6:1 Cînd a rupt Mielul cea dintîi din cele sapte peceti, m’am uitat, si am auzit pe una din cele patru fapturi vii zicînd cu un glas ca de tunet: ,,Vino si vezi!„
2 M’am uitat, si iata ca s’a aratat un cal alb. Cel ce sta pe el, avea un arc; i s’a dat o cununa, si a pornit biruitor, si ca sa biruiasca.
3 Cînd a rupt Mielul a doua pecete, am auzit pe a doua faptura vie zicînd: ,,Vino si vezi.„
4 si s’a aratat un alt cal, un cal ros. Cel ce sta pe el a primit puterea sa ia pacea depe pamînt, pentru ca oamenii sa se junghie unii pe altii, si i s’a dat o sabie mare.
5 Cînd a rupt Mielul pecetea a treia, am auzit pe a treia faptura vie zicînd: ,,Vino si vezi!„ M’am uitat, si iata ca s’a aratat un cal negru. Cel ce sta pe el, avea în mîna o cumpana.
6 si în mijlocul celor patru fapturi vii, am auzit un glas care zicea: ,,O masura de grîu pentru un leu. Trei masuri de orz pentru un leu! Dar sa nu vatami untdelemnul si vinul!„
7 Cînd a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit glasul fapturii a patra zicînd: ,,Vino si vezi!„
8 M’am uitat, si iata ca s’a aratat un cal galbui. Cel ce sta pe el, se numea Moartea, si împreuna cu el venea dupa el Locuinta mortilor. Li s’a dat putere peste a patra parte a pamîntului, ca sa ucida cu sabia, cu foamete, cu molima si cu fiarele pamîntului.
9 Cînd a rupt Mielul pecetea a cincea, am vazut supt altar sufletele celor ce fusesera junghiati din pricina Cuvîntului lui Dumnezeu, si din pricina marturisirii, pe care o tinusera.
10 Ei strigau cu glas tare, si ziceau: ,,Pîna cînd, Stapîne, Tu, care esti sfînt si adevarat, zabovesti sa judeci si sa razbuni sîngele nostru asupra locuitorilor pamîntului?„
11 Fiecaruia din ei i s’a dat o haina alba, si li s’a spus sa se mai odihneasca putina vreme, pîna se va împlini numarul tovarasilor lor de slujba si al fratilor lor, cari aveau sa fie omorîti ca si ei.
12 Cînd a rupt Mielul pecetea a sasea, m’am uitat, si iata ca s’a facut un mare cutremur de pamînt. Soarele s’a facut negru ca un sac de par, luna s’a facut toata ca sîngele,
13 si stelele au cazut din cer pe pamînt, cum cad smochinele verzi din pom, cînd este scuturat de un vînt puternic.
14 Cerul s’a strîns ca o carte de piele, pe care o faci sul. si toti muntii si toate ostroavele s’au mutat din locurile lor.
15 Imparatii pamîntului, domnitorii, capitanii ostilor, cei bogati si cei puternici, toti robii si toti oamenii slobozi s’au ascuns în pesteri si în stîncile muntilor.
16 si ziceau muntilor si stîncilor: ,,Cadeti peste noi, si ascundeti-ne de Fata Celui ce sade pe scaunul de domnie si de mînia Mielului;
17 caci a venit ziua cea mare a mîniei Lui, si cine poate sta în picioare?„
1. Cea dintâi dintre peceti. Urmatoarea afirmatie arunca lumina asupra semnificatiei pecetilor: “Decizia [rastignirea lui Hristos] lor [liderilor evrei] a fost înscrisa în cartea pe care Ioan a vazut-o în mâna Celui ce sedea pe tron, cartea pe care nimeni nu o putea deschide. Aceasta decizie va aparea înaintea lor în toata natura ei razbunatoare în ziua când Leul din semintia lui Iuda va deschide cartea” (COL 294). Aceasta afirmatie arata ca, între alte lucruri, cartea contine actiunile evreilor la momentul judecatii lui Hristos, si ca în marea zi a judecatii (vezi cap. 20:11–15) acesti dusmani ai lui Hristos vor fi confruntati cu înregistrarea faptelor lor rele. Pare rezonabil sa concluzionam ca aceasta carte contine si o înregistrare a altor evenimente semnificative ale marii lupte de-a lungul veacurilor. Se pare ca lui Ioan i-a fost data o avanpremiera a unora dintre aceste evenimente. Într-o forma simbolica istoria marii lupte i-a fost prezentata pâna la momentul când ajunge la punctul culminant al razbunarii caracterului lui Dumnezeu în timpul judecatii finale (cap. 20:11–15; vezi cap. 5:13). Faptul ca Hristos “a biruit sa deschida cartea” (cap. 5:5) înseamna ca El este biruitorul în aceasta lupta si este Domnul istoriei. Compara cu GC 666–672.
Asemeni soliilor celor sapte Biserici, scenele descoperite la momentul deschiderii pecetilor pot fi privite ca având atât o aplicatie specifica cât si una generala (vezi cap. 1:11). Scenele pot fi privite ca având o semnificatie deosebita ca simboluri pentru faze succesive ale istoriei bisericii pe pamânt.
Mielul. Vezi cap. 5:6.
Fapturi. Vezi cap. 4:6.
Vino si vezi. Indicatia textuala (vezi cap. 1:3) este împartita vizavi de posibilitatea ca cuvintele “si vezi” sa fie incluse. Daca sunt pastrate, porunca este adresata lui Ioan; daca nu atunci probabil ca este adresata calului si calaretului lui (v. 2), care, solicitati fiind, vin în scena actiunii de fata. Aceeasi divizare a indicatiei textuale apare la versetele 3,5,7.
2. Un cal alb. Simbolurile celor patru cai din primele patru peceti (vs. 2–8) au fost adesea comparate cu cei patru cai din viziunea lui Zaharia (Zah. 6:2,3). Sunt unele asemanari în simbolismul folosit, dar si deosebiri. Ordinea în care sunt numiti caii este diferita. În Apocalipsa caii au fiecare un calaret, în Zaharia au care dupa ei. Aplicatia simbolurilor este diferita (vezi Zah. 6).
Comentatorii au avut doua puncte de vedere cu privire la interpretarea simbolului primului cal si al calaretului lui. Un grup întelege simbolul ca reprezentând biserica din epoca apostolica (c.31 d.Hr.–100 d.Hr.), când puritatea credintei ei (sugerata de culoarea alba) si râvna ei au facut sa se atinga cele mai mari idealuri din istoria crestina. Probabil în nici un secol ce a urmat primului secol crestin nu s-a cunoscut o stralucitoare expansiune a împaratiei lui Dumnezeu. Arcul din mâna calaretului ar simboliza cucerirea, iar cununa (stephanos; vezi Apoc. 2:10), biruinta. Atât de rapid a fost purtata Evanghelia încât la momentul scrierii epistolei catre coloseni, la anul 62 d.Hr., Pavel declara ca vestea cea buna “a fost propovaduita oricarei fapturi de sub cer” (Col. 1:23; cf. AA 48,578).
Un alt grup de comentatori cred ca acest cal alb si calaretul lui nu reprezinta biserica, ci diferite situatii nefavorabile în care biserica a trait si prin care, cu harul lui Dumnezeu, a trecut. În simbolismul biblic calul este legat de razboi (vezi Ioel 2:1,4,5), iar îmbracamintea calaretului de pe calul cel alb indica ca este un luptator. Atât cununa calaretului cât si culoarea alba a calului pot fi întelese ca sugerând biruinta. Astfel primul calaret este vazut a reprezenta o vreme când poporul lui Dumnezeu a trait într-o lume caracterizata de cuceriri militare si stapâniri, când Roma, pornind “biruitor, si ca sa biruiasca”, se mentinea ca prima putere mondiala. Adventistii de ziua a saptea în general au sustinut ca acest cal alb reprezinta biserica în vremea apostolica.
Un arc. Semn al razboiului.
Cununa. Gr. stephanos (vezi cap. 2:10).
Biruitor, si ca sa biruiasca. Este sugerata biruinta continua.
3. A doua faptura. Vezi cap. 4:6. Consecutiv, fiecare din cele patru fapturi vii va anunta pe unul dintre calareti.
Vino si vezi. Vezi v. 1.
4. Rosu. Simbolismul celui de-al doilea calaret portretizeaza bine conditiile sub care s-a gasit biserica între anii 100–313 (cf. cap. 2:10). Persecutiile violente pe care le-a suferit din mâna cezarilor romani sunt bine caracterizate de calaretul ce are “o sabie mare” si are puterea “sa ia pacea de pe pamânt”. Daca albul reprezinta puritatea credintei (vezi cap. 6:2), atunci rosul poate fi privit ca reprezentând o corupere a credintei prin introducerea diferitelor erezii (vezi Vol. IV, p. 835; VI, p. 43–46,51–58,64–67).
Conform unui alt punct de vedere culoarea calului este un simbol pentru sânge. Asa cum primul calaret poate fi privit ca simbolizând gloria cuceririlor militare (vezi v. 2), la fel cel de-al doilea poate fi privit ca portretizând diferite alte aspecte ale razboiului – lipsirea de pace si înmultirea numarului de luari ale vietilor omenesti. Acesta va fi rezultatul inevitabil al cuceririlor facute de primul calaret, daca el este privit ca simbolizând cucerirea si stapânirea Romei. Adventistii de ziua a saptea au sustinut în general primul punct de vedere.
Sabie. Gr. machaira, un cutit mare sau o sabie scurta folosita la lupta. Compara folosirea cuvântului în Mat. 10:34; Ioan 18:10; etc.
5. A treia faptura. Vezi cap. 4:6; 6:3.
Vino si vezi. Vezi v. 1.
Un cal negru. Daca calul alb sugereaza biruinta, sau culoarea sa puritatea (vezi v. 2), atunci calul cel negru poate fi privit ca indicând pierderea, sau culoarea o si mai mare corupere a credintei.
O cumpana. Gr. zugos, “un jug” folosit aici pentru bara transversala a balantei. Acest simbol poate fi privit ca reprezentând conditia spirituala a bisericii dupa legalizarea crestinismului în secolul al IV-lea, când biserica si statul s-au unit. Dupa aceasta uniune multe din grijile bisericii erau probleme seculare, si în multe cazuri rezulta o moarte spirituala.
Aceasta cumpana poate fi interpretata ca un simbol al grijii exagerate fata de necesitatile materiale ale acestei vieti. Acum nu mai este vorba de o biruinta în lupta, ca în cazul primului calaret (vezi v. 2), nici macar de însângerare, ca în cazul celui de-al doilea (vezi v. 4), ci de un rezultat si mai înfricosator – foametea.
6. O masura. Gr. choinix, o masura ce era de aproximativ un litru (vezi Vol. V, p. 50). Aceasta cantitate de grâu reprezenta ratia de hrana pe zi pentru un lucrator.
Un leu. Gr. denarios. Moneda romana tradusa prin “leu” (dinar) reprezenta plata pentru o zi pentru un lucrator obisnuit (vezi Mat. 20:2). De aici se poate deduce ca ratia de grâu pentru o zi de munca era cu greu de ajuns pentru mâncarea necesara lucratorului si familiei sale. Ceva mai putin ar fi însemnat a muri de foame. Conform preturilor grânelor notate de Cicero (Against Verres iii. 81) în Sicilia, preturile mentionate de Ioan sunt de aproape 8 pâna la 16 ori mai mari decât cele normale. În orice caz, în ciuda foametei supravietuirea este posibila. Caci Dumnezeu Si-a aparat întotdeauna copiii în timp de necaz.
Aplicate la perioada istoriei crestine ce a urmat legalizarii crestinismului, cam la 313–538 d.Hr., cuvintele vorbitorului neidentificat pot fi interpretate ca indicând o generala preocupare cu lucrurile materiale.
Orz. Acesta era mai ieftin decât grâul, asa cum este indicat aici si de diferenta de preturi (vezi 2 Împ. 7:18). Orzul era o hrana obisnuita pentru saraci, si era folosit ca hrana pentru animale (vezi Ioan 6:9).
Sa nu vatami. Vocea care anunta pretul ridicat al grâului si orzului porunceste ca vinul si untdelemnul sa nu fie vatamate.
Untdelemnul si vinul. Acestea erau primele doua lichide obisnuite folosite ca hrana în lumea antica. Unii le-au interpretat ca simboluri ale credintei si dragostei, care trebuiau sa fie pastrate în fata materialismului ce domina biserica dupa legalizarea crestinismului în secolul al IV-lea.
7. Pecetea a patra. Compara cu cap. 5:1; 6:1.
Faptura a patra. Vezi cap. 4:6; 6:3.
Vino si vezi. Vezi v. 1.
8. Galbui. Culoarea fricii si a mortii. Începând cu calul galbui vremurile de necaz ating un înfricosator punct culminant (vezi vs. 2,4,5).
Locuinta mortilor. Gr. hades, vezi Mat. 11:23. Moartea si Locuinta mortilor aici personificate sunt reprezentate una ca fiind calaretul de pe cal, iar cealalta urmându-i.
A patra parte a pamântului. Semnificând probabil o mare suprafata a pamântului.
Sabia. Gr. rhomphaia (vezi cap. 1:16). Succesiunea – sabie, foamete, molima si fiarele pamântului – poate fi privita ca descriind deteriorarea progresiva a civilizatiei ce urmeaza razboiului. Dezastrele sabiei, ucigând oameni si distrugând recoltele, produc foamete, care mai departe duce la distrugerea sanatatii provocând molime; iar când molima si-a luat tributul, societatea umana este atât de slabita încât nu se poate proteja pe sine de fiarele salbatice.
Aplicat la o perioada anume a istoriei crestine, simbolul celui de-al patrulea calaret pare sa descrie o situatie cu deosebire caracteristica a perioadei de la 538 la 1517, începutul Reformatiunii (vezi cap. 2:18).
9. Altar. Altarul prezentat în imaginea profetica era probabil aducator aminte al altarului de arama din sanctuarul ebraic, iar martirii pot fi vazuti ca jertfe aduse lui
Dumnezeu. Din moment ce sângele victimelor era scurs la baza altarului (vezi Lev. 4:7), iar “viata [Septuaginta, psuche, “suflet”] trupului este în sânge” (cap. 17:11), sufletele celor ce au murit ca martiri pot fi vazute ca fiind sub altar. Traditia iudaica de mai târziu a înaintat ideea ca mortii lui Israel erau îngropati, cum s-ar spune, sub altar, iar cei îngropati sub altar erau îngropati chipurile sub tronul slavei (vezi Strack and Billerbeck, Kommentar zum Newen Testament, vol. 3, p. 803).
Unii sustin ca altarul trebuie identificat cu cel mentionat în Apoc. 8:3.
Sufletele. Gr. psuchai, pentru o discutie adaugita vezi Mat. 10:28. Ar trebui reamintit ca Ioan vedea reprezentari în imagini, iar regulile de interpretare a unor astfel de profetii trebuie avute în minte când este cercetata semnificatia diferitelor simboluri (vezi Eze. 1:10). Ioan a vazut un altar la baza caruia erau “sufletele” martirilor. Regulile de interpretare nu ne cer sa localizam un altar anume într-o anumita zona si moment singular al istoriei. Asemeni detaliilor unei parabole nu toate elementele unei profetii simbolice au neaparat o valoare interpretativa. Se pare ca simbolul celei de-a cincea peceti a fost prezentat pentru a-i încuraja pe cei ce au devenit martiri si au murit, pentru a-i asigura ca în ciuda aparentei biruinte a dusmanului, razbunarea va veni în cele din urma. O astfel de încurajare ar aduce tarie de inima în special celor ce au trait în timpurile teribilelor persecutii din Evul Mediu, si mai ales celor din timpul Reformatiunii si mai târziu (c. 1517–1755; vezi v. 12). Pentru ei aceasta lunga perioada de opresiune parea ca nu se mai termina. Solia celei de-a cincea peceti era o reasigurare ca în final va triumfa cauza lui Dumnezeu. O încurajare asemanatoare va veni pentru cei ce vor strabate ultimul mare conflict (vezi 5T 451).
Orice încercare de a interpreta aceste “suflete” ca fiind duhuri descarnate ale martirilor disparuti ar viola regulile de interpretare ale profetiilor simbolice. Lui Ioan nu i s-a dat o viziune a cerului asa cum este el în realitate. Acolo nu sunt calareti razboinici si cai albi, rosi, negri si galbui. Isus nu apare acolo în forma unui miel cu o rana de cutit sângerânda. Cele patru fapturi nu sunt animale înaripate caracteristice regnului animal (vezi Vol. III, p. 1111). Tot asa nu exista “suflete” asezate la baza unui altar în ceruri. Întreaga scena a fost o reprezentare în imagini si simboluri desemnata spre învatarea unei lectii spirituale descrise mai sus.
Celor ce fusesera junghiati. Punctul central al descoperirii se muta acum de la o descriere a larg raspânditelor conditii de distrugere si moarte sub care sufera poporul lui Dumnezeu la o analiza a starii sfintilor însisi.
Cuvântul lui Dumnezeu. Vezi cap. 1:2, 9.
Marturisirii. Vezi cap. 1:2, 9.
10. Ei strigau. O reprezentare ilustrativa (vezi v. 9). “Sufletele” sunt auzite vorbind.
Stapâne. Gr. despotes (vezi Luca 2:29). Corelativul lui despotes este doulos, “rob” (vezi 1 Petru 2:18). Dându-si viata acesti martiri s-au aratat a fi adevarati “robi ai lui Dumnezeu” (vezi Tit 1:1; cf. Apoc. 6:11), El fiindu-le astfel Stapân. Referirea lor este facuta probabil cu privire la Tatal.
Sfânt si adevarat. Vezi cap. 3:7, unde aceste cuvinte sunt aplicate lui Hristos.
Razbuni. Martirii nu cauta razbunarea pentru ei însisi, ci cauta, dimpotriva, razbunarea Numelui lui Dumnezeu (vezi Rom. 12:19; vezi Apoc. 5:13).
Locuitorilor pamântului. Vezi cap. 3:10.
11. Haina. Gr. stole. Acesta este un cuvânt diferit de cel tradus tot “haina” în cap. 3:5; 4:4. Aceasta stole era o roba lunga purtata ca semn de distinctie (vezi Marcu 12:38). În viziune Ioan observa cum aceste “suflete” sunt îmbracate, fiecare cu câte o haina alba. Reprezentarea poate fi de dorit a însemna ca, în ciuda mortii lor rusinoase, si a faptului ca martirajul lor nu a fost înca razbunat de Dumnezeu, acesti martiri sunt deja recunoscuti de Dumnezeu ca biruitori.
În zilele lui Ioan o astfel de asigurare era cu deosebire mângâietoare pentru crestinii care-si vazusera fratii omorâti în persecutia lui Nero (64 d.Hr.), iar acum trebuiau ei însisi sa cunoasca martirajul în persecutia lui Domitian (vezi Vol. VI, p. 87). În orice vreme de atunci încoace fagaduintele lui Dumnezeu catre sfintii Sai martiri i-au încurajat pe cei ce se gaseau în situatia de a-si da ei însisi viata pentru Numele Sau.
Sa se mai odihneasca. Porunca este data celor ce în viziunea profetica erau agitati cu privire la ceea ce lor li se parea o îndelungata întârziere. În realitate martirii se odihnesc de la momentul mortii lor, si vor continua sa o faca pâna la vremea învierii (cf. cap. 14:13). “Tovarasii lor de slujba” vor avea de dus mai departe lupta pâna când vor fi la rândul lor biruitori în martiraj.
Putina vreme. Timpul nu avea sa fie întârziat o vreme nedefinita (vezi cap. 1:1; cf. cap. 12:12). Marea lupta cu cel rau trebuie purtata pâna la punctul culminant al biruintei. Pacatul trebuie lasat sa se dezvolte în toata urâtenia caracterului sau, atât de deplin încât niciodata sa nu se mai puna la îndoiala neprihanirea si judecata lui Dumnezeu (vezi cap. 5:13).
Tovarasii lor de slujba. Gr. sundouloi, “tovarasi de robie” (cf. v. 10).
Se va împlini. Aceasta nu înseamna ca Providenta a decretat ca un anumit numar de crestini trebuie sa fie martiri. A fost însa necesar ca un anumit timp sa treaca pentru ca natura adevarata a programului de actiune al Satanei sa fie pe deplin demonstrata, Dumnezeu fiind astfel dovedit ca drept si glorios.
12. Un mare cutremur de pamânt. Evenimentele celei de-a sasea peceti descopera distrugerea universului. Profetul Ioel deja a folosit simbolul cutremurului de pamânt pentru a descrie transformarea naturii în ziua Domnului (Ioel 2:10; cf. Isa. 13:9–11; Amos 8:9).
Întrucât cutremurul este urmat de evenimentul întunecarii soarelui, iar acesta din urma poate fi datat la anul 1780 (vezi mai jos la “soarele s-a facut negru”), acest cutremur a fost identificat cu cel de la Lisabona din 1 noiembrie 1755, unul dintre cele mai extinse si mai dezastruoase cutremure înregistrate vreodata. Unda de soc a cutremurului a fost simtita nu numai în Africa de Nord, ci si în îndepartatele Indii de vest. Identificarea cu cutremurul de la Lisabona sugereaza data de 1755 ca un timp al începutului acestei peceti.
Soarele s-a facut negru. Întunecarea de soare este adesea mentionata în Vechiul Testament în legatura cu catastrofele ce preced ziua Domnului (vezi Isa. 13:10). Isus a facut o referire speciala la acest fenomen în profetia despre sfârsitul lumii, si l-a numit drept unul din semnele care vor arata urmasilor Sai ca venirea Sa este aproape (vezi Mat. 24:29,33; vezi GC 334).
O spectaculoasa si literala împlinire a acestei scene descrise aici a fost experimentata în partea de rasarit a New York-ului si cea de sud a New England-ului la data de 19 mai 1780. Un studiu atent al articolelor ziarelor vremii descopera ca un întuneric neobisnuit a acoperit aceasta zona de rasarit a New York-ului si cea sud-vestica a New England-ului la ora 10 dimineata, si în timpul acestei zile s-a extins în rasarit spre partea centrala si sudica a New England-ului si deasupra marii. Fiecare localitate raporta ca întunericul a durat câteva ore. Acest fenomen a avut loc la vremea stabilita “în zilele acelea, dupa necazul acesta” (Mar. 13:24; vezi Mat. 24:29). Fenomenul a fost observat într-o zona unde avea sa se nasca un remarcabil interes pentru profetiile lui Daniel si Apocalipsa, si a fost recunoscut de catre cercetatorii acestui pasaj (vezi GC 304–308).
Luna s-a facut toata ca sângele. Vezi Mat. 24:29.
13. Stelele au cazut din cer. Vezi Mat. 24:29; cf. Isa. 34:4. Vezi GC 333.
Smochinele verzi. Gr. alunthoi, descrise de unii ca fiind smochinele timpurii care cad înainte de a ajunge la maturitate. Unii smochini de vita inferioara ramân fara nici un fruct, sau aproape fara nici unul, atunci când acestea ajung la marimea unei cirese.
Altii descriu alunthoi ca fiind smochine de vara sau târzii. Vezi Isa. 34:4.
14. Sul. Gr. biblion (vezi cap. 5:1). Imaginea de aici este cea a unui cer strâns sul asemeni unui rulou de pergament. În vremurile antice cerul era privit ca fiind o bolta solida deasupra pamântului. Profetul vede acum cerul rulat pentru ca pamântul sa stea fara aparare înaintea lui Dumnezeu. Isaia (cap. 34:4) prezinta aceeasi imagine. Acest eveniment este cu siguranta acelasi cu cel descris de Isus când a spus “Puterile cerurilor vor fi clatinate” (vezi Mat. 24:29). Acest eveniment este înca în viitor si este strâns legat de prezenta reala a Fiului omului în ceruri.
Toti muntii si toate ostroavele. În cap. 16:20 aceste înfricosatoare convulsii sunt descrise ca având loc sub cea de-a saptea plaga.
15. Împaratii. Vezi cap. 16:14; 17:l2. Lista care urmeaza prezinta întreaga gama a vietii politice si sociale existente în lumea romana din vremea lui Ioan. Desi venirea lui Hristos nu este mentionata expres aici, contextul tradeaza clar faptul ca Hristos este gata sa apara.
Domnitorii. Gr. megistanes, “conducatorii”, “nobilii”, probabil corespunzând latinescului magistrati, oficiali civili ai guvernului roman, asemeni lui Pliniu (vezi Vol. VI, p. 61–63,88), care adesea trimiteau martirii crestini la moarte.
Capitanii ostilor. Gr. chiliarchoi, “capetenii peste mii”. În Noul Testament acest cuvânt este folosit pentru militarii romani (vezi Ioan 18:12; Faptele Ap. 21:31–33), iar aici reprezinta probabil înalti ofiteri militari.
Cei bogati. Vezi Iac. 5:1–6.
Cei puternici. Compara 1 Cor. 1:26.
Cei slobozi. Compara cap. 13:16; 19:18.
16. Cadeti peste noi. Vezi Osea 10:8; Luca 23:30. A da fata cu Dumnezeu este mult mai înfricosator decât a da fata cu moartea însasi.
Mânia. Gr. orge (vezi Rom. 1:18).
17. Ziua cea mare. Vezi Ioel 2:11,31; vezi Isa. 13:6.
Cine poate sta în picioare? Compara Naum 1:6; Mal. 3:2; Luca 21:36. Cu aceasta întrebare cercetatoare scena de fata se închide. Fiecare dintre cele sase peceti ce au fost deschise arata câte o faza distincta a marii lupte dintre Hristos si Satana si fiecare ajuta în demonstrarea înaintea universului spectator neprihanirea lui Dumnezeu (vezi Apoc. 5:13). Aici este o pauza în deschiderea pecetilor, caci trebuie raspuns la aceasta întrebare. Pâna aici, în descrierea teribilelor evenimente care preced a doua venire, nu a fost data nici o indicatie ca cineva le-ar putea supravietui. De aici dramatica întrebare “Cine poate sta în picioare?” Capitolul 7 întrerupe secventa pecetilor pentru a contura raspunsul.
Traducere Christian Salcianu
