.
Mai înainte de toate fiti bine veniti aici la picioarele Domnului Iisus în jurul caruia ne-am adunat si acum spre a da ascultare glasului Evangheliei Sale. Si de data aceasta, ca întotdeauna, El va fi dispus sa cerceteze toate nevoile si nazuintele noastre, toate rugaciunile si întrebarile noastre si sa ne raspunda potrivit cu voia Sa, potrivit cu dragostea si întelepciunea Sa infinita.
Unele dintre cele mai dificile întrebari cu care oamenii din orice epoca s-au luptat, au fost acele întrebari legate de cunoasterea viitorului. Fara îndoiala ca astfel de întrebari framîntau si mintea apostolului Ioan în acea zi de Sabat pe Patmos unde se afla exilat asa cum ne spune el "din pricina cuvîntului lui Dumnezeu si din pricina marturiei lui Iisus Christos". Si în acea zi de Sabat, pe cînd Ioan se afla în duhul, adica într-o stare spirituala deosebita pe care Duhul Sfînt o stimulase si o întretinea, chiar în acea zi de Sabat cînd gîndurile lui cautau sa penetreze viitorul, necunoscutul, deodata Ioan a auzit înapoia sa un glas puternic, ca sunetul unei trîmbite, care i s-a adresat cu urmatoarele cuvinte: "Eu sînt Alfa si Omega, Cel dintîi si Cel de pe urma. Ce vezi scrie într-o carte si trimite-o celor sapte biserici, la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia si Laodicea. Scrie dar lucrurile pe care le-ai vazut, lucrurile care sînt si cele care au sa fie dupa ele".
Dumnezeu dorea sa-i aduca la cunostinta lui Ioan lucruri de viitor, însa observati, în loc ca Dumnezeu sa înceapa sa-i prezinte ucenicului Sau chestiuni de ordin politic, economic sau militar, ceea ce ar fi fost în ton cu starile de lucruri cu care Imperiul Roman avea sa fie confruntat în viitor, Dumnezeu asterne o tacere peste toate aceste aspecte si în schimb îi concentreaza toata atentia profetului asupra bisericii si evolutiei ei în timp. La data aceea cele sapte biserici din Asia erau cu totul nesemnificative si nevrednice de a ocupa vreun loc în analele istorice ale acelui mare imperiu mondial. Dar Domnul Iisus lasa deoparte lucrurile lumii si asaza în prim plan biserica Sa. Tocmai aici, în felul în care a ales Dumnezeu sa-i raspunda lui Ioan se afla o lectie mare pentru noi cei de azi, care, ca si Ioan, scrutam viitorul si ne întrebam mereu: "Si mîine, ce va mai fi?" Daca vrem sa cunoastem tainele viitorului noi trebuie sa ne întoarcem privirea si atentia mereu si mereu de la oamenii care pretind ca tin în mîna lor destinele omenirii, de la evenimentele si vestile de pretutindeni, de la orice fel de calcule si prognoze omenesti spre ceea ce Dumneazeu a descoperit ca viitor al bisericii Sale. Biserica Domnului Christos de pe pamînt este obiectul grijii Sale deosebite, obiectul dragostei si atentiei Sale.
Istoria acestei planete este strîns legata de istoria bisericii Sale. Acesta trebuie sa fie si obiectul studiului nostru, obiectul atentiei noastre deosebite în aceste zile, de a cunoaste care este traiectoria pe care va merge biserica Domnului Christos în zilele care ne stau în fata. Sa ne întoarcem dar spre cartea Apocalipsei în care Domnul i-a poruncit apostolului Sau Ioan sa scrie lucrurile care sînt si cele care au sa fie dupa ele, lucrurile care dezleaga tainele viitorului.
Acum stimati cititori va invit sa deschidem împreuna cartea Apocalipsa spre a vedea care este prima descoperire pe care Domnul doreste sa ne-o aduca la cunostinta. Sa citim începînd de la versetul 12 din capitolul 1 pîna la versetul 20, cu care de altfel se si încheie primul capitol. "M-am întors sa vad glasul care-mi vorbea si cînd m-am întors am vazut sapte sfesnice de aur si în mijlocul celor sapte sfesnice pe Cineva care semana cu Fiul Omului, îmbracat cu o haina lunga pîna la picioare si încins la piept cu un brîu de aur. Capul si parul Lui erau albe ca lîna alba, ca zapada. Ochii Lui erau ca para focului, picioarele Lui erau ca arama aprinsa si arsa într-un cuptor si glasul Lui era ca vuietul unor ape mari. In mîna dreapta tinea sapte stele; din gura Lui iesea o sabie ascutita cu doua taisuri si fata Lui era ca soarele cînd straluceste în toata puterea lui.
Cînd L-am vazut am cazut la picioarele Lui ca mort. El Si-a pus mîna dreapta peste mine si a zis: ‘Nu te teme, Eu sînt Cel dintîi si Cel de pe urma, Cel viu. Am fost mort si iata ca sînt viu în vecii vecilor, Eu tin cheile mortii si ale locuintei mortilor. Scrie dar lucrurile pe care le-ai vazut, lucrurile care sînt si cele care au sa fie dupa ele, taina celor sapte stele pe care le-ai vazut în mîna dreapta a Mea si a celor sapte sfesnice de aur. Cele sapte stele sînt îngerii celor sapte biserici si cele sapte sfesnice sînt sapte biserici". Aici în aceste versete, putem spune ca se afla cea mai mareata si mai importanta dintre toate descoperirile cuprinse în Apocalipsa, si aceasta descoperire, am vazut, nu avea nimic de a face cu evenimente, stari de lucruri sau întîmplari de viitor, ceea ce l-ar fi interesat cel mai mult pe apostolul Ioan sa afle, ca de altfel si pe noi, ci prima Sa descoperire a fost a Aceluia care semana cu Fiul Omului.
Era exact chipul atît de bine cunoscut al Domnului Iisus, chip care ramasese întiparit pentru totdeauna în memoria ucenicului iubit al lui Iisus. Dar, cîta deosebire era acum între Fiul Omului pe care el Ioan îl cunoscuse cu multi ani în urma, si acest Fiu al Omului. Pe acest chip era mult omenesc, dar, cu mult mai mult si slava cereasca. Fiul Omului fusese numele care I-a placut cel mai mult Domnului Iisus sa-l foloseasca oridecîte ori Se referea la Sine. Asa se face ca pe paginile Evangheliei îl gasim de mai bine de 85 de ori. Prin acest nume de Fiu al Omului Iisus dorea sa sublinieze în mintea oamenilor cît de intima a fost identificarea, contopirea naturii Sale divine cu natura noastra omeneasca.
Prin acest nume El a dorit sa ne ajute sa întelegem cît de mult s-a coborît divinitatea în dorinta ei de a ne mîntui din pacat. Dar pentru faptul ca Iisus cel viu în vecii vecilor continua sa pastreze pentru vesnicie chipul nostru omenesc, întelegem ca de fapt dorinta Sa suprema nu a fost numai aceea de a coborî la noi si a Se asemana noua oamenilor, ci mai mult, a fost aceea de a proslavi si înalta la cer omenescul nostru, viata noastra. O, daca Domnul Iisus, ca Dumnezeu a ales sa poarte în vecii vecilor chipul nostru si numele nostru de Fiu al Omului, aceasta este cea mai mare mîngîiere si încurajare pentru noi. Aceasta înseamna ca Dumnezeu ne-a iubit si ne iubeste cu adevarat. Aceasta înseamna ca între Dumnezeesc si omenesc nu exista o incompatibilitate, un fenomen natural de respingere.
Domnul Iisus poate sa patrunda si sa ia loc în viata noastra iar noi putem sa traim în El. Aceasta mai înseamna ca în Domnul Iisus noi avem asezat pe tronul universului un Prieten al nostru, un Prieten adevarat care este profund miscat de luptele si slabiciunile noastre, de nazuintele si nevoile noastre, deoarece El S-a facut partas vietii noastre în toate. Gîndind la acest deosebit privilegiu, apostolul Pavel avea sa adreseze în Epistola sa catre Evrei, unul din cele mai calduroase apeluri: "Prin urmare, a trebuit sa Se asemene fratilor Sai în toate lucrurile, ca sa poata fi în ce priveste legaturile cu Dumnezeu un Mare Preot milos si vrednic de încredere ca sa faca ispasire pentru pacatele norodului. Astfel, fiindca avem un Mare Preot însemnat care a strabatut cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, sa ramînem tari în marturisirea noastra. Caci n-avem un Mare Preot care sa n-aiba mila de slabiciunile noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca si noi, dar fara pacat. Sa ne apropiem dar cu deplina încredere de scaunul harului ca sa capatam îndurare, si sa gasim har pentru ca sa fim ajutati la vreme de nevoie".
Totusi, Domnul Iisus pe care Ioan L-a vazut în acea zi de Sabat, nu era înca asezat pe tronul Sau. Ceva mai tîrziu, în capitolul 4 cu versetul 14 din Apocalipsa, Ioan îl descrie ca stînd pe un nor alb. Aici, în prima descoperire a Apocalipsei Iisus este vazut pe pamînt, în mijlocul celor sapte sfesnice, coborît la nivelul nostru si atît de aproape de noi încît putem privi la fata Sa, la ochii Sai, la picioarele Sale, la vesmintele Sale si putem auzi glasul Sau. Cele sapte sfesnice în mijlocul carora a fost vazut Domnul Iisus reprezinta simbolic pe cele sapte biserici amintite de Domnul Iisus pe nume, sau în termeni generali, biserica Sa din toate timpurile. Desi nu intentionez sa ne ocupam aici de cele sapte biserici simbolice, asa cum vom avea ocazia sa ne ocupam pentru o vreme începînd chiar cu prelegerea viitoare, totusi, nu pot trece peste un gînd pe care prezenta Domnului Iisus Christos între sfesnice ni-l inspira.
Prezenta Domnului Iisus între sfesnice înseamna lumina. Atunci cînd Iisus ocupa locul central în învatatura, viata si lucrarea unei biserici, atunci acea biserica are cu adevarat lumina si ea însasi straluceste ca o lumina într-un loc întunecos. Prezenta centrala a Domnului Iisus în biserica va umple orice ungher al vietii noastre cu lumina, cu lumina propriei Sale vieti, cu lumina adevarurilor Sale taioase ca o sabie ascutita, dar mîntuitoare. Privind profetic peste veacuri, în cer, la caminul fericit al celor mîntuiti, apostolul Ioan avea sa noteze la încheierea cartii Sale, în Apocalipsa 21,23 urmatoarele: "Cetatea n-are trebuinta nici de soare nici de luna ca s-o lumineze, caci o lumineaza slava lui Dumnezeu si faclia ei este Mielul", Intotdeauna, acolo unde Iisus, Mielul ocupa locul care I se cuvine, acolo este adevarata lumina.
Privind mai atent la Domnul Iisus atentia apostolului Ioan este atrasa mai întîi de vesmîntul Sau, o haina lunga pîna la picioare. O haina lunga era vesmîntul pe care-l purtau cîndva numai demnitarii sau oamenii din înalta societate ca un semn al pozitiei lor înalte în acea societate, spre deosebire de servitorii sau oamenii de rînd. In traducerea Septuaginta, aceasta haina este asezata în legatura directa cu vesmintele preotesti. Cîndva, pe Golgota, la ceasul rastignirii, mîini violente au smuls de pe Iisus camasa Sa si au tras la sorti pentru ea. Si iata-L aici pe Iisus stralucind de sus pîna jos, învesmîntat într-o haina noua, neatinsa de mîini omenesti, corespunzatoare cu noua Sa slujba în favoarea omului, slujba de Mare Preot, de mijlocitor pentru noi. Si atunci cînd în univers, la tronul lui Dumnezeu se va repovesti drama sîngelui Sau ispasitor, aceia care au ales sa-si spele hainele lor în sîngele Sau vor recunoaste mereu si mereu desavîrsirea sîngelui divin, neprihanirea propriilor vesminte ale Domnului Christos ale neprihanirii Sale.
Pieptul Sau era încins acum cu un brîu de aur. Aurul este simbolul divinitatii. In zilele vietii Sale pamîntesti Iisus S-a încins pe Sine cu omenescul nostru pentru care stergarul de la Sfînta Cina din camera de sus era un simbol al umilintei, al slujirii. La ora aceea El era servul tuturor, caci, spunea Domnul Christos, Fiul Omului nu a venit sa I Se slujeasca, ci El sa slujeasca si sa-Si dea viata ca rascumparare pentru multi. Dar acele zile de slujire umilita erau de mult apuse. Acum, El si-a reluat adevarata pozitie. Adeseori în anii de slujire de pe pamînt Iisus S-a uitat pe Sine însusi asa încît cei mai multi dintre oameni L-au considerat a fi omul cel mai de rînd. Dar acum Iisus era încins cu slava. Despre aceasta slava tot apostolul Pavel avea sa scrie în Epistola catre Evrei 2,9 astfel: "Dar pe Acela care a fost facut pentru putina vreme mai prejos decît îngerii, adica pe Iisus, îl vedem încununat cu slava si cu cinste din pricina mortii pe care a suferit-o". O, ce minunata fagaduinta se ascunde aici pentru toti aceia care ca si Domnul lor, în acelasi spirit de slujire îsi consacra viata lor pentru binele si mîntuirea semenilor lor. Si cît de mare va fi rasplata cerului chiar si numai pentru un pahar cu apa rece. Si ei vor fi încununati ca si Iisus cu slava si cinste.
Privind la capul si parul Domnului Iisus, apostolul Ioan ramîne uimit. Ele erau albe ca lîna spalata, albe ca zapada. Aceleasi expresii sînt folosite si de proorocul Daniel în capitolul 7 cu versetul 9 atunci cînd a încercat o descriere a lui Dumnezeu, Cel îmbatrînit de zile, a Carui haina era alba ca zapada, iar parul capului lui ca niste lîna curata. Culoarea alba este amintita de nu mai putin de 16 ori în cartea Apocalipsei, de fiecare data facînd referinta la splendoarea stralucitoare a slavei divine, la neprihanirea Domnului Christos sau a sfintilor, iar aici la existenta Sa vesnica. Ochii Domnului Iisus erau ca para focului. Ca si focul care încalzeste, topeste, ilumineaza sau calauzeste, tot asa si privirea Domnului lucreaza înlauntrul inimii omenesti aducînd încurajare, stîrnind caldura, asezînd lumina pe cararea vietii si calauzire divina si protectie. "Eu, zice Domnul, te voi învata si-ti voi arata calea pe care trebuie s-o urmezi. Te voi sfatui si voi avea privirea îndreptata asupra ta" (Psalmul 32,8).
Dar focul arde, curata zgura, impuritatile de pe materialele de mare pret si pune la proba taria, rezistenta si valoarea lor. Tot asa si privirea Domnului are puterea de a patrunde, de a dezgoli gîndurile noastre tainice, de a mustra, de a curata zgura necredintei si a razvratirii fata de Cuvîntul Sau, sau de a pune la proba caracterul nostru. Sa aducem dar, iubite cititor sub privirea scrutatoare a Domnului Iisus clipa de clipa gîndurile, gusturile, ambitiile, placerile, cuvintele si faptele noastre. Si atunci privirea Sa ne va spune ce este bine, ce este curat, ce este vrednic de cinste si de valoare. Privirea Domnului Iisus ne va curata gîndirea si sentimentele noastre umplînd viata si fiinta noastra cu trasaturile chipului Sau moral.
Picioarele Domnului Christos pareau a fi ca arama aprinsa si arsa într-un cuptor. Curînd dupa înviere, Domnul S-a aratat ucenicilor Sai adunati în camera de sus si închisi acolo de teama, adresîndu-le invitatia: "Uitati-va la mîinile si picioarele Mele; Eu sînt". Ei erau plini de neîncredere la ora aceea. Cîndva, acele picioare care se istovisera de atîta umblet pentru a raspîndi pretutindeni binecuvîntarile cerului, au fost în cele din urma rasplatite pentru ostenelile lor prin a fi pironite pe crucea Golgotei. Dar dupa ce au fost trecute prin focul încercarilor ele straluceau acum ca arama învapaiata. Privind la picioarele Domnului acea învapaiere i-a vorbit si ne vorbeste si noua azi despre taria si statornicia planurilor divine, cît si despre stralucita biruinta a cauzei crucii Sale. Aceste picioare vor fi de temut pentru aceia care vor fi aruncati în ziua marii judecati divine în teascul cel mare al mîniei lui Dumnezeu. Dar vor fi pline de stralucire si biruinta pentru toti aceia care au ales sa paseasca pe urmele pe care picioarele Domnului Christos le-au lasat în aceasta viata.
Glasul Domnului Iisus, ne relateaza apostolul Ioan, era ca vuietul unor ape multe. Apele, în limbajul simbolic al Bibliei, sînt neamurile, lumea, zarva neamurilor. Desi închis pe acea insula lovita încontinuu de valuri, înconjurat de vuietul acelor ape multe, urechea batrînului apostol, în ciuda vîrstei, a captat totusi sunetul acelui glas stiut de El, un glas mai puternic decît vuietul acelor ape multe, glasul Celui ce sta în mijlocul celor sapte sfesnice. Si viata noastra zi de zi este supusa vuietului apelor, al talazurilor omenirii care ne înconjoara. Uneori, presiunea valurilor este prea mare si fiinta noastra nu rezista, si risca sa se lase luata de valul lumii. O, daca în acele clipe de galagie, de confuzie, de buimaceala, de lupta cu vuietul valurilor, am sta o clipa pentru a cauta si a distinge glasul mai puternic al Domnului Iisus. Atunci am fi scapati.
In asemenea ceasuri Iisus este aproape de noi. Adeseori, cei ce aleg sa-si acordeze urechea la glasul lumii, de la o vreme pierd capacitatea de a mai distinge glasul cerului, dar aceia care-si iau timp zi de zi sa cunoasca si sa se delecteze cu glasul Domnului Iisus, glasul Sfintelor Scripturi, niciodata nu vor trai riscul înstrainarii lor de cer. Dupa caderea în pacat, cînd omul a auzit glasul Domnului Iisus care umbla prin gradina în racoarea zilei, s-a ascuns imediat. In inima omului glasul Creatorului sau era totuna cu glasul judecatii divine. Dar acelasi glas avea sa fie auzit mai tîrziu pe cruce, rostind pentru omenire cuvintele pacii si iertarii: Tata, iarta-i caci nu stiu ce fac! Acesta este glasul cerului, glasul iubirii, care ca vuietul unor ape mari se revarsa pretutindeni peste omenire cu asigurarea: Te iubesc cu o iubire vesnica, de aceea îti pastrez bunatatea Mea. O, ce minunat este glasul dragostei lui Iisus pentru cei pacatosi] Fericita este urechea care astazi alege sa asculte chemarea duioasa a glasului Sau salvator.
In mîna Domnului Iisus apostolul Ioan a vazut sapte stele. Aceasta este mîna care sustine, care apara, care elibereaza, care ajuta, care ridica si care calauzeste biserica Sa, simbolizata aici prin sapte stele. Puterea bratului lui Iisus este inepuizabila, indiferent cît de mare este nevoia noastra. Bratul Sau este cu adevarat o arma. Dar nici o arma nu este totusi ca sabia gurii Sale. Adevarurile care au iesit din gura Sa au fost totdeauna niste adevaruri rostite din iubire, dar în acelasi timp si adevaruri taioase, niste adevaruri care patrundeau la radacina gîndurilor si obiceiurilor oamenilor, la radacina caracterului lor. Adevarurile Sale erau si au ramas ca o sabie cu doua taisuri, ele fiind niste adevaruri care încurajeaza dar care si avertizeaza, care mîngîie, dar care si poruncesc cu strasnicie, care exprima iubire dar care sînt în acelasi timp si încarcate cu solemnitate si raspundere.
Dupa cum spune apostolul Pavel în Evrei 4,12, "Cuvîntul lui Dumnezeu este viu si lucrator, mai taietor decît o sabie cu doua taisuri; patrunde pîna acolo ca desparte sufletul si duhul si judeca simtirile si gîndurile inimii". Iisus doreste sa-si faca lucrarea pe deplin în viata noastra prin Cuvîntul Sau. Oare vom permite eu si dumneavoastra glasului Sau, sabiei gurii Sale sa patrunda pîna în strafundurile vietii noastre? Cînd era printre noi oamenii, Iisus a rostit urmatoarele cuvinte pline de solemnitate: "Pe cine Ma nesocoteste si nu primeste cuvintele Mele, are cine-L osîndi, Cuvîntul pe care l-am rostit Eu, acela îl va osîndi în ziua de apoi". Nu, cred ca nimeni dintre noi nu vom alege ca sa dam ascultare cuvintelor Sale de abia în ziua de apoi, în ziua osîndirii, ci azi, în ziua mîntuirii noastre.
Si fata Domnului era ca soarele, ne spune apostolul Ioan, cînd straluceste în toata puterea lui. Cred ca ati notat bine, stralucire nu posomorîre, un clar de soare dupa o ploaie de lacrimi însemnînd fericire si de aceea bucurie în Domnul. In calitate de conducator al poporului Sau, pe fata Domnului Christos nu se poate citi nici pesimism nici îngrijorare, nici teama si nici nesiguranta. El este Biruitorul. De pe fata Sa se degaja curaj si speranta si cei ce aleg sa paseasca în stralucirea fetei Sale vor fi ca El, biruitori. Intr-o zi de Sabat, un om ajuns la vîrsta caruntetei si neputintei, împovarat în inima sa de grija pentru soarta bisericii si a cauzei lui Dumnezeu s-a plecat pe genunchi si a început sa se roage: Doamne, spune-mi care este viitorul la care ne-ai chemat si pentru care ai adus la viata biserica Ta? Vor ajunge oare împaratiile acestui pamînt sa biruiasca si sa nimiceasca biserica Ta? Nu, nu te teme i-a raspuns Iisus. Eu sînt Cel dintîi si Cel de pe urma. Iata ca Eu sînt viu în vecii vecilor.
Ce minunata descoperire, ce stralucita asigurare pentru toti cei ce privesc astazi cu îngrijorare spre viitor! Viitorul nostru ca si cele sapte stele, este sigur în mîna Aceluia care ne-a iubit si a murit pentru noi. De aceea lasa, iubite cititor, ca parlamentele lumii sa-si continue sesiunile lor de lucru. Da voie guvernelor sa-si urmareasca agenda lor de probleme de rezolvat. Lasa-i pe oamenii de stiinta sa viseze si sa proiecteze o lume mai buna, dupa vederile lor, si îngaduie reporterilor si crainicilor sa alarmeze lumea cu tot felul de stiri. Iar noi sa ne luam timp de a privi din ce în ce mai mult spre Acela care ne-a asigurat si ne-a mîngîiat cu fagaduinta Sa: Nu te teme caci Eu sînt cu tine. Nu te uita cu îngrijorare, caci Eu sînt Dumnezeul tau, Eu te întaresc, tot Eu îti vin în ajutor. Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare. Amin!
