Daca soarele este la zenit revarsan-du-si arsita peste varful muntelui, sau daca obosit, astrul diurn se duce la culcare privind peste umarul de piatra indarat, stanca este aceeasi. Daca ploile verii se napustesc cu tunete si fulgere si trasnete ceresti peste capul dealului, sau daca troienele iernii se aduna gramezi imense de frig comasat, stanca razbeste deasupra si nu se supune. Vezi, deaceea imi place mie sa contemplu plin de admiratie lectia de temeritate si credinciosie pe care mi-o ofera stanca. Acesta este locul in care temeliile pamantului se arata la vedere. Vad si eu pe ce a asezat Dumnezeu lumea si de ce sta in fiinta lucrarea mainilor Sale. Cuvantul stabilitate masiva mi se pare prea mic.
Incep sa-l inteleg pe Dan Capitan de plai de ce zice ca Ceahlaul sub furtuna nu scade musuroi. Incep sa inteleg de ce a asezat Maestrul biserica Sa pe aceasta stanca. Incep sa inteleg cum au fost adapati copii pustiei cu apa imbelsugata din stanca ranita anume o data pentru totdeauna. Un lucru imi vine mai greu sa pricep, cum este STANCA VEACURILOR, pentru ca fiind vorba de timp acesta nu poate fi vazut. Noi nu vedem decat trecerea timpului, cand timpul sta ochiul nostru nu mai distinge nimic. Probabil ca Stanca Veacurilor poate fi vazuta numai cu ochii nemuritori. Asa ca stau pe stanca si astept cu dor fagaduinta scumpa. Minunat!
In cealalta parte a anului, milioane de puieti de brad sunt sacrificati pentru moftul fundamental de a face zilele sure si reci, pe jumatate innoptata, ale lui decembrie, un pic mai vesele si luminoase. Nu zic ca n-o fi si o atractie mistica fata de cetina tot verde care chiar si zmulsa din mediul ei de racoare aspra si libera si mutata in casa fanga foc, va continua sa ramana ea insasi nobila, curata si plina de bucurie si va prefera sa si moara asa fara sa se schimbe; dar am impresia penibila ca sacrificiul este prea mare pentru o utilitate ocazionala. Au trebuit zece, cincisprezeced ani ca puiul de brad sa devina tanar pom pentru a fi calificat drept pom de Craciun si sacrificat pentru aceasta cinste.
Bradul merita sa fie vazut vara, in lo-cul sau de bastina fara a-i pricinui nici un rau si a fi lasat sa creasca. Vine vremea sacrificiului cand va fi fost crescut de tot, dar de ce sa-l sacrifici cata vreme el mai are de crescut. Pana atunci el are de indeplinit o seria de functiuni pe care i le suprimi, taindu-l doar ca pom de iarna.
In cetina lui poti asculta un concert eolian daca ai ureche destul de destupata pentru acest tip de frumuseti.
Cand este soare, bradul iti da umbra, cand este ploaie, el iti da adapost. Cand isi cauta pasarile loc de asezat, el devine casa iar cand sunt urmarite de primejdii, bradul devine cetate de scapare; pentru a-si arata permanenta disponibilitate, el ramane mereu verde.
3. NOBILA FLOARE DE COLT
Floarea de colt este remarcabila mai ales prin simbolismul ei. Ea este un adevarat tip al nobletei. Aproape la toate popoarele exista o adevarata traditie legata de acest monument de noblete, stabilitate, curaj si credincio-sie. Nu degeaba pe vremea reginelor, acestea si-au atribuit-o, sau le-a fost acordata. Odata cu moda democratiei, nobletea a fost data uitarii, dar floarea de colt continua sa si-o pastreze.
Pierzand aceasta valoare imprumuta-ta chiar din caracterul divin, sufletul ne-a ramas schilod si deformat. Tanjim fara sa ne dam seama, dupa cele care ne lipsesc, dar tresarim ca treziti din somn atunci cand dam peste cate um „reminder”. Floarea de colt nu are un serviciu de publicitate care sa ii promoveze imaginea publica, dar felul ei de a fi o face vizibila si remarcata. Poa-te de aici i se trage gradul ridicat de vulnerabilitate si obligatia altora sa o ocroteasca. Statornica pe inaltimi si numai acolo, Edelweis contrasteaza cu asprimea si raceala din jur, vazandu-si linistita de rost, frumoasa, nobila si credincioasa. Poate incepe lumea sa se mai gandeasca si la d-astea.
Cand stai langa o cascada adevarata, incepi sa intelegi ceva din maretia lui Dumnezeu. Apele acelea multe vin intr-una si se pravalesc fara incetare, umpland vazduhul cu un nor de pulbere umeda in care poti vedea cel mai amplu curcubeu. Asezat cu spatele la soare, ai in fata ochilor semnul legamantului. Esti coplesit de sunetul cu rezonante de cutremur de pamant. Esti asa de mic si neputincios si simti ca nu ai putea interveni cu nimic sa curmi zgomotul care domina. Nici nu incerci sa te gandesti ca ai putea opri caderea totala si ireversibila a colosului lichid care nu se mai termina. Stai inmarmurit si paralizat de neputinta. Probabil acest efect il au in vedere constructorii catedralelor sau a constructiilor gigant. Dar efectul este incomparabil. Vuietul caderii apelor divine nu are nici replica nici egal. Ceva din abundenta caracterului si naturii dumnezeiesti se releva in vacarmul fluid si profund al marilor pravaliri fluviale. Incepi sa te cutremuri la gandul ca ai putea fi luat de curent si dus intr-o asemenea prabusire in abis. Contempland caderea apelor, simti mai mult nevoia protectiei divine. Parca acolo te tragi mai mult si mai aproape de mana pururi intinsa ca sa te sustina.
Prapastia aceea albastra dominata de sunetul asurzitor devine templul tau.
Daca ai avea rabdare sa asculti soaptele tainice ale izvorului de munte, nu se poate sa nu deosebesti in galgaitul navalnic, suspinul adanc al stancilor. Din durere se naste bucuria fecunda a valului nesecat de belsug si rodnicie care se pravaleste nerabdator la vale, sa ude campiile arse de vapaia verii. Gramada de ape de sub colosul de piatra se aduna din lacrima stinsa a norilor care incercand sa-si treaca pantecul peste magura, se vad nevoiti sa-si verse obida peste coasta aspra si incremenita. Dar odata cu secatuirea valului aburind al norilor, durerea se muta in adancul intunecat si rece al muntelui, imprumutandu-i suspinul.
Cand se ridica la lumina, permanent proaspat si generos, susurul izvorului continua sa poarte coloana infinita a lacrimilor. Scapata de sub povara muta a muntelui mareea permanenta de darnicie neintoarsa surade cristalin si pur si gata de sacrificiu. Trecand pe la poarta casei mele apele din amonte aduc sunetul netagadiut al jertfei de sine. Din acest generos gest fundamental se plamadeste lumea vie in inlantuirea ei de dar din dar. Eu sunt doar un vad mic si pierdut in salbaticia stancilor de veghe si-mi gasesc rostul prelungind pana la urmatoarea cataracta, suspinul adanc al muntelui.
In momentul cand scriu aceste randuri, un grup de alpinisti romani se straduiesc sa depuna pe cel mai inalt varf al lumii, un semn al prezentei si curajului romanesc. Ei doresc sa aibe dovada ca au ajuns pragul de sus al tuturor muntilor. Mai sus de atat nu se poate.
Muntele are in sine o chemare pe care cine o simte nu poate sa nu o asculte. Ceva in adancimea fiintei omenesti raspunde si corespunde acestei chemari. Este provocarea sublimului, a idealului si a execelentei. Suntem facuti anume sa ne ridicam deasupra si sa urcam cat se poate de sus, pana la pragul de deasupra.
Riscurile si eforturile nu-i sperie pe temerari. Dorul dupa ceea ce este deasupra are si o alta semnificatie. Simpla ascensiune chiar si televizata nu astampara in mod corespunzator dorinta de a fi acolo sus.
Inaltimea Everestului ramane pitica pentru alpinismul spiritual. In timp ce inaltimile Himalaiei sunt moarte si pustii, inghetate si acoperite de tot soiul de pericole la panda, pragul autentic este plin de viata si fagaduinta. Putem urca zilnic deasupra, la modul instant. In genunchi sau nu, dar sigur in spirit, putem ajunge, zabovi si apoi sa ne intoarcem altfel si mereu mai bine.
7. ALPI INSANGERATI
Cand urci a doua oara potecile Aplilor care rasunau altadata de cantarile curate ale vasnicilor valdenzi, nu se poate sa nu auzi cum plang pietrele. Le cuprinde jalea la intrebarile despre vremile uitate. Nu este inghesuiala de turisti la Tore Pilice, pentru ca oamenii fug de singuratate mai ales cand este vecina cu adevarul. Daca ai privirea cat de cat treaza, vezi peste tot sangele martirilor Cuvantului.
Intram in capela austera, parasita parca chiar si de urmasii marilor ostasi ai Bibliei. Ne intampina o sora putin dusa pe ganduri. Ne uitam la figura lui Peter Waldo si la fratii lui care s-au perindat sa pecetluiasca lumina din Cuvant cu viata proprie. Cantam. Intentionam „Cetate tare-i Dumnezeu” dar Luther este din alta lume fata de singuraticii valdenzi asa ca alegem „Doamne sfinte Te marim” . Cineva imi face semn sa ma rog. Abea pot spune ca nu-mi pot stapanii emotiile. Si atunci se roaga Beni Lupu. Sora cea singuratica participa la rugaciune si incepe sa se lumineze. „Am avut o zi trista astazi, dar m-ati umplut de bucurie” zice, in timp ce ne imbratiseaza pe toti. Alpii raman insa tacuti si insangerati ca mai inainte.
8. VIESPII DE LANGA CASA .
11 iulie 2000, zi insorita, obositoare, epuizanta chiar. Dar ceea ce este mai rau: cuibul de viespi de langa casa, exact unde aveam treaba. Se pare ca trebuie sa ne confruntam serios pentru acelasi teritoriu. Eu nu pot sa renunt, ei nu vor sa pareaseasca terenul fara lupta, asa ca ne apucam la tranta. Unul mai indraznet isi infige acul veninos in piciorul meu, altul ma inconjoara furios amenintandu-mi fata. Stiu ce se poate intampla daca ma intapa. Am mai fost atacat si altadata si umflaturile acestea nu sunt un lucru prea amuzant chiar daca pot produce hazul celor dinjur. Raman linistit pe pozitie si termin metodic unul cate unul fara graba. Incet numarul combatantilor si elanul lor salbatic scade si bate in retragere. Peste o jumatate de ora se comportau ca si cand nici nu as fi fost prin preajma. Sunt prevazator dar imi vad de treaba neabatut. Durerea din pulpa continua sa-mi aduca aminte ca acolo a avut loc o lupta si ca am fost ranit. Dar ce este mai important, treptat din cuibul de viespi nu a mai ramas decat amintirea. Recunosc ca mi-a fost teama si am fost de cateva ori pe punctul de a ceda, dar am continuat sa mai rezist un minut si inca unul pana am inceput sa fiu stapan pe situatie. Regret ca de atatea ori am renuntat prea devreme; regret ca prea multe lupte am pierdut in timp ce le-as fi putut castiga. Imi voi aduce mereu aminte lectia.
9. AM VAZUT OILE PE MUNTI.
Miercuri, 2 august 2000. Astazi am calatorit la satul cartilor, ii spune Hay on Whay sau ceva de genul acesta. Nu am vazut niciodata atatea carti la un loc si la preturi atat de bune, dar mai importante decat cartile au fost oile de pe muntii din Tara Galilor prin care am trecut. Ploua marunt cum numai in insula britanica ploua. Eu as zice ca ploua mocaneste, dar galii nu stiu ce insemneaza aceasta. Pastorii erau acolo in umezeala aceea continua care cadea insistenta din cer. Un pastor calarea pe un fel de motocicleta cu patru roti, ca un fel de golf car, dar alti trei faceau rondul pe jos. Ma uimea mersul lor sigur si dezinvolt, ca si cand ar fi fost soare si vreme buna. Oricum era impresionant sa-i vezi facandu-si dataria cu stoicism si chiar cu o anumita bucurie, britanica, bineinteles. Noi discutam in masina, la adapost si bine daca oile acelea imprastiate pe toti muntii pana in zare, sunt oi adevarate sau capre. Aveau ele o forma ciudata, dar va jur ca erau oi adevarate, doar ca erau din Tara Galilor, adica erau diferite de cele cu care eram obisnuit. Stiam ca acestea nu sunt mulse niciodata si aceasta le facea sa fie diferite de urmasele Mioritei noastre. Chiar si fara laptele smantana si branza de oaie, tot meritau sa fie bine ingrijite. Pentru ele pastorii infruntau ploaia si dadeau ocol muntilor sa la poarte de grija cu toata seriozitatea. M-am gandit atunci unde sunt pastorii pentru oile de pe muntii Banatului, ai Munteniei, ai Moldovei, ai Olteniei, ai sudului sau nordului ardelean? Si am zis: „Doamne, ia in grija Ta turmele Tale si ai grija si de pastorii lor cand stau deoparte la umbra, si condu pe pastori si turme la ape de odihna!”
Cand se ridica soarele peste crestetul padurii mai curajos si tot mai mare, incepe anotimpul fagaduintei. Nu stiu de unde ne-a venit ideea sa atribuim acest timp partii diafane si calde de langa noi. Poate pentru ca fiicele Evei poarta in ele o permanenta fagaduinta, o chemare perpetua a bucuriei de a visa cu gandul inainte, un fel de avanpremiera a surasului candid, neatins inca de aripa gandului implinit. Mireasa este simbolul primaverii si primavara este intruchiparea fecioarei asteptatoare neprihanita. Imparatia insasi este cuprinsa in acest simbol. Vor veni florile si apoi roadele si secerisul. Toate sunt cuprinse in fagaduinta care se aseaza curata peste tara inghetata si noroioasa dar capabila sa zamisleasca viata cand ii va veni randuiala. Astazi este anotimpul fagaduintei, maine va fi al implinirii.
11. FRUNZE RUGINITE ȘI ROADE AURITE
Cand iesim din casa dimineata si dam cu ochii de prima bruma, incercam un sentiment contradictoriu. In timp ce nostalgia dupa caldura verii incepe sa ne cuprinda, ne gandim si la roadele care chiar aveau nevoie de o bruma buna inainte de a fi destul de coapte ca sa poata fi culese. Ca o basma a naturii careia incepe sa i se faca frig, bruma este o prevestire a plapumei de zapada care se va asterne curand. Cand spunem „basma” si „plapuma” nu vorbim de lucruri rele sau degradante, ci cautam metafore care sa reflecte bunavointa noastra fata de cele doua. In timp ce bruma este ea insasi expresia putinului, prezenta ei este semnul apropierii deplinului. Pentru cineva se poate ca bruma sa fie asimilata cu insuficienta si superficialitatea, dar in mod esential, bruma este din aceeasi substanta cu omatul cel mare care poarta semnele belsugului. Intai vine o bruma buna si apoi plinatatea zapezii. Vezi ca si bruma este buna de ceva? Te ajuta sa-ti faci socotelile pentru a nu fi surprins nepregatit. Pana cand vom primi plinatatea albului imaculat al Duhului, si o bruma de revarsare fara pata este buna si apreciata.
Dincolo de dealuri sunt muntii iar dincolo de ei campiile. In sfarsit, ultimul tinut este marea pentru ca din ea sa poata rasari uniform zorile. Astazi avem program de rasarit in roz. Gloria cerului se inalta voioasa si curata peste ceturile fugare, dar lumea nu se poate bucura de un panoramic diafan si incarcat de trandafiri in plina toamna. In asemenea conditii, rasaritul roz se vede nevoit sa apartina altei lumi. Fata lui stralucind de lumina cerului de dincolo, se pleaca peste fata vanata si tumefiata a lumii tulburate, dupa o noapte incompleta si insuficienta. Zambetul celest incearca sa aduca pace si bucurie in zbuciumul surd, dar in timp ce zorile fac repetitii pentru Ziua Revenirii, lumea face repetitii la Ziua Judecatii. Planurile raman paralele, interesele si cautarile deasemenea. Rasaritul roz se inalta singur peste lumea straina de el, astfel ca nimeni nu-l vede si nici nu vrea sa-l stie, in timp ce el se daruieste generos si fara partinire, tuturor.
Au tot fost zilele acestea, buletine meteo incarcate de zapada. Dar zapada inca n-a venit asa cum am fost avertizati. Oricum, marele nord isi face simtita prezenta din ce in ce mai mult. Dar zapada inca n-a venit. A fost amanata. Si poate va mai intarzia cateva zile sau poate cateva saptamani. Dar invazia alba se pregate serios de ofensiva. Curand ostile ei vor acoperi tara. Ceva asemenetor se intampla pe un alt plan al existentei. Am fost anuntati in repetate randuri ca Isus vine curand, dar de fiecare data invazia alba a fost amanata. Ceva inca mai trebuia pus la punct. Data viitoare sigur va veni, au spus asteptatorii cu amaraciune in glas. Data viitoare, sigur. Ca si zapezile amanate, ziua revenirii nu va intarzia la infinit. Asa cum nordul ne trimite troienele de omat proaspat imaculat, un mic nor alb in rasarit ne va aduce valurile de osti ingeresti. Lumea va fi acoperita de invazia intergalactica. Culoarul Orionului va deveni drumul imparatesc al intarcerii prinsilor de razboi din marea tragedie omeneasca. Sigur descalecatul inefabil nu va mai fi amanat prea mult. Nu se mai poate!
De la fereastra mea se vede peste gard cum umbla noiembrie printre copaci. Un grup unit de brazi s-a pomenit chiar in mijlocul lui, cu un mesteacan nedorit si indraznet. La miscarea anotimpului, verdele proverbial al cetinii se tine bine. Dar nu acesta ma impresioneaza. Topirea zilnica a celui trecator ma atinge mai puternic in suflet. Au fost parcurse toate nuantele de la verde la maro. Mai nou frunzele au cazut si ramurile au ramas goale. Dar mesteacanul continua sa stea singur intr-o lume de verdeata intunecata. Nu se teme, nu se rusineaza, nu retracteaza, nu cedeaza, nu se plange si nu blameaza pe nimeni ci doar isi arata fara ostentatie trupul alb. Umbrele intunecate ale fratilor de alta rasa incearca sa-l injosesca si sa-si bata joc de el pentru goliciunea curata a trunchiului sau suplu si elastic. Nu-i chip sa-l faca sa se plece. El priveste increzator si solitar cerul, asteptand sa treaca vremea stramtorarii si sa rasara soarele si pentru el, la primavara. Sub rafalele de vant patrunzator si rece pare chiar ca bate din palme si imi face semne de bucurie, in timp ce se gandeste la cantecul pasarilor si la parfumul florilor. El le vede deja, crede in ele si ma face si pe mine sa gandesc la fel.
Am vazut in vara aceasta o multime de leandrii cu floarea de o culoare care mi-a starnit admiratia. Noua culoare de fond a titlului acestui jurnal incerca sa o reproduca aproximativ. Nu reuseste prea bine, dar este o sugestie a bordo-ului care m-a impresionat. Am hotarat sa iau cu mine o mostra, fapt pentru care am detasat cu grija doua mladite in asa fel incat planta sa nu sufere. Le-am pus in apa sa prinda radacina. Una dintre ele a devenit imediat apatica si nu dupa multa vreme si-a strans frunzele in jurul trupului si a plecat fara sa o pot impiedica. Mladita ramasa singura a reusit sa scoata o radacina firava dar dupa o vreme s-a rasgandit si ea. Inainte de a fi prea tarziu, i-am mai taiat din codita care incepuse sa se usuce in apa si am observat o inviorare a frunzelor. Speranta mea a zambit din nou, dar capatul cozii a inceput sa moara rapid. La sugestia unui expert l-am plantat direct in pamant. De cateva zile puiul de leandru sta pe ganduri. Sper sa nu ma paraseasca. Prea seamana cu mine si mi-ar parea rau sa-l pierd.
17. O STEA ADEVARATA
Exista o singura stea adevarata. Este singura pe care o gasim in fiecare moment al zilei, al saptamanaii, al lunii sau al anului, in acelasi loc. Ati ghicit! Este Steaua Polara. Romanii ii spuneau Polaris si de acolo i-am luat si noi numele. Ea sta nemiscata deasupra polului nord, sau cel putin asa o vedem noi. Cel mai important lucru pentru o stea este cum se vede. Nu conteazaata atat de mult daca este cea mai mare din constelatia ei, ci daca o poti vedea mereu in acelasi loc. In realitate, Polaris este tot asa de miscatoare ca toate celelalte stele, dar este asezata in locul in care noi o vedem ca fiind stabila. Cel mai mare merit al ei este ca ocupa locul quasi fix fata de care se misca toate celelalte. Acest lucru ii da demnitate si o face respectata si credibila. Polara este singura stea cu adevarat cereasca pentru ca ea ne da o idee despre cum este Dumnezeu: constant, absolut, vesnic si deasavarsit.
Alfa Ursae Minoris are o miscare de revolutie pe o orbita proprie de aproape doua milioane de ori cat raza terestra avand o viteza de deplasare de 1,5 km/sec. Ea se afla la o distanta de soare de 300 de ani lumina. Actuala stea polara face parte din prima suta de stele fundamentale, avand marimea aparenta 2,2 (clasa a doua). Vizibilitatea stelelor este imparsita in opt clase succesive. Primele sase sunt vizibile cu ochiul liber. Urmatoarele pot fi observate numai cu instrumente optice adecvate.
Surse: Encarta, Anuarul Astronomic si
La Grande Encyclopedie
19. FOAIA DE DAFIN
21. DE GREUTATEA IERNII
De greutatea omatului stau smerite ramurile. De zile bune nu cuteaza nici una sa se scuture si sa se ridice. Pe semne ca povara venita din slava face bine sau este cu neputinta de a fi evitata. Sau poate este mai nobil sa astepti sa ti se ia sarcina si sa nu ti-o indepartezi singur. Poate ca asa se cuvine, dupa mentalitatea vegetala, cine iti da numai acela poate sa-ti ia sau sa-ti ceara inapoi. De aceea s-au aplecat sfielnice si tufele de tuia de sub fereastra mea sa se inchine cerului care a cernut generos pulberea neprihanita. Crangul staruie in adoratie pana va veni ori soarele, ori vantul, ori ploaia sa-l despovareze de atata apasare albastra. Parca intrezaresc bucuria proaspata de dupa rugaciunea ferestiera.
Cand imi fac turul de meditie in jurul lacului nu se poate sa nu vad cel putin o lectie de grija si sustinere divina. Acum lacul a inlemnit de frig, dar ghiata nu a cuprins toata intinderea de apa. Sunt la marginea dinspre nord si nord-vest cateva petice de apa proaspata si neacoperita de sloiuri. Am incercat sa inteleg de ce? Am impresia ca in aceste locuri sunt izvoarele care alimenteaza lacul. Chiar si pamantul de pe mal este dezghetat si neacoperit de zapada, din cauza caldurii adusa de torentul de apa din adanc. Din inima pamantului vine rasuflarea calda care inveseleste cateva sute de rate si pescarusi cu domiciliu stabil. Niste pensionari care isi cauta rostul, au adus de acasa resturi de paine cu care pasarile se delecteaza spre incantarea binefacatorilor lor. Falfaitul de aripi si plonjoanele nu mai contenesc sa umple de viata ochiul de apa neinchetata la mal. Eu trec ganditor pe langa, fara graba jubiland de maretia grijii care ne tine fiinta si ne umple de bucurie chiar si acum in dricul iernii. Apele calde din adanc ne umplu de fervoare malurile de miazanoapte.
