Jurnalul fara timp – 2

De: Simona Dumbrava

…between earth and Heaven there are flowers, between water and land, there are shores, between agony and ecstasy there is no more than a step. People are in the middle. When sadness or anxiety fills your soul, you feel like singing, like a blind skylark, till exhaustion.

 Montreal, martie 2006

Desi incredibile, faptele urmatoare sint reale si s-au petrecut cu un an in urma si aceasta nu e deloc introducerea unei naratiuni fantastice.

Despre Silvia ce-as putea sa va spun ? Ca e plina de energie, crede cu sinceritate in existenta ingerilor si cel mai mult isi doreste sa aiba aripi si sa zboare.
Avea 5 ani cind intr-o dimineata, ca de obicei, la ora 9, isi lua micul dejun la gradinita impreuna cu colegii de grupa, si cind din parcarea de afara a tisnit o masina intrind prin peretele de sticla al gradinitei pina in mijlocul salii in care se afla grupa Silviei.
Evident, tot geamul s-a prabusit,de afara navalind gerul de -30 grade din ziua aceea, iar Silvia, care statea cu spatele la geam, a fost prinsa intre masina si masa din fata ei. S-a iscat panica, femeia care conducea masina, a inceput sa tipe si si sa plinga, copii, si ei speriati, au inceput sa tipe, doar Silvia, care tot timpul fusese cu spatele, nu stia de ce toti sint speriati, dar o durea tare burta.
O salvare a dus-o de urgenta la spitalul de copii McGill.
Am fost sunata acasa de cei de la gradinita “ Fetita dumneavoastra a avut un accident de masina, dar nu e nimic grav…”
Am aflat ca ea fusese singura lovita din toata grupa.
Cind am ajuns la spital, Silvia, desi palida la fata fiindca ii era sete si foame dar nu avea voie sa manince sau sa bea, zimbea si imi povestea “ Mami, doamna cu masina nu avrut sa  imi faca rau, ca si ea era speriata “… Da-ne, Doamne, aceeasi seninatate si putere de iertare ca a unui copil de 5 ani !!!
Toata ziua fetita mea mi-a cerut sa-i dau apa, si toata ziua am incercat sa o amagesc ca peste putin timp o sa bea, dar  testele au continuat pina seara la 9 cind doi medici au venit la mine si la sotul meu cu rezultatul final: “ Fetita dumneavoastra are pancreasul rupt, e posibil ca si splina sa fie afectata, incercam sa salvam ce se mai poate salva, deja lichidul pancreatic a produs arsuri in abdomen,daca nu o operam imediat, in citeva zile va fi foarte bolnava. …Doriti sa semnati ca sinteti de acord cu operatia ?”
Nu stiu de unde am smuls cuvintele: “ Domnilor, faceti  ceea ce trebuie sa faceti si repede!”
Ne-am intors la patul ei  si deja o  asistenta venise sa inceapa pregatirile pentru operatie.
Silvia zimbea si ma intreba cind plecam acasa, ca se simte mai bine…
Sotul meu a ramas acolo, eu m-am intors acasa, la fetita cea mica de 10 luni.
La 10 p.m. a intrat in sala de operatie, la 12 p.m. echipa celor trei medici chirurgi a iesit, declarindu-i sotului meu ca totul a decurs excelent si ca nu i-au scos "decit" 30% din pancreas, restul organelor sint intacte.

Apoi, au asteptat sa se trezeasca din anestezie si cind a deschis ochii a vrut sa-l vada pe “tata”.
Sotul meu a intrat imediat la reanimare, unde se afla fetita.
Aproape ca nu se mai vedea  dintre atitea fire, avea tuburi in nari, in git, in miini, in burta, in coloana, monitoare care clipeau in ritmul respiratiei si pulsului ei, si tot asa am gasit-o si eu dimineata, cind am revazut-o.
Era linista, nu se plingea de nimic, nu voia nimic, nu scotea nici un cuvint, ne privea doar, cu ochi mari si tristi, mirata, cu pleoapele umflate de la anestezie, dar cu genele ei dese si lungi la fel  frumoase.
O intrebam daca ii e frig, sete, somn, dadea din cap ca nu, si cind am intrebat-o daca e ceva ce isi doreste, a soptit “ Vreau sa mergem acasa “, iar eu si sotul meu a trebuit sa zimbim si sa sa ii promitem ca vom pleca foarte curind acasa.
Ati incercat vreodata sa zimbiti cind in sinea voastra urla taifunul si va vine sa va muscati miinile ca sa nu tipati ?
Dar daca fata mea, in halul in care era, putea sa zimbeasca, asa cum a facut-o cind m-a vazut, cum nu as  fi facut-o eu ? Doamne, ce lectii mai vrei sa ne dai prin copilasii astia ?

Au urmat 15 zile de spital, in care sotul meu a asistat la scene din care vrei sa evadezi si sa faci transplant de memorie ca sa nu iti mai amintesti vreodata cele vazute.
In ziua in care i s-a inlaturat anestezia epidurala din coloana vertebrala, au inceput durerile si eram acolo.
Pe masura ce intensitatea crestea chiar si sub morfina administrata dupa aceea, Silvia tremura de frica, dar nu plingea, imi spunea transpirind de durere, “ Imi vine sa tip “, la citeva  secunde apoi  se agata de bratul meu si spunea:” Du-ma acasa, du-ma acasa “     sau :“ Cinta-mi cintecul cu ingerasul “ si eu trebuia sa cint, innabusindu-mi bocetele pe care le stringeam intre dinti si cind o vedeam cum ii ies ochii din orbite de durere, eu cintam si mai tare despre ingeri si copii.
Unul din medici a spus ca Silvia e un copil care”a fost pe front” si ca e neobisnuit de curajoasa.
Tot spitalul auzise de povestea ei si a primit atitea jucarii si flori incit nu mai incapeai in camera ei. Educatoarele de la gradinita, cind au vazut-o, au iesit hohotind de plins de acolo dupa 5 minute, ii adusesera un maldar de semnaturi si scrisori de la toti colegii ei.

Intr-una din zilele cind speram sa aflam ca totul merge bine si vom pleca acasa, analizele aratau ca pancreasul era inca inflamat si dupa ce statuse zile in sir cu tuburile in git conectate la aparat pentru alimentatie artificiala, apoi renuntase la ele, ni s-a spus ca e posibil sa fie reconectata la aparate.
Sotul meu s-a prabusit descurajat in scaun, iar Silvia, care auzise tot, ii spune,  mingiindu-l pe fata “ Lasa tati, asta e… “. Doamne, cu adevarat, ce le-ai descoperit tu pruncilor e mai presus de puterile noastre de intelegere !
A venit si ziua plecarii, a fost asa de fericita cind s-a vazut din nou acasa, in camera ei unde prietenii nostri, care tot timpul ne-au sprijinit extraordinar de mult, ii pregatisera multe surprize si de atunci o avem din nou cu noi, e mai vesela si vioaie ca niciodata, face sport, maninca  fara regim special, doar semnul taieturii perpendiculare pe tot abdomenul si petele de pe git au mai ramas ca dovezi ca cineva a vrut viata ei, dar Cel Inalt nu i-a dat-o.

Montreal, martie 2005

In zile ca aceasta mi se pare ca nu eu am ajuns in pustiu, ci desertul a venit peste mine si nu pot iesi din peisaj, autorul a uitat sa picteze si o usa.
Desi frumoasa, plina de spaime.
Desi fragila, luptam cu toate puterile pentru ea.
Desi scurta, incercam s-o intindem pina la refuz.
Desi ni s-a dat, n-am cerut-o noi.
Desi costa, nici o moneda ce a existat vreodata n-o poate cumpara.
E ca o clepsidra in care nisipul curge doar intr-un singur sens.
Nu ne apartine.
Noi ii apartinem.
Desi incercam s-o modelam dupa cum visam, mereu se scurge din formele in care e turnata.
Dar nuanta ei specifica  e suferinta care e universal valabila.
Pe scurt, viata.

Montreal, in cea mai lunga noapte a anului
Martie 9, 2005

 Jocul de-a viata nu are reguli.
Nici opriri sau interpuneri.
Fericirea se scurge odata cu cele mai bizare nenorociri care devin credibile doar in caz personal, altfel intotdeauna a fost vorba de altii, de ceilalti.

Stau aici, aparent linistita, intr-o noapte aparent obisnuita, ca si cind fetitei mele nu i s-a intimplat nimic, ca si cind in clipele astea nu s-ar lupta cu moartea si am gesturi nefiresc de calme, ca si cind as vrea sa incetinesc secundele.

Intre miile de suferinte, astazi se afla si copilul meu pe lista si nu pot sa-mi fortez sufletul sa accepte asta.

Dar realitatea care ne-ar placea sa nu existe e de jur imprejur si nici cerul, nici pamintul nu au de ales, ii fac loc pentru ca se inghesuie cu obraznicie in auzul, in vazul, in durutul nostru.

Si, ca si cum n-ar fi de ajuns, se ia la intrecere cu tristetea care macina incet, dar constant, sufletul meu innebunit de spaima, acea spaima sufocanta de ciuta care-si linge puiul cazut, neintelegind ce se intimpla, dar hotarita sa cerseasca, sa implore o a doua viata pentru micutul ei.

In clipele astea ma intreb cam cit avem de ales fiindca se pare ca optiunile sint destul de putine si imi doresc sa fiu bustean ce pluteste pe riu in jos intr-o calatorie eterna, fara sincope de secunde sau opriri la mal… 

In orice caz, minunile exista si nu ne trebuie decit un graunte de credinta ca sa primim cu sufletul ceea ce cu mintea nu vom intelege niciodata.

Montreal, martie 2005

“ arata-mi ce nu vad “
Suferinta este pentru rasa umana o mare realizare.
Are miraculosul dar de a spulbera toate granitele, toate opusurile si contrariile si oamenii devin brusc egali si neputinciosi.
    Iar suferinta muta e imposibilul atins de un copil in jurul caruia desi se invirte un univers, el ramine punctul fix care cu fiecare clipire a genelor peste ochii tristi striga spre noi cu un sunet asurzitor despre pretul vietii
      Si fiecare adumbrire a fetei ei ne scutura pentru a ne dezmetici din apatia unei normalitati voit si fortat impuse noua insine, fiindca refuzam neprevazutul, incomod, nedorit si nepoftit dintr-o lasitate specifica adultilor, careia i-am gasit eufemismul  “ precautie”, caci altfel ar trebui sa incepem sa cautam acel graunte de credinta, ar trebui sa incepem sa ne rugam nu doar cu buzele, ar trebui sa ne dezicem de noi insine si sa desfacem larg bratele ca sa primim grindina de afara.
     Probabil exista o zi ca asta pentru fiecare dintre noi, cum altfel am putea intelege vreodata care e primul pas pe care trebuie sa-l facem ?
     Nimeni nu poate masura intensitatea intrebarilor din sufletul meu, nici un gind dus la extreme nu poate ajunge la apogeul pe care sint.
    E adevarat ca e orientat cu virful in jos, intr-o calatorie prin vai, in care s-a cascat deodata haul, atunci cind crezi ca mai adinc de atit nu poate fi.
    Ca de obicei, lucrurile de felul asta, inefabile, sint gratuite in toata nedreptatea si absurditatea lor, desi copilul meu plateste scump, cu fiecare picatura de singe, cu fiecare culme de durere si tresarire de spaima ca mai urmeaza ceva misterios si plin de medici.
    Si nu stii in momentele astea ce ii este mai greu: acele si plasticele care ii gauresc corpul sau sufletul chircit, abia respirind de teama sa nu cumva sa mai urmeze si altceva.
           

O zi in plus
            As vrea sa-mi sting epuizarea intr-o ploaie torentiala de primavara  si sa dorm asa pina ma trezesc cu 5 zile in urma.
            Suferinta nu ne face mai curajosi sau mai obisnuiti cu raul, dimpotriva, lasa goluri ce nu vor mai fi vreodata acoperite, iar lozincile nu ajuta la nimic

Dupa aceea, 30 martie 2005

            Imi priveam fetita acum 5 minute cum s-a urcat bucuroasa pe bicicleta sa faca o tura in soarele cald…
       Si sigur ca nu am putut sa-mi opresc lacrimile de fericire si sa ma infior a mia oara de prea marea dragoste pe care o am din partea Lui. 
        Ma uitam la copilul meu, vesel, vioi, cu pofta de viata, si am inteles ca sint martora unei minuni pe care de aici inainte o voi avea sub privirile mele mereu si nu voi inceta sa strig Cerului multumirea mea ca ne-a ridicat din groapa pieirii si ca a despicat inca o data marea, si nu pentru un popor intreg ci pentru mine, pentru una ca mine, atit de infinit de mica .
      Cuvinte sint prea putine si sufletul e prea strimt pentru tot ce se petrece, dar nimeni si  nimic nu poate contrazice evidenta miracolului care acum nu mai e un termen de dictionar, ci noul membru al familiei noastre, Silvia, caci ea ne-a fost daruita din nou .