai cat si celor care nu Ii erau ucenici: vreme in care prin invatatura si miracolele Sale a descoperit puterile Divinitatii Sale tuturor fara deosebire, atat grecilor cat si iudeilor. Dar dupa invierea Sa a fost cel mai probabil cu ucenicii Sai pentru un timp egal de ani… Asa incat aceasta ar fi saptamana de ani a profetului, in care a "facut un legamant trainic cu multi", adica Noul Legamant al predicarii Evangheliei."
Interpreti medievali continua deosebirile. – La inceputul perioadei medievale exista putine diferente sau discutii. Augustin socotea cei 490 de ani ca ajungand pana la cruce, sustinand ca data Patimilor este indicata de Daniel. Lucrarea anonima Sagis d’Aberga extindea in mod similar cele 69 de saptamani pana la Domnul Hristos. Venerabilul Bede mergea pe urma lui Africanul, care intindea cele 70 de saptamani intre anul al XX-lea al lui Artaxerxe si Domnul Hristos, cu botezul Lui aflandu-se la mijlocul cele de a 70-a saptamani. Iudei medievali, ca Saadia, intelegeau perioada ca fiind de 490 de ani. Pseudo d’Aquino sustinea ca cele 70 de saptamani erau 490 de ani lunari, din anul al XX-lea al lui Artaxerxe, botezul Domnului Hristos aflandu-se la mijlocul cele de a 70-a saptamani, dar cruce aproape de incheierea perioadei. Arnold de Villanova, medic din secolul al XIII-lea, plasa moartea Domnului Hristos dupa cele 62 de saptamani. In mod clar acesta nu era punctul terminal, deoarece el plasa "mijlocul saptamanii" in al patrulea an dupa caderea Ierusalimului, al patruzeci si saselea dupa rastignire.
Liderii Reformatiunii difera in ce priveste datarea rastignirii. – In timpul Reformatiunii protestante Luther si Melanchthon atrageau atentia la acceptarea universala a celor 70 de saptamani ca "saptamani de ani", primul datandu-le incepand cu al II-lea an al lui Darius, insa plasand moartea Domnului Hristos la inceputul celei de a 70-a saptamani. In privinta aceasta a fost urmat de cativa. Melanchthon, totusi, ii data de la al II-lea an al lui Artaxerxe Longimanus, cu 69 de saptamani pana la botezul Domnului Hristos, iar rastignirea in mijlocul celei de a 70-a saptamani, la 3 ani si jumatate dupa botezul Domnului Hristos.
Johann Funck (decedat 1566), capelan la curtea din Nurnberg, a scris cel mai complet si aprofundat tratat despre cele 70 de saptamani pana la vremea lui si a fost probabil primul in perioada Reformatiunii care sa fixeze inceputul celor 70 de saptamani in anul 457 i.Hr., iar sfarsitul in anul 34 d.Hr. A fost ceva epocal. El le privea drept 490 de ani solari incepand cu anul al VII-lea al lui Artaxerxe, lucru pe care l-a prezentat atat in tabele cat si in explicatii. Georg Nigrinus (decedat 1602), teolog evanghelic, plasa perioada intre 456 i.Hr. si 34 d.Hr., rastignirea fiind asezata tot la sfarsit.
Heinrich Bullinger din Zurich (1504-1575), data si el cele 70 de saptamani incepand cu anul al VII-lea al lui Artaxerxe, sau in jurul anului 457 i.Hr., pana in jurul anului 33 d.Hr., rastignirea fiind asezata la sfarsit. Jacques Cappel (1570-1624), teolog francez, in mod similar fixa inceputul celor 490 de ani in anul 457 i.Hr., in "al saptelea an al lui Artaxerxe". Joseph Mede in 1638, legand cele 70 de saptamani de distrugerea Ierusalimului le aseza intre 421 i.Hr. si 70 d.Hr., insa fixa crucea in anul 33 d.Hr. Dimpotriva, John Tillinghast socotea 486 de ani pana la cruce in anul 34 d.Hr.
Exista putine schimbari de accent si putine discutii in perioada de dupa Reformatiune – Cocceius fixa sfarsitul celor 70 de saptamani in anul 33. William Whiston (urmat de episcopul William Lloyd) socotea in mod curios perioada prin ani de 360 de zile (cum presupunea el ca era la Persi), asezand astfel perioada de 490 de ani intre 445 i.Hr. si undeva dupa 33 d.Hr. Sir Isaac Newton fixa sfarsitul perioadei in anul 34 d.Hr. Heinrich Horch, Biblia Berlenburg, Johann Bengel, si Johann Petri plasau cu totii rastignirea in mijlocul celei de a 70-a saptamani, Petri plasand perioada intre 453 i.Hr. si 37 d.Hr. Hans Wood (urmat de William Hales) ii aseza intre 420 i.Hr. si 70 d.Hr. Christian Thube din Germania fixa rastignirea la inceputul ultimei saptamani, in anul 30 d.Hr., fixand astfel sfarsitul celor 70 de saptamani in anul 37 d.Hr. Asa se infatisa larga variatie.
Conceptii ale comentatorilor americani. – Printre interpretii americani din epoca coloniala, primul comentator sistematic, Ephraim Huit, in 1644 data cele 70 de saptamani incepand cu Artaxerxe, rastignirea fiind asezata la sfarsitul primei jumatati a celei de a 70-a saptamani. John Davenport (1597-1670), pastor puritan din Boston, asemana diviziunile celor 70 de saptamani ale lui Daniel cu verigile consecutive ale unui lant. Samuel Langdon (1723-1797), presedinte al Universitatii Harvard, folosea cele 70 de saptamani ca o dovada a soliditatii principiului zi-an pentru toate perioadele profetice. Samuel Osgood data perioada de la anul al VII-lea al lui Artaxerxe pana la rastignire.
Predomina datarea intre 457 i.Hr. si d.Hr. – In redesteptarea adventa din Lumea Veche din primele decenii ale secolului al XIX-lea, zeci de comentatori s-au fixat asupra anului 457 i.Hr., al VII-lea an al lui Artaxerxe, ca fiind inceputul celor 70 de saptamani, cel mai adesea fixand sfarsitul acestora in anul 33 d.Hr., (unii in 34). William Hales (1747-1831), cronologul citat mai tarziu de mileriti, fixa "saptamana" (nu cea de-a 70-a saptamana) intre 27 d.Hr. si 34, cu rastignirea la "mijlocul" acesteia, in anul 31 d.Hr. Scriind in 1820, Archibald Mason din Scotia se fixa asupra perioadei dintre 457 i.Hr. si 33 d.Hr., in timp ce J. A. Brown lua ca hotare anii 457 i.Hr. si 34 d.Hr. Ambii comentatori intelegeau ca cele 70 de saptamani reprezinta prima parte a celor 2300 de ani, punand astfel capat perioadei mai lungi in 1843 si respectiv 1844.
Pe de alta parte cativa comentatori, precum episcopul Daniel Wilson din India, scriind in 1836, alegeau anii 453 i.Hr. si 37 d.Hr., cu rastignirea la mijlocul saptamanii. Dar arhitectul Matthew Habershon, Edward Bickersteth si Louis Gaussen din Geneva plasau cu totii segmentul celor 70 de saptamani intre 457 i.Hr. si anul 33 sau 34 d.Hr.
Iata comentariul lui Hales asupra rastignirii din 31 d.Hr.:
"Si dupa cele saizeci si doua de saptamani, mai inainte mentionate, ca cea mai mare diviziune a celor 70 de saptamani, UNSUL [CONDUCATORUL] a fost starpit cu buna stiinta printr-o sentinta nedreapta, la jumatatea saptamanii, care forma a treia si ultima parte, si care a inceput cu botezul Domnului, in jurul anului 27 d.Hr. – "pe cand era cam de treizeci de ani", si Si-a inceput lucrarea, care a durat trei ani si jumatate pana la rastignirea Lui, pe la 31 d.Hr.
"27. In cursul aceste saptamani, care s-a sfarsit pe la anul 34 d.Hr., (in preajma martiriului lui Stefan) un nou legamant a fost facut cu multi dintre iudei, din toate clasele; la mijlocul acesteia serviciul de la Templu a fost efectiv desfiintat de catre jertfa atot-suficienta a Mielului lui Dumnezeu care ridica pacatele lumii [care se pocaieste si crede]".
Dr. Mason apara alegerea celui de-al VII-lea al lui Artaxerxe ca inceput al celor 70 de saptamani, in locul decretelor lui Cir si al lui Darius, prin urmatoarele cuvinte:
"Decretul imparatului persan, mentionat in profetia aceasta, trebuie sa fie decretul lui Artaxerxe dat lui Ezra, in al saptelea an al domniei monarhului. Decretele lui Cir si Darius au fost prea timpurii, iar decretul lui Artaxerxe, in al douazecilea an al domniei lui, dat lui Neemia, era prea tarziu, pentru a raspunde prezicerii. – Artarxerxe a emis decretul sau catre Ezra in al 457-lea an inainte de Hristos. Daca adaugam la numarul acesta 33 de ani, care a fost varsta Domnului Hristos la data rastignirii Lui, avem 490 de ani"
(Two Essays on Daniel’s Prophetic Number of Two Thousand Three Hundred Days, p. 16.)
Alegerea anului 453 i.Hr. de catre William Pym si de alti cativa se intemeia pe presupunerea ca saptamana a saptezecia incepuse in anul 30 d.Hr., "pe cand Hristos era cam de treizeci de ani". Iata formularea lui Pym:
"Prin urmare legamantul este legamantul Evangheliei, iar ultima saptamana din cele saptezeci sunt acei sapte ani care au inceput atunci cand Hristos era de treizeci de ani si s-au terminat in anul 37 d.Hr., la convertirea lui Corneliu. Saizeci si noua de saptamani, sau 483 de ani, trebuie deci sa fie socotite inapoi de la anul al 30-lea al lui Hristos pentru a gasi inceputul celor saptezeci de saptamani, iar scazand 30 din 483 obtinem 453 i.Hr.; sau, ceea ce este acelasi lucru, 490 de ani, adica 70 de saptamani de la 37 d.Hr.
(A Word of Warning in the Last Days, p. 26.)
Iar relatia celor 70 de saptamani cu cele 2300 de zile-ani este exprimata de Bickersteth astfel:
"Din intreaga perioada de 2300 de ani, 70 de saptamani de ani au fost hotarate sau taiate, de la restaurarea jertfei zilnice pana la desavarsirea jertfei desavarsite a lui Hristos, cand templul spiritual a fost ridicat (Ioan 2,19-21) iar Cel Prea Sfant uns. Evrei 1,9; 9,24. Asadar avem aici perioada eclesiastica de 70 de saptamani sau 490 de ani distincta si perfecta"
(A Practical Guide to the Prophecies [ed. a 5-a, 1836], p.191.)
Scriitorii americani se deosebesc cu privire la cele 70 de saptamani. – Cel putin 14 comentatori pre si non-mileriti, intre 1800 si 1844, plasau inceputul si sfarsitul celor 490 de ani ca fiind 457 i.Hr. si respectiv 33 d.Hr. (cu rastignirea la sfarsitul celei de a 70-a saptamani), sau 453 i.Hr. si 37 d.Hr. (cu rastignirea la jumatatea celei de-a 70-a saptamani). Asa ca datarea rastignirii era esenta problemei si factorul determinant pentru sincronizarea celor 70 de saptamani.
William Miller plasa rastignirea, pe atunci fixata in general la anul 33 d.Hr. la sfarsitul celei de a 70-a saptamani. Initial, asociatii sai timpurii au luat si ei acest lucru ca atare, asa cum facuse majoritatea invatatilor non-mileriti atat in Lumea Veche cat si in cea Noua. Insa cativa scriitori mileriti invatati au ajuns sa vada inconsistenta si inacuratetea acestei pozitii. Dintr-un studiu al lui William Hales si al diferitilor scriitori cu privire la calendarul iudaic, ei au tras concluzia ca rastignirea a avut loc in primavara anului 31 d.Hr., la "jumatatea" celei de a 70-a saptamani; astfel ca saptamana a 70-a se intindea din toamna anului 27 pana in toamna anului 34 d.Hr. Acesta a fost un factor care a contribuit la mutarea datei de incheiere a celor 2300 de ani din "1843" in 1844. Mai departe, din studiul asupra simbolismului sarbatorilor iudaice, mileritii au tras concluzia ca cei 2300 de ani se incheiau in luna a saptea iudaica, adica toamna.
Aceasta ajustare, de la "1843" la 1844, ca sfarsit al celor 2300 de ani, a fost realizata prin intelegerea faptului ca, (1) cei 2300 de ani intregi trebuie sa se extinda de la 457 i.Hr., la 1844; (2) ca in consecinta cele 70 de saptamani (490 de ani) trebuie sa se termine in anul 34 d.Hr.; (3) ca rastignirea trebuie sa fie asezata la "jumatatea" celei de a 70-a saptamani (27-34 d.Hr.), adica in anul 31 d.Hr. Daca "jumatatea" celei de a 70-a saptamani a fost primavara anului 31 d.Hr., sfarsitul celei de a 70-a saptamani a fost in toamna anului 34 d.Hr. Prin urmare, restul de 1810 ani, dupa incheierea celor 490, care se sfarsesc in toamna anului 34 d.Hr., ne conduc in mod necesar pana in toamna anului 1844.
Criticarea fixarii de timp e neintemeiata. – In timp ce s-a dat pe fata o larg raspandita critica sarcastica a esecului total al asteptarii celei de-a doua veniri a lui Hristos in 1844 de catre mileriti, si o dezaprobare nimicitoare pentru impertinenta unei astfel de fixari de data, acesta nu e tabloul complet. Greseala lor nu a fost nici mai mare si nici mai vrednica de mustrare, decat fixarea de date din partea multor clerici proeminenti din diferite biserici principale care, atat in Lumea Veche cat si in cea Noua, credeau in mod profund ca anul 1843, 1844 sau 1847 vor marca inceputul unui mileniu pamantesc, sau vreun eveniment important care va duce la acesta, ca de pilda caderea papalitatii sau a Turciei, intoarcerea Iudeilor, sau curatirea bisericii.
Multi au fixat aproximativ aceeasi data ca mileritii pentru vreun eveniment transcendent care urma sa aiba loc, si ei au facut lucrul acesta pe temeiul aceleiasi profetii inspirate din Daniel 8,14 – cele 2300 de zile-ani pana la curatirea sanctuarului, asa cum era atestat de evenimentele celor 70 de saptamani. Totusi toti au fost la fel de gresiti in ce priveste evenimentul care urma sa aiba loc.
Aceia care i-au criticat pe mileriti, dar care ei insisi parasisera platforma apostolica si straveche a premilenialismului in adoptarea inselaciunii postmilenialimsului – si totusi cautau sa o lege intr-o perioada profetica cu adevarat invulnerabila pentru validare – nu ar trebui sa ramana nemustrati. Raportul istoric nu ingaduie acestor fixatori de date sa-i critice pe alti fixatori de timp, si nici sa-si insuseasca atitudinea "sunt mai sfant ca tine".
Chestiunea in discutie era semnificatia cuvintelor profetice "atunci sanctuarul va fi curatit" (Daniel 8,14). Mileritii timpurii cautasera curatirea sanctuarului in curatirea pamantului prin foc la revenirea asteptata a Domnului in anul 1843. Comentatorii non-mileriti, dimpotriva, privisera in general sanctuarul fie ca fiind biserica, menita a fi curatata de intinaciunile apostaziei, invataturii false si departarii de Dumnezeu, fie ca Tara Sfanta, care sa fie eliberata de Mahomedani, pentru a permite restaurarea evreilor. Curatirea aceasta, considerau multi, va incepe in jurul anilor 1843, 1844 sau 1847 si se va intinde triumfator de-a lungul perioadei mileniului. Viitorul era zugravit intr-un tablou luminos.
Visul postmilenialistilor care fixau date, asteptarea lor de un optimism exagerat a convertirii si transformarii pasnice a intregii omeniri nu s-a realizat, iar sperante asemanatoare au fost spulberate de atunci de ororile indescriptibile a doua razboaie mondiale si de temerile paralizante ale unui al treilea. In mod similar, aceia care asteptau venirea lui Hristos la inceputul mileniului si asezarea imparatiei pamantesti au fost dezamagiti. Deplina nereusita a acestor fixatori de date non-mileriti ar trebui sa reduca la tacere criticarea unui grup de credinciosi in Scripturi care si-au gasit drumul de la un adevar partial la lumina mai deplina cu privire la curatirea sanctuarului ceresc.
Atat mileritii cat si non-mileritii au gresit in ce priveste evenimentul care urma sa aiba loc. Si numai atunci cand a venit o lumina suplimentara cu privire la faza finala a slujbei de Mare Preot a Domnului Hristos in antitipica zi a ispasiri, a putut fi inteleasa adevarata semnificatie a miscarii de la 1844 ca vestind judecata. Asteptarea milerita era gresita in ce priveste natura evenimentului asteptat. Insa ceva transcendental a avut intr-adevar loc in toamna anului 1844.
In faza finala, "a lunii a saptea", de la 1844 a miscarii milerite, o noua conceptie cu privire la curatirea sanctuarului se ivise intre mileriti. Un studiu mai indeaproape al simbolurilor mozaice ale serviciului sanctuarului pamantesc le-au aratat ca fiind o umbra a realitatilor ceresti (Evrei 8,9). Acesta a fost un mare pas inainte. In aceasta faza din 1844 a miscarii, mileritii L-au vazut pe Isus Hristos ca Marele nostru Preot ceresc, slujind in sfanta sfintelor din ceruri – sau cerul cerurilor, asa cum au inceput sa si-o imagineze – care credeau ei, urma sa iasa din cer la incheierea acestui serviciu de ispasire in ziua a zecea a lunii a saptea, pentru a-Si binecuvanta poporul asteptator. Iar aceasta ar fi implicat si constituit cea de-a doua venire a Sa, deoarece "Se va arata a doua oara, nu in vederea pacatului, ca sa aduca mantuirea celor ce-L asteapta" (Evrei 9,28).
Aceasta conceptie cu privire la "luna a saptea" a reprezentat un pas esential de tranzitie la adevarul mai deplin care s-a ivit indata dupa marea dezamagire din 22 octombrie – ca in loc ca Isus Hristos sa iasa din cer in ziua aceea, ca sa-Si binecuvanteze poporul asteptator prin a doua venire a Sa, El a intrat pentru prima data in a doua faza a slujirii Sale ca Mare Preot, reprezentata prin slujba din locul prea sfant si ca El avea de indeplinit lucrarea ceasului judecatii inainte de venirea pe acest pamant a doua oara.
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
