O data cu chemarea lui Avraam, Dumnezeu a pus in miscare un plan precis pentru aducerea in lume a lui Mesia si pentru prezentarea invitatiei evangheliei tuturor oamenilor (Geneza 12,1-3; PP 125; PK 368). In Avraam Dumnezeu a gasit un om gata sa dea ascultare neconditionata fata de voia Sa divina (Geneza 26,5; Evrei 11,8) si sa cultive un spirit asemanator in samanta lui (Geneza 18,19). In consecinta, Avraam a devenit intr-un sens special "Prietenul lui Dumnezeu" (Iacov 2,23) si "tatal tuturor celor care cred" (Romani 4,11). Dumnezeu a intrat intr-o solemna relatie de legamant cu el (Geneza 15,18; 17,2-7), iar samanta lui, Israel, a mostenit sarcina sfanta de a fi reprezentantii alesi ai lui Dumnezeu pe pamant (Evrei 11,9; PP 125) pentru mantuirea intregului neam omenesc. Mantuirea urma sa fie "de la Iudei" in aceea ca Mesia avea sa fie iudeu (Ioan 4,22) si prin iudei, ca soli ai mantuirii pentru toti oamenii (Geneza 12,3.3; 22,18; Isaia 42,1.6; 43,10; Galateni 3,8.16.18; COL 286).
La Muntele Sinai, Dumnezeu a intrat intr-o relatie de legamant cu Israel ca natiune (Exod 19,1-8; 24,3-8; Deuteronom 7,6-14; PP 303; DA 76,77) pe temeiul acelorasi conditii fundamentale si cu aceleasi obiective ultime ca si legamantul avraamic. Ei L-au acceptat de buna voie pe Dumnezeu ca suveran al lor, si aceasta a constituit din natiune o teocratie (PP 379,603). Sanctuarul devenea locasul lui Dumnezeu in mijlocul lor (vezi Exod 25,8), preotii acestuia erau hirotoniti ca sa slujeasca inaintea Lui (Evrei 5,1; 8,3), slujbele lui ofereau o parabola a planului mantuirii si prefigurau venirea lui Mesia (1Corinteni 5,7; Coloseni 2,16; Evrei 9,1-10; 10,1-12). Oamenii se puteau apropia de Dumnezeu personal si prin lucrarea unei preotii mijlocitoare, reprezentantii lor inaintea Lui; El avea sa conduca natiunea prin slujirea profetilor, reprezentantii Sai randuiti de El pentru popor. Din generatie in generatie acesti "oameni sfinti ai lui Dumnezeu" (2Petru 1,21 – KJV, n. trad.) l-au chemat pe Israel la pocainta si neprihanire si au tinut vie speranta mesianica. Prin numire divina, Sfintele Scripturi au fost pastrate, veac dupa veac, iar Israel a devenit custodele lor (Amos 3,7; Romani 3,1; comp. PP 126).
Organizarea monarhiei ebraice nu a afectat principiile fundamentale ale teocratiei (Deuteronom II. Israel ca popor ales al lui Dumnezeu
Odata cu chemarea lui Avraam, Dumnezeu a pus in miscare un plan precis pentru aducerea in lume a lui Mesia si pentru prezentarea invitatiei evangheliei tuturor oamenilor (Geneza 12,1-3; PP 125; PK 368). In Avraam Dumnezeu a gasit un om gata sa dea ascultare neconditionata fata de voia Sa divina (Geneza 26,5; Evrei 11,8) si sa cultive un spirit asemanator in samanta lui (Geneza 18,19). In consecinta, Avraam a devenit intr-un sens special "Prietenul lui Dumnezeu" (Iacov 2,23) si "tatal tuturor celor care cred" (Romani 4,11). Dumnezeu a intrat intr-o solemna relatie de legamant cu el (Geneza 15,18; 17,2-7), iar samanta lui, Israel, a mostenit sarcina sfanta de a fi reprezentantii alesi ai lui Dumnezeu pe pamant (Evrei 11,9; PP 125) pentru mantuirea intregului neam omenesc. Mantuirea urma sa fie "de la Iudei" in aceea ca Mesia avea sa fie iudeu (Ioan 4,22) si prin iudei, ca soli ai mantuirii pentru toti oamenii (Geneza 12,3.3; 22,18; Isaia 42,1.6; 43,10; Galateni 3,8.16.18; COL 286).
La Muntele Sinai, Dumnezeu a intrat intr-o relatie de legamant cu Israel ca natiune (Exod 19,1-8; 24,3-8; Deuteronom 7,6-14; PP 303; DA 76,77) pe temeiul acelorasi conditii fundamentale si cu aceleasi obiective ultime ca si legamantul avraamic. Ei L-au acceptat de buna voie pe Dumnezeu ca suveran al lor, si aceasta a constituit din natiune o teocratie (PP 379,603). Sanctuarul devenea locasul lui Dumnezeu in mijlocul lor (vezi Exod 25,8), preotii acestuia erau hirotoniti ca sa slujeasca inaintea Lui (Evrei 5,1; 8,3), slujbele lui ofereau o parabola a planului mantuirii si prefigurau venirea lui Mesia (1Corinteni 5,7; Coloseni 2,16; Evrei 9,1-10; 10,1-12). Oamenii se puteau apropia de Dumnezeu personal si prin lucrarea unei preotii mijlocitoare, reprezentantii lor inaintea Lui; El avea sa conduca natiunea prin slujirea profetilor, reprezentantii Sai randuiti de El pentru popor. Din generatie in generatie acesti "oameni sfinti ai lui Dumnezeu" (2Petru 1,21 – KJV, n. trad.) l-au chemat pe Israel la pocainta si neprihanire si au tinut vie speranta mesianica. Prin numire divina, Sfintele Scripturi au fost pastrate, veac dupa veac, iar Israel a devenit custodele lor (Amos 3,7; Romani 3,1; comp. PP 126).
Organizarea monarhiei ebraice nu a afectat principiile fundamentale ale teocratiei (Deuteronom 17,14-20; 1Samuel 8,7; PP 603). Statul avea inca sa fie administrat in Numele si prin Autoritatea lui Dumnezeu. Chiar si in timpul robiei si mai tarziu sub supravegherea straina, Israel a ramas o teocratie in teorie daca nu pe deplin in practica. Numai atunci cand conducatorii sai L-au lepadat oficial pe Mesia si au declarat inaintea lui Pilat supunerea lor fata de nici un alt stapan "decat Cezarul" (Ioan 19,15) Israel ca natiune s-a retras irevocabil din relatia de legamant si teocratie (DA 737,738).
Prin Israelul din vechime, Dumnezeu intentiona sa ofere natiunilor de pe pamant o descoperire vie a propriului Sau caracter sfant (COL 286; PK 368) si o demonstratie a glorioaselor inaltimi la care omul poate ajunge conlucrand cu scopurile Sale infinite. In acelasi timp, El a ingaduit natiunilor pagane "sa umble pe caile lor" (Fapte 14,16), ca sa dea un exemplu de ceea ce poate omul sa realizeze despartit de El. Astfel, pentru mai bine de 1500 de ani, un urias experiment destinat sa testeze meritele relative ale binelui si ale raului a fost condus inaintea lumii (PP 314). In cele din urma "s-a demonstrat in fata universului ca, despartita de Dumnezeu, omenirea nu poate fi inaltata" si ca "un nou element de viata si putere trebuia sa fie dat de Acela care a facut lumea" (DA 37).
17,14-20; 1Samuel 8,7; PP 603). Statul avea inca sa fie administrat in Numele si prin Autoritatea lui Dumnezeu. Chiar si in timpul robiei si mai tarziu sub supravegherea straina, Israel a ramas o teocratie in teorie daca nu pe deplin in practica. Numai atunci cand conducatorii sai L-au lepadat oficial pe Mesia si au declarat inaintea lui Pilat supunerea lor fata de nici un alt stapan "decat Cezarul" (Ioan 19,15) Israel ca natiune s-a retras irevocabil din relatia de legamant si teocratie (DA 737,738).
Prin Israelul din vechime, Dumnezeu intentiona sa ofere natiunilor de pe pamant o descoperire vie a propriului Sau caracter sfant (COL 286; PK 368) si o demonstratie a glorioaselor inaltimi la care omul poate ajunge conlucrand cu scopurile Sale infinite. In acelasi timp, El a ingaduit natiunilor pagane "sa umble pe caile lor" (Fapte 14,16), ca sa dea un exemplu de ceea ce poate omul sa realizeze despartit de El. Astfel, pentru mai bine de 1500 de ani, un urias experiment destinat sa testeze meritele relative ale binelui si ale raului a fost condus inaintea lumii (PP 314). In cele din urma "s-a demonstrat in fata universului ca, despartita de Dumnezeu, omenirea nu poate fi inaltata" si ca "un nou element de viata si putere trebuia sa fie dat de Acela care a facut lumea" (DA 37).
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
