Sunt impresionat de moartea Lui în locul meu. Nu prea sunt obiÈ™nuit ca altcineva să-mi rezolve treburile. Atunci când am avut o mare nevoie, nimeni nu m-a inÈ›eles È™i nu mi-a luat povara, aÈ™a încât m-am învăÈ›at să mi-o duc singur. Dar acestea erau poveri uÈ™oare pe care È™i eu, cu o concentrare mai bună, am putut să le duc. Există însă o povară mult mai mare, pe care eu nu pot s-o duc. Niciun om nu poate s-o ducă pe a sa proprie, È™i cu atât mai puÈ›in pe a sa È™i pe a altuia. Este o greutate pe care singuri ne-o procurăm, singuri ne-o dimensionăm. Povara vinei!
Într-un moment de neanestezie, de sinceritate viscerală È™i adevăr pur, necosmetizat, conÈ™tiinÈ›a mea simte durerea. O durere profundă, organică, atotcuprinzătoare. Este unul dintre acele puÈ›ine momente din viaÈ›ă, în care viteza se încetineÈ™te până la oprirea care poate facilita întoarcerea împrejur. 180,00 grade!… Celulele strigă după apă È™i oxigen. Apă pentru sufletul însetat de curat, de înalt, de dăruire. Oxigen pentru mintea frământată de incertitudine, de dualism È™i obosită de forme goale È™i egocentrism. O greutate ce nu se poate ridica de jos, care te trage spre nefiinÈ›ă: greutatea de a merge împotriva naturii proprii, împotriva esenÈ›ei structurale. Povara Păcatului pentru care nu am fost construiÈ›i, pe care nu am fost programaÈ›i să-l gândim, să-l nutrim, să-l adăpostim sau să-l reproducem. Este un mers împotriva naturii noastre, este o direcÈ›ie înapoi pentru care nu avem marÈ™arier. Ca să mergem împotriva direcÈ›iei vieÈ›ii, trebuie să ne întoarcem cu faÈ›a în direcÈ›ie opusă È™i să plecăm de lângă origini, de lângă centru, de lângă sens. Trebuie să ne reprogramăm să vrem răul, întârzierea, răzvrătirea. Să mergem spre himera căutării de sine, a umplerii cu un gol, a emancipării în neant.
Ce este păcatul? Poate că este prea greu de definit fiindcă ne lipseÈ™te perspectiva, la fel cum nu poÈ›i descrie turnul Eiffel dacă îl vezi prima dată de dedesubt È™i apoi eÈ™ti legat în cătuÈ™e de unul dintre cei 4 stâlpi. Nu ai cum să-l vezi de la distanÈ›ă fiindcă eÈ™ti legat de el. Trebuie ca mai întâi cineva să te elibereze È™i să fugi È™i de sub umbra lui. Cât mai departe. Și apoi, după o vreme de la descătuÈ™are, să te întorci, să te uiÈ›i înapoi È™i să încerci să prinzi în cadru întreaga siluetă, toată înălÈ›imea. Nu poÈ›i simÈ›i magnitudinea păcatului decât atunci când te-ai eliberat È™i vezi cât a costat. Oh, dacă am înÈ›elege preÈ›ul plătit pentru perspectiva de la distanÈ›ă, am simÈ›i È™i cât este de greu, de grav È™i de gol păcatul. Astăzi sunt liber pentru că El s-a legat de un lemn. S-a legat bine. Cu funie strânsă de soldat roman È™i cuie bătute cu sete de bigot evreu…
Dar El a mulÈ›umit pentru legătura aceea cu lemnul, căci oricine era atârnat pe lemn era blestemat È™i El asta a vrut. Ca un paratrăznet ridicat pe un deal înalt în mijocul unei furtuni electrice, El a aÈ™teptat fulgerul nimicirii pentru a distruge toate păcatele omenirii pe care le purta în sufletul nevinovat È™i în trupul de căpătat. Știa că trebuie să piară o dată cu păcatul, dar dacă nu se putea să fie luat acest pahar de la buzele Lui, aÈ™a să fie: să piară È™i El odată cu el. Dar eu să fiu liber, eu să fiu pur, eu să redevin eu. Să pot fugi de acolo È™i să pot sta departe pentru a câÈ™tiga perspectiva de la distanÈ›ă! Pentru a serba moartea Lui, care este învierea mea.
Ca să poată fi paratrăznet, a trebuit să urce, întâi pe un deal È™i apoi … pe o cruce! … Fantastic!
Astăzi serbez învierea mea! Și libertatea! Acum sunt liber să-L cunosc oricât. Și să-L iubesc oricât! „În bogăÈ›ie È™i în sărăcie, în sănătate È™i în boală, până când moartea ne va despărÈ›i”... Chiar dacă numai pentru o clipă. O clipă scurtă pentru noi, dar o clipă lungă È™i grea pentru El, cât materia neagră… O clipă urâtă È™i întunecată precum nefiinÈ›a, dar care va face ca reunirea să fie cu atăt mai senină. Și deplină!
Dr. Dinu Costin
