JOCUL MEU DE PUZZLE
Fericirea! Tot mai mulți oameni par să o caute și tot mai puțini declară că o și găsesc. De ce? Oare nu știu ce caută? Sau unde să caute? Sau poate că, mai grav, nu știu cum arată ceea ce caută?
Ei bine, eu am găsit fericirea? Da. Nu vă mirați. Dar poate că cea mai bună metodă de a vă convinge să nu mă înșel pe mină însămi ar fi mai bine să vă descriu cum anume arată obiectul căutării mele.
Ați văzut sau ați avut vreodată un joc de puzzle? E vorba de acel joc care constă dintr-o imagine – o fotografie pe suport de carton, care a fost în prealabil fragmentată în așa fel încât fiecare piesă să aibă locul ei precis pentru recompunerea imaginii inițiale. Iată deci ce caut – jocul meu de puzzle numit FERICIRE.
Zilele trecute, am fost întrebată dacă sunt fericită. „Bineînțeles”, am răspuns eu cu siguranță. Bine, bine, dar atunci de ce nu râzi, de ce nu radiezi? Dimpotrivă, mie îmi pari chiar supărată. Da, am răspuns eu, momentan sunt supărată, dar sunt un om fericit.
Știu că aparent sună ilogic ce spun, dar dacă privim problema dintr-un anumit unghi de vedere, s-ar putea să descoperim că lucrurile stau puțin altfel. În viață, suntem puși în situații mai fericite sau mai nefericite. Trebuie să recunoaștem însă că, în mare parte, această catalogare depinde de viziunea pe care o avem asupra vieții. Același eveniment, întâmplat în condiții similare și influențat de aceeiași factori, poate fi catalogat de unii drept un eveniment pozitiv, pe când de alții, un eveniment negativ. Nu este locul să intrăm în toate amănuntele socio-psihologice ale problemei, ceea ce vreau însă să spun este că depinde în mare parte de noi modul în care ne raportăm la împrejurări. De cele mai multe ori, ni se întâmplă zeci de lucruri frumoase într-o anumită zi, dar seara, când tragem linie, concluzionăm că am avut o zi proastă. De ce trebuie să fie așa? De ce să nu încercăm să ne profităm de micile și extrem de micile picături de bucurie până când ele se condensează și dau naștere la nimic altceva decât fericirii?
La început, am crezut că fericirea este o stare continuă și fără suișuri și coborâșuri. Și poate că unii încă mai cred acest lucru. Fiindcă nu am reușit să ating această „perpetuă stare”, am abordat, în schimb, această metodă mai practică – să-mi compun fericirea din frânturi, din acele multe, sau uneori puține, momente ale unei zile. Am ales să mă bucur de banalele petunii din rodul de pe stradă pe care le văd din autobuz, în drum spre serviciu, am ales să mă bucur de un simplu „Bună-dimineața” rostit cu voieșie de un coleg, am ales să mă bucur de o simplă apreciere sau poate de faptul că mi-am făcut bine munca. Sunt lucruri simple, neimportante aparent, totuși datorită lor, jocul meu de puzzle începe să prindă contur.
Trebuie însă să recunosc faptul că jocul meu este puțin neobișnuit. Are și piese mai mari, adică evenimente de o intensitate mai mare și cu o importanță mult mai evidentă. Din dorința de a ne bucura de lucrurile aparent neimportante, nu trebuie să uităm nici o clipă că există și bucurii mai mari – spijinul familiei, suficiența financiară, clipele alături de prieteni și de persoana iubită și… vă las pe voi să adăugați și altele pe listă. Toate acestea nu fac altceva decât să se îmbine una cu celaltă și să dea naștere imaginii inițiale, care este fericirea, în căutarea căreia suntem porniți cu toții, conștienți sau inconștienți, de parcă am avea implantată adând în ființa noastră această năzuință.
Bine, bine, am prins ideea, ați putea să-mi spuneți, dar ce facem cu clipele de întristare, de dezamăgire și de profundă durere? Ei bine, nu le putem nega, ele există, dar cred că unul dintre scopurile pentru care sunt îngăduinte să se întâmple, este ca să prețuim momentele frumoase. Știu, există momente în care simți să-ți fuge pământul de sub picioare și nu-ți pasă deloc de flori, zâmbele sau saluturi. Important este ca, odată trecute aceste momente nefericite, să nu ne oprim din încercarea de a recompune jocul de puzzle.
Lungi sau scurte, dese sau rare, momentele de bucurie există și de ce să se piardă atâta material prețios, când ar putea să se unească și să recompună minunata imagine a fericirii. Eu una am început să-mi refac jocul de puzzle, joc în care numărul de piese este nelimitat. De ce nu ați încerca și voi? Poate vi se pare naiv și copilăros, dar poate că merită încercat. Vreți?
D. B.
