Jurnalul fara timp – 1

De: Simona Dumbrava

Ireal de frumoase sunt darurile vieții și atât de scumpe încât ne tremură sufletul la ideea că le-am pierde.
Când îți privești copilul jucându-se, ești în eternitate, fiindcă treci granița fără să știi, dar realizezi brusc că secvența respectivă va dăinui nealterată.
E atât de mult paradox în scena asta: bucurie și lacrimi cu aceeași intensitate pentru că  asiști neputincios la frumusețea care trece pe dinaintea ochilor tăi și n-ai cum s-o oprești, cu nici un chip nu poți, căci ne e dat doar  s-o vedem, nu s-o și avem, poate de aceea semănăm așa de mult cu iarba și avem doar câteva anotimpuri la dispoziție.
            În rest, eșuam cu succes. Cum ? E ca și cum am coborât din tren  și fiindcă peronul e încă plin de aburii de la locomotivă, am încurcat stațiile și        “ trenul” a doua oară nu mai trece pe acolo.
            Vorbele, scuzele, explicațiile sunt așa de strâmte încât nu ne țin de loc de cald în umezeala de pe peronul impersonal și  indiferent.
Niciodată spusele noastre, fie rele sau nu, nu se mai întorc din auzul celorlalți, ca păsările care se pierd în zare, ce să mai prindem, ce să mai îmblânzim ?
 Deși nu recunoaștem, nu ne dorim totuși să fim umiliți, e ca un semn de circulație pe care îl învătăm ca să trecem examenul, dar sperăm să nu ne întâlnim cu el pe traseu….
Și într-o zi se întâmplă.
Eșuăm.
Așa de rău încât nu ne mai țin picioarele și cădem fără să vrem în genunchi.
Dar pentru scurt timp.
Fiindcă alunecăm  rapid cu fața în noroiul dinaintea noastră.
În clipele alea nu mai știm nici lozinci, nici înjurături.
Și mai trece niște timp.
Cînd se întâmplă să cazi a doua oară nu mai ai mirări sau nedumeriri. Recunoști deja locul.
Nu știu de câte ori e nevoie să se întâmple, dar se repetă ca un refren până ajungem să-l știm pe dinafară.
Eșecul față de noi înșine, în ciuda momentelor de promisiuni, în ciuda paradelor idealist-încurajatoare, în ciuda predicilor și lacrimilor, autentice de altfel, dar mai ales în ciuda infinitului din ochii copiillor noștri, a iubirii lor necondiționate, a zâmbetului la câteva secunde după ce i-ai pedepsit, fenomen ce nu se încadrează în nici o prognoză specifică adulților, în ciuda șoaptelor, murmuratului, averitzărilor, strigătelor, insitențelor, implorărilor pe care Cel Înalt ni le adresează…
Deși rătăcit printre necunoscuții din gară, îți mai rămâne suficientă conștiință cât să înțelegi prea bine unde te afli și de ce.
Dar e așa de grea valiza, așa  de ude hainele, așa de strâmtă memoria și ca într-o secvență filmată cu încetinitorul, te așezi copleșit pe valiză, singurul semn vital e tremuratul ușor al mâinilor, expresie a faptului că  ai înțeles  în sfârșit cât de neputinicios ești , în gara aia uitată de lume, cu bocancii așa de grei de toate mizeriile de care ai fost în stare și pentru care, cu cît sunt mai inutile, cu atât mai insuportabile, regretele.
Abia atunci și acolo, dincolo de toate teoriile frumoase pe care le-ai auzit, aprobat, predicat, avut iluzia că le trăiești, abia atunci vezi, știi, simți că numai o minune de la Dumnezeu te mai poate ridica.
Doamne, cum aș putea să nu mă mir și să nu mă cutremur de ce ești Tu în stare, când văd cu ochii mei că ai depașit atât de mult cele 70 de ori câte 7 încât probabil și Tu ai încetat să mai folosești tabla înmulțirii?!?

 
Mai 1992 București ;

Salcâmii sunt în floare. Îmi par că sunt așa stingheri, ca niște țărani veniți în audiență la boierii din capitală. De-atâta emoție și-au pierdut și parfumul, iar florile lor fără miros nu mai sunt luate în seamă, nu-i mai jupoaie nimeni.

A trăi nu înseamnă a fi capabil de o anumită intensitate. Nici măcar intensitatea nu e dovada existenței vieții. Cel mai greu lucru din sfera semantică a verbului “ a trăi” este abilitatea, disponibilitatea, puterea de a tăcea. Chiar dacă pentru asta e nevoie să-ți astupi gura cu mâinile. Și mai sunt multe altele care trebuie reduse la tăcere ( gesturi, priviri) sau reântoarcerea nu mai e posibilă. Dacă o singura piatră din baraj a fost smulsă, totul s-a dus, șuvoiul începe sa vuiască. Și vârfuri de munți sunt tot mai puține…

 
Oct. 1993, București
 
N-ai să știi niciodată că în clipa urmatoare ai să fii luat prin surprindere de un gest, de un cuvânt, de tine însuți. N-ai să știi că într-o zi ploaia  nu se va mai numi ploaie, casa, casă, dorul, dor. Ai să le vezi pe toate schimbate și-ai să te întrebi cînd s-a întâmplat.
… frumzele teiului în vânt seamănă cu o zbatere de aripi care-și cer libertatea. Și libertatea și-o capătă în cele din urmă. Când  se desprind de copac, sunt libere. Și moarte.

 
Oct. 2005, Montreal

O zi dăruită ca o margaretă strecurată într-un vagon cu puști.
Rasa umană, o mantie greu de dus.
Noroc ca o fărâmitură de frumos reușeste să facă să dispară tot grotescul încăput în timp sau spațiu.
Am stat azi pe malul apei și sunetul familiar al valurilor ce se sparg de țărm îmi umple urechile și acum, mirosul de alge și iarba înaltă stăruie în  privire.
Oare de ce recunoaștem așa de greu minunile ?
Și de ce ne purtăm ca și cum nu am fi vinovați față de Cer ?