Bunicii mei erau casatoriti de mai bine de o jumatate de secol si aveau un joc al lor, pe care il jucau inca de pe vremea cand se intalnisera prima data. Scopul jocului era sa scrie cuvantul "shmily" intr-un loc din casa, stiut numai de cel care il scria, iar celalalt trebuia sa-l descopere. Scriau, pe rand, cuvantul "shmily" prin casa si, de indata ce celalalt il gasea, era randul lui sa-l scrie.
Scriau "shmily", tragandu-si degetele prin cutiile cu zahar si faina, ca sa astepte pana cand celalalt umbla in ele ca sa gateasca. Il scriau cu colorant alimentar pe geamul aburit al curtii interioare, unde bunica ne dadea sa mancam budinca fierbinte, facuta in casa. "shmily" era scris si pe oglinda aburita, dupa un dus fierbinte, unde reaparea de fiecare data dupa o baie. La un moment dat, bunica a derulat chiar un sul intreg de hartie igienica, pentru a scrie cuvantul pe ultima portiune de hartie.
Nu era loc unde sa nu poata rasari acest cuvant. S-au gasit biletele pe care era scris, in graba, "shmily", in bordul masinii, pe banchete sau lipite de volan. Erau indesate in vreun pantof sau varate sub perna. "shmily" era scris pe praful sau in cenusa din camin. Cuvantul acesta misterios era o parte importanta din casa bunicilor, tot asa cum era mobila.
Mi-a trebuit mult timp ca sa apreciez, la justa valoare, jocul pe care il jucau bunicii mei. Scepticismul meu nu ma lasa sa cred in dragostea autentica – o dragoste pura si trecuta prin incercari. Nu am avut, insa, niciodata indoieli in privinta relatiei dintre bunicii mei. Nu se rezuma doar la micile lor harjoneli; era un mod de viata. Relatia lor se baza pe un devotament si o afectiune patimasa pe care doar putini au norocul sa le incerce in viata.
Bunica si bunicul se tineau de mana, la fiecare ocazie. Isi furau saruturi de fiecare data cand se ciocneau unul de altul in bucataria lor mica. Se completau unul pe celalalt cand vorbeau si faceau impreuna cuvinte incrucisate. Bunica imi soptea la ureche ce dragut era bunicul si ce batranel chipes se facuse. Avea pretentia ca stiuse ea bine "ce sa aleaga". Inaintea fiecarei mese, isi plecau amandoi capetele sa-I multumeasca lui Dumnezeu, minunandu-se de darurile lui: o familie minunata, o soarta fericita si faptul ca se aveau unul pe celalalt.
Dar, in viata bunicilor mei s-a ivit o negura: bunica avea cancer la san. Boala aparuse, prima data, cu 10 ani in urma. Ca intotdeauna, bunicul era vesnic in preajma ei. O mangaia, in camera lor galbena, care fusese zugravita astfel incat bunica sa fie intotdeauna inconjurata de lumina blanda a soarelui, chiar si atunci cand se simtea prea rau ca sa poata iesi din casa.
Acum, cancerul ii ataca din nou corpul. Sprijinindu-se intr-un baston si de bratul ferm al bunicului, au continuat sa mearga impreuna la biserica, in fiecare dimineata. Dar, bunica era din ce in ce mai slabita, pana cand, intr-o zi, n-a mai putut pleca din casa. O vreme, bunicul s-a dus singur la biserica, unde se ruga la Dumnezeu sa vegheze asupra sotiei sale. Intr-o zi, insa, s-a petrecut lucrul acela de care ne era groaza tuturor. Bunica s-a prapadit.
"Shmily" – acesta era cuvantul inscriptionat pe panglicile roz ale jerbei, la inmormantarea bunicii.
Cand cei veniti la priveghi s-au imprastiat pe la casele lor, matusile, unchii, verisorii si ceilalti membri ai familiei s-au adunat, pentru ultima oara, in jurul bunicii. Bunicul s-a mai apropiat cu un pas de sicriu si, tragand, stangaci, aer in piept, a inceput sa-i cante. Printre lacrimile si durerea lui, s-a inaltat un cantec de leagan duios si plin de simtire.
Zguduit in tristetea mea, n-am sa uit niciodata acea clipa. Am priceput atunci ca, desi nu aveam cum sa inteleg profunzimea iubirii lor, avusesem marele noroc sa fiu martor la frumusetea neasemuita a acestei iubiri.
S-h-m-i-l-y: "See How Much I love You" (Uite cat de mult te iubesc)
