Jurnalul fara timp – 3

De: Simona Dumbrava

Se prea poate ca trecerea timpului sa fie o iluzie si noi sa fim de fapt cei care trecem, dar potopul de secvente, imagini si fapte cu care ne confruntam e incontestabil real.
Si totusi, in anumite momente timpul, atit de intangibil si abstract, se dilata. E ca si cum firul de nisip isi incetineste caderea si fiecare bob refuza parca sa alunece in jumatatea de jos a clepsidrei.
Momentele astea nu le chemi. Se prabusesc peste tine. E drept ca nu ti-ar folosi la nimic sa ti se dea preaviz.
E ca si cum ai face halta in timp ce toti ceilalti marsaluiesc mai departe.
Si deodata te trezesti cu mainile pline. In palmele tale pulseaza o inima. De felul in care procedezi depinde desfasurarea povestii in urmatorul capitol.
Si iata-te in miez de noapte, tremurand la gandul ca ai putea lua o decizie gresita, stiind ca de aceasta decizie depinde o viata.
Fiecare minut poate insemna schimbarea ritmului, fiecare respiratie sacadata a micutului din pat e suferinta si lupta, iar tu stai cu palmele caus, privindu-i inima cu care trebuie sa faci ceva si asta cit mai repede.
Daca exista imposibilitati in sufletul unei mame, atunci ele au forma deciziilor obiective ce trebuie luate vizavi de pruncul ei in momente de maxim subiectivism, cand sufletul seamana cu o frunza de toamna, asa de uscat ca poate crapa la cea mai usoara atingere.

Acesta e paradoxul cunoscut de cand lumea : taria in slabiciune, de la Isus citire.
De aici incolo intervine miraculosul.
E o legatura misterioasa intre paroxism si frumusetea izbavirii.
Si iti privesti pruncul cum e purtat pur si simplu pe sus, peste intunecimi unde nu te-ai fi dus niciodata pentru nici un motiv, iar curand, cand se lumineaza de ziua, te asezi in genunchi, in acelasi loc unde toata noaptea ai tremurat si ai implorat un semn de speranta, te asezi asadar, ca sa multumesti, coplesit, cu mana streasina  la ochi, Celui pe care nu-L vezi dar care stii ca te priveste in momentele alea.
Ce-ai putea sa-i spui ?
Ca te-ai indoit inca o data ?
Ca ai crezut ca poate nu meriti ?
Ca L-ai implorat sa ridice povara prea grea de data aceasta ?
Numai nonsensuri. Fiindca atat ai fost in stare. Singura circumstanta atenunata ar fi ca nu exista locutiunea:  “mama obiectiva”.
Gindesc ca unei mame i se poate cere orice pentru pruncul ei. Si viata, si ochii, in fine, cam tot ce are. Dar sa nu fie dusa sa asiste la suferinta propriului copil. Iar la intrebarea
 “cine stie mai bine decit mama ce-i trebuie copilului ei” ?as raspunde cu : dar cu ce isi acopera mama amintirile si temerile, cine stie ?