Materialele. – (In ce priveste o tratare a manuscriselor grecesti principale si a celor mai importante versiuni ale Noului Testament, vezi p.116-123). Cand se pun in contrast cu materialele textuale relativ rare ale Vechiului Testament, miile de manuscrise ale Noului Testament existente prezinta surse abundente pentru critica inferioara. In consecinta, critica textuala a Noului Testament a fost cat se poate de profitabila si, intr-o masura remarcabila, a izbutit sa determine ceea ce a fost probabil formularea originara a autografelor apostolice. Aceasta stabilire prin critica inferioara a unui text grec demn de incredere a facut cu putinta un studiu stiintific al limbii Noului Testament care, la randul lui, a fost un factor insemnat in a determina pe carturarii din ultimul secol sa dea inapoi de la critica extrema care declara ca cea mai mare parte din Noul Testament este postapostolica.
Desi critica textuala a adus ce mai mare contributie a ei in decursul ultimei sute de ani, o intelegere a dezvoltarii ei necesita o scurta privire asupra istoriei diferitelor editii tiparite ale Noului Testament grec.
Editii timpurii tiparite. – Desi tiparitul cu autorul literelor mobile a fost inventat in Europa in jurul lui 1450 si vreo suta de tipariri ale Bibliei Latine si chiar a Vechiului Testament ebraic au fost publicate intre data aceea si inceputul secolului al XVI-lea, nici o editie a Noului Testament grec nu a aparut sub forma tiparita decat cand secolul acela ajunsese aproape la incheiere.
Polyglot Complutensian. Primul care a planuit publicarea unui Nou Testament grec a fost cardinalul si barbatul de sat spaniol, Ximenes. In 1502 el a inceput lucrarea la un polyglot care prezenta Vechiul Testament in limbile ebraica, latina si greaca si Noul Testament in limbile greaca si latina. Noul Testament a iesit de sub tipar in 1514, dar n-a fost difuzat pana cand nu s-a obtinut o autorizatie papala in 1520. Intre timp aparuse pe piata Noul Testament grec al lui Erasmus si in felul acesta Ximenes a pierdut cinstea de a fi cel dintai care sa publice un Nou Testament grec. Lucrarea lui este cunoscuta sub numele de Polyglot Complutensian de la orasul Complutum (Alcalá) din Spania, unde Ximenes fondase o universitate ai carei carturari l-au ajutat in lucrarea sa. Nu se stie ce manuscris a servit ca baza a lucrarii lui Ximenes.
Noul Testament grec al lui Erasmus. Un tipograf numit Froben din Basel auzise de lucrarea lui Ximenes si era dornic sa publice un Nou Testament grec inainte de a fi scos acela al cardinalului spaniol. Pentru acest motiv a solicitat pe vestitul umanist, Erasmus din Rotterdam (c.1466-1536) sa pregateasca o editie a Noului Testament grec. Dupa zece luni de lucru prima editie a aparut pe piata in primavara lui 1516. Desi Noul Testament grec al lui Erasmus a corectat multe din numeroasele erori cuprinse in Vulgata (cf. GC245), el nu era o capodopera. Tiparirea s-a facut in graba si fara prea multa atentie si continea multe erori tipografice. Nici textul nu era prea bun, intrucat era bazat pe sase minuscule tarzii, singurele disponibile pentru Erasmus la Basel. Doua din manuscrisele acestea contineau Evangheliile; trei, Faptele si epistolele generale; patru, epistolele lui Pavel; si unul, cartea Apocalipsei. Deoarece erau dificil de citit, Erasmus a folosit numai putin din cel mai bun din minusculele acestea, care acum poarta numarul 1. In acel unic manuscris al Apocalipsei cele sase versete de incheiere din ultimul capitol lipseau. De aceea Erasmus le-a completat luandu-le din Vulgata prin retraducerea lor in limba greaca. Desi Erasmus a corectat multe din erorile tipografice in patru editii succesive (ed. a II-a, 1519; ed. a III-a, 1522; ed. a IV-a, 1527; ed. a V-a, 1535), n-a imbunatatit in alte privinte textul sau.
Totusi, el a introdus in a treia editie a sa o adaugire la 1 Ioan 5,7.8, care nu are o baza de manuscris vechi. Pasajul acesta este cunoscut sub numele de Comma Johanneum si consta din cuvintele, "in cer Tatal, Cuvantul si Duhul Sfant si acesti trei sunt una. Si trei sunt care marturisesc pe pamant". Desi adaugirea aceasta a fost gasita in Vulgata de pe timpul lui Erasmus, manuscrisele grecesti cunoscute de el nu o au si de aceea el a omis-o in editiile lui I si a II-a. Un prieten i-a scris din Roma ca ea nu a fost gasita intr-un manuscris foarte vechi al Vaticanului (probabil Codex Vaticanus). Lucrul acesta l-a facut pe Erasmus atat de sigur in convingerea lui ca era o adaugire textuala recenta incat, cand a fost criticat pentru omiterea ei, a promis ca o va insera in editia sa urmatoare daca cineva va putea arata un singur manuscris grec care il continea. Un astfel de manuscris i-a fost in cele din urma aratat in Anglia si Erasmus a introdus pasajul in cea de-a treia editie a sa, asa cum promisese. El nu stia ca manuscrisul care-i fusese aratat fusese scris recent, in 1520, cu unicul scop de a-l forta sa insereze pasajul disputat in textul sau grecesc. Este stiut acum ca acest pasaj a aparut pentru intaia data in manuscrisele latine, dar lipseste in toate textele timpurii grecesti. In minusculul grec 635 este plasat pe margine pe baza celui latin si apoi a fost inserat in textul minusculelor 61 si 629, ambele scrise in secolul al XVI-lea. Astfel, este clar ca Comma Johanneum nu are dreptul sa faca parte din textul Bibliei, si ca traducatorii moderni sunt indreptatiti sa il omita.
Textus Receptus. Un text grecesc tiparit, aproape identic cu acela al lui Erasmus, a dominat domeniul studiului Noului Testament aproape 300 de ani. Acesta a fost editia a III-a a Noului Testament publicata de Robert Stephanus la Paris in 1550. Era bazat pe 15 manuscrise, din care unul (acum purtand simbolul L) a fost un uncial din secolul al VIII-lea. Notele din subsol contineau variante, printre care formulari din Polyglot Complutensian si din Codex Bezae. Editia a III-a a lui Stephanus a devenit baza pentru KJV din 1611 si pana in secolul al XIX-lea a ramas regina tuturor copiilor tiparite ale Noului Testament grec. Numele Textus Receptus, "text primit", prin care a fost in general cunoscut, n-a fost de fapt folosit in editia Stephanus. A aparut pentru prima data in 1624 in prefata unei editii tiparita de tipograful olandez Elzevir. Lucrarea aceasta prezenta mai ales textul lui Stephanus, desi a luat in consideratie si Noul Testament grec redactat de Beza.
In cursul secolelor al XVII-lea si al XVIII-lea un numar de carturari (Walton, 1657; Mill, 1707; Hearne, 1715; Griesbach, 1774; si altii) au publicat Noi Testamente grecesti care erau bazate pe alte manuscrise decat cele folosite pentru Textus Receptus. Totusi, aceste editii prezentau putine variante de la Textus Receptus, intrucat ele depindeau mai ales de minuscule, Practic vorbind, era disponibil numai un singur uncial timpuriu, Codex Alexandrinus si mare parte din textul lui este inrudit cu forma bizantina tarzie a textului continut in majoritatea minusculelor. Vaticanus nu era inca disponibil, Sinaiticus inca nu fusese descoperit si Ephraemi din Paris rezistase pana atunci la orice incercari de descifrare.
Declinul lui Textus Receptus. – Karl Lachmann (1793-1851). Cea dintai ruptura mai importanta de traditia lui Textus Receptus a fost savarsita de Karl Lachmann in doua editii (1831 si 1842-50), in care a trecut cu vederea "textul primit" si a incercat sa reconstruiasca ceea ce credea el ca era Noul Testament curent in secolul al IV-lea. In timp ce lucrarea lui Lachmann continea slabiciuni vadite atat cu privire la dovada pe care era bazata, cat la si metodele dupa care lucrase, ea era insemnata pentru faptul ca atragea atentia carturarilor asupra faptului ca era de dorit sa se procure un text superior celui primit traditional.
Constantin Tischendorf (1815-74). Eruditii Noului Testament ii datoreaza geniului si perseverentei lui Tischendorf descoperirea lui Sinaiticus, descifrarea lui Ephraemi si prima publicare a lui Vaticanus. Lucrarea lui de a colecta cele mai vechi manuscrise ale Noului Testament si de a face ca textul lor sa fie disponibil in publicatii vrednice de incredere, precum si publicarea unei editii critice a Noului Testament bazat pe toate manuscrisele majore a contribuit mult la restabilirea increderii in obarsia apostolica a Noului Testament, care fusese greu zguduita de lucrarea distrugatoare a criticii superioare extremiste inainte ca Tischendorf sa-si inceapa lucrarea in 1840. Istoria lucrarii lui Tischendorf de colectionar al manuscriselor biblice din muzee, biblioteci si manastiri, precum si senzationala lui descoperire a lui Codex Sinaiticus intr-un cos de hartii la Manastirea Sf. Caterina din Mt. Sinai este fascinanta, dar prea lunga pentru a fi povestita aici (vezi p.148). Putem spune cu siguranta ca din zilele scriitorilor originari nimeni nu a contribuit mai mult la reconstituirea textului originar al Noului Testament ca Tischendorf. Acest mare savant a publicat 73 de volume si a VIII-a lui editie a Noului Testament grec este inca valoroasa desi volumele 1 si 2 au fost publicate cu vreo 80 de ani mai inainte. Volumul 3 a fost completat de elevul si prietenul sau C.R. Gregory, dupa moartea lui Tischendorf.
Editii grecesti tarzii. Catre sfarsitul secolului al XIX-lea au aparut mai multe editii demne de luat in considerare ale Noului Testament grec. Intre anii 1857-72, savantul englez S.P. Tregelles a publicat un text grec echipat cu cel mai deplin aparat de diferite formulari de manuscrise variante care aparuse pana atunci. El, ca si Tischendorf, a renuntat la Textul Receptus in favoarea formularilor uncialelor timpurii. Pe de alta parte, in 1877, F. H. A. Scrivenar, de asemenea un remarcabil critic textual, a sustinut Textus Receptus intr-o editie care continea si formularile diferite adoptate de principalii eruditi ai criticii textuale din timpurile moderne.
Westcott si Hort – Incepand de la J. W. Bengel, care si-a facut lucrarea in prima parte a secolului al XVIII-lea, carturarii au recunoscut ca multimea manuscriselor existente ale Noului Testament se imparte in mai multe grupe. S-a facut un numar de incercari de a le clasifica, dar a ramas ca doi savanti de la Cambridge, F.B. Westcott si F.J.A. Hort, sa prezinte istoria textului Noului Testament in "Prilegomena" la Noul lor Testament grec din 1881. Aceasta istorie, impreuna cu textul care s-a bazat pe ea, a fost rezultatul unei munci de cercetare de aproape treizeci de ani in problemele textuale ale Noului Testament. Textul lui Westcott si Hort era bazat mai ales pe Vaticanus si Sinaiticus, dar nu le-au urmat in chip servil.
Teoria lui Westcott si Hort. Teoria lui Westcott si Hort de critica textuala era fundamental genealogica; adica, ei au lucrat pe premiza ca manuscrisele trebuiau sa fie separate in diferite familii sau grupe de texte care prezinta cele mai mari asemanari in formularea lor. Ei sustineau ca relatiile dintre aceste familii puteau fi descoperite stabilind din cele mai timpurii marturii atat din manuscrise, cat si din referintele patristice, cand si unde au aparut diferitele grupe. Ei credeau ca din diferitele familii, una putea sa fie aratata ca fiind cea mai timpurie si cea mai buna, si formularile ei puteau fi preferate in general pe aceasta baza. Pentru a determina care familie era cea mai aproape de autografele originare, ei au aplicat mai multe reguli de critica. Deosebit de importante intre acestea erau acceptarea unei formulari mai scurte fata de una mai lunga; alegerea unei formulari diferite care ar explica cel mai bine toate celelalte variante ale aceluiasi pasaj si acceptarea formularii care ar fi cel mai in armonie cu gandirea si stilul autorului.
In acord cu teoriile si metodele acestea, Westcott si Hort au impartit manuscrisele Noului Testament in trei familii, textele siriene, apusene si neutre.
TEXTUL SIRIAN. Westcott si Hort au dat numele de Text sirian acelei forme de text reprezentata de marea majoritate a manuscriselor Noului Testament grec, incluzand cele mai multe unciale incepand din secolul al V-lea inainte, aproape toate minusculele, citate din parinti bisericesti tarzii si multe traduceri mai tarzii.
TEXTUL APUSEAN. Westcott si Hort au aplicat numele acesta unui mic numar de manuscrise reprezentate mai ales de Codex Bezae, vechea siriana, si traduceri latine vechi.
TEXTUL NEUTRU. Westcott si Hort i-au atribuit celui de-al treilea grup de manuscrise termenul de Text neutru. Desi aceasta familie este constituita dintr-un mic numar de manuscrise, ele sunt renumite datorita datei timpurii si a tipului in general superior de exprimare e care il contin. Martorii principali ai acestui tip sunt renumitele codexuri unciale Vaticanus si Sinaiticus.
Pe langa aceste trei familii de manuscrise Westcott si Hort au adaugat o a patra clasificare pe care au numit-o Alexandrina. Acesta nu reprezenta atat de mult o familie de manuscrise, cat o clasificare de anumite formulari gasite in manuscrise care in general apartineau la una din cele trei familii principale.
Majoritatea carturarilor erau de acord ca Westcott si Hort in preferinta lor pentru Textul neutru si, in consecinta, cele mai multe traduceri ale Noului Testament facute dupa 1881 au fost bazate in mare masura pe el. Exemple de felul acesta sunt RV si ASV.
Desi Westcott si Hort isi intemeiau alegerea textului lor pe o teorie la care se ajunsese printr-un studiu stiintific al materialului de manuscris disponibil, textul lor era putin diferit de acela publicat mai inainte de Tischendorf. Motivul acestui acord era ca Tischendorf isi bazase textul mai ales pe Sinaiticus si Vaticanus datorita vechimii lor, in timp ce Westcott si Hort au facut asa pentru ca teoriile lor critice indicau ca acestea erau textele cele mai bune. La fel editiile de Weiss si Nestle ofera in principal textul lui Tischendorf, Westcott si Horst.
Dupa Westcott si Hort – Dupa Westcott si Hort, au mai aparut cateva editii importante. In 1902-05 B. Weiss a publicat un text bazat mai ales pe editia a VIII-a a lui Tischendorf, dar s-a deosebit in unele cazuri, acolo unde rationamentul exegetic patrunzator al lui Weiss l-a facut sa adopte felul de exprimare al altor manuscrise. H. Von Saden a publicat un Nou Testament grec intre 1902 si 1913 care era rezultatul unui efort enorm de a colecta practic fiecare manuscris disponibil, in special minusculele. Efectul sau asupra eruditilor a fost mai degraba neglijabil.
Noul Testament grec folosit cel mai mult de carturari astazi este acela publicat de intaia data de Eberhard Nestle in 1898. Textul lui se bazeaza pe acela al lui Tischendorf si al lui Westcott – Hort. Acolo unde aceste doua editii nu sunt concordante, Nestle a apelat la Noul Testament al lui Weiss ca sa incline balanta in favoarea unei formulari sau a alteia. In notele de la subsol apare un aparat critic foarte complet, care ingaduie cititorului sa vada dintr-o privire pe autoritatea carui manuscris isi baza Nestle textul sau si care alte manuscrise contin exprimari diferite. Pana la 1952 aparusera 21 de editii din textul lui Nestle. Fiecare prezenta imbunatatiri in aparat dand exprimari variate ale manuscriselor recent descoperite, ca acela al Papirusului Chester Beatty. In editia lui Nestle sunt puse usor la indemana rezultatele cercetarii secolului celui mai fructuos in Noul Testament.
In decadele de cand Westcott si Hort au expus teoriile lor cu privire la studiul textului si istoria textului Noului Testament, mai multi factori au contribuit la modificarea teoriilor lor. Unul din acestia a fost descoperirea de manuscrise noi, mai ales Papirusul Chester Beatty.
De asemenea s-a dat multa atentie Textului apusean. In prezent carturarii recunosc in general ca aceasta forma de text merita mai multa importanta decat i-au acordat Westcott si Hort.
Studiul continuu al legaturilor dintre manuscrise a dat nastere la anumite regrupari de texte atat dintre cele cunoscute mai inainte cat si dintre cele recent descoperite. In felul acesta carturarii au separat Textul vechi siriac de cel apusean si au stabilit, de asemenea, o noua familie de manuscrise grecesti cunoscute sub numele de Cezareana.
Avand in vedere aceste dezvoltari in studiul textual, carturarii recunosc acum urmatoarele tipuri de text ca existand la finele secolului al IV-lea.
TEXTUL BIZANTIN. Acesta este textul gasit in cele mai multe manuscrise tarzii pe care Westcott si Hort l-au denumit sirian. Cercetari facute dupa ei au aratat ca Siria nu poate fi indicata cu siguranta ca locul lui de origine, asa cum crezusera ei si ca natura lui amestecata inlatura atribuirea originii lui unui anumit loc. Avand in vedere faptul ca centrul lui principal de predominanta era Constantinopole si ca era textul cel mai pe larg folosit in Biserica bizantina, terminologia "Text bizantin" pare preferabila. Aceasta este textul reprezentat de Textul Receptus, care a alcatuit baza lui KJV si a multor altor traduceri in limbi moderne pana la sfarsitul secolului al XIX-lea.
TEXTUL APUSEAN. Textul acesta e reprezentat mai ales de Codex Bezae si de versiunile latine vechi. Particularitatile lui sunt frecvente mai ales in scrierile lui Luca decat in alta parte. Cea mai remarcabila din acestea este o adaugire gasita in Codex Bezae dupa Luca 6,5, facuta pare-se de un sustinator al tinerii duminicii. Ea zice: "in aceeasi zi vazand pe cineva lucrand in Sabat, el [Isus] i-a zis: "Omule, daca stii ce faci, esti fericit; dar daca nu stii, esti blestemat si un calcator al legii".
Textul apusean prezinta o tendinta de a face citatele din Vechiul Testament sa concorde cu textul ebraic si sa armonizeze pasajele paralele gasite in Efeseni si Coloseni, in 2 Petru si Iuda, si in diferite Evanghelii. Adesea transpune si schimba cuvinte si completeaza prin adaugare pronume, conjunctii si obiecte aparent lipsa.
TEXTUL ALEXANDRIN. Acesta nu e textul numit "Alexandrin" de Westcott si Horst, ci este cel reprezentat de versiunile Sinaiticus, Vaticanus, sahidica si bohairica. Este esential acelasi cu Textul neutru al lui Westcott si Hort, dar dezvoltari in studiul textual de dupa vremea aceea au aratat ca nu prea e "neutru" in ce priveste celelalte grupe si, in consecinta, este mai bine cunoscut ca cel Alexandrin, de la centrul lui timpuriu de influenta.
TEXTUL CEZAREAN. Textul Cezarean este cel reprezentat mai ale de Evangheliile Koridethi, ca si de minusculele MSS 1,13 si alte cateva. El apare si in papirusul Chester Beatty la Marcu. Tipul acesta de text a fost folosit in Egipt si Palestina, probabil in secolul al II-lea si cu siguranta in al III-lea. Versiunea armeana cea mai timpurie, ca si cea georgiana veche, pare sa fi fost de acest tip.
TEXTUL SIRIAC. Mai inainte considerat ca facand parte din Textul apusean, textul siriac este acela al Evangheliilor vechi siriene. Nu trebuie sa fie confundat cu Textul sirian al lui Westcott si Hort.
O alta tendinta demna de luat in considerare in studiul textual dupa Westcott si Hort a fost cu privire la teoria metodei. A devenit din ce in ce mai clar ca metoda genealogica nu este corespunzatoare pentru a determina textul originar. Niciuna din familiile de manuscrise nu merge mai departe de secolul al II-lea si, la data aceea, textul Noului Testament era raspandit in mai multe tipuri. Astfel nu este cu putinta sa se identifice vreuna din familiile existente astazi ca fiind textul original. Situatia aceasta a determinat pe carturari sa traga concluzia ca restaurarea originalului nu poate fi realizat doar prin urmarea regulilor obiective de critica pentru a hotari care este cea mai buna formulare din variantele diferite si ca nu e posibil de a alege nici un manuscris sau grupa de manuscrise ca "manuscrisele cele mai bune". Aceasta insemneaza ca critica textuala astazi este mai eclectica decat in trecut; savantii trebuie sa se bazeze mai mult pe cunostinta intima a stilului si gandirii unui anumit autor si trebuie sa faca fiecare caz de diferenta din manuscrise subiectul unui rationament separat. Rationamentele acestea se sprijina in general pe doua principii: formularea preferata este considerata a fi aceea care se incadreaza cel mai bine in stilul autorului si care explica cel mai bine originea tuturor celorlalte variante, dar ea insasi ne poate fi explicata in termenii lor.
Desi aceste teorii si metode ale savantilor contemporani reprezinta o hotarata indepartare de la cele folosite de Westcott si Hort, este insa fara indoiala de un considerabil interes sa se observe ca exista numai usoare deosebiri in textele urmate acum (reflectate, de pilda, in RSV) in comparatie cu textul lui Westcott si Hort.
In timpul de fata poate cea mai importanta dezvoltare in critica textuala a Noului Testament este Proiectul International al Noului Testament, concentrat pana in 1955 la Universitatea din Chicago si acum la Universitatea Emory din Georgia. Proiectul acesta are in plan dezvoltarea celui mai cuprinzator aparat critic produs pana acum.
Critica textuala a Noului Testament din acest comentariu. – Importanta dovezilor textuale pentru o corecta intelegere a multor pasaje din Noul Testament face de dorit sa se ia nota, in tot acest comentariu, de diferentele textuale care au o influenta insemnata asupra intelesului acestor pasaje. Totusi nu este scopul acestui comentariu de a aborda exegeza Sfintei Scripturi in termenii unei tratari textuale extrem de tehnice, care s-ar dovedi de mica insemnatate pentru cititorul obisnuit. De aici, ca regula generala, referirile la diferitele versiuni nu sunt insotite de dovezi detailate pentru sau contra unei anumite formulari; astfel de dovezi pot fi gasite in aparatul critic al unor lucrari tehnice ca de pilda Novum Testamentum Greace al lui Nestle. Totusi, este data o apreciere generala a dovezilor textuale, bazate pe exprimarile manuscriselor mai importante, a versiunilor antice si a citatelor patristice din Scriptura – amintite aici colectiv ca "dovezi textuale" – in armonie cu principiile de studiu textual general recunoscute. Adesea in aprecierea aceasta este cuprins un element subiectiv de neevitat. Vezi p.10,116-123.
Dovezile pentru sau contra unei anumite formulari sunt indicate in general de una din urmatoarele exprimari:
1. "Dovezile textuale atesta formularea…" (unde, cu exceptii posibile de importanta minora, dovezile textuale pentru o anumita formulare apar concludente).
2. "Dovezile textuale favorizeaza formularea…" (unde dovezile textuale sunt mai putin decat concludente).
3. "Dovezile textuale sunt impartite intre formularile…" (unde dovezile textuale pentru sau contra unei formulari sunt nehotaratoare).
4. "Exista unele [sau usoare] dovezi textuale pentru formularea…"
5. "Dovezi textuale[importante] pot fi [de asemenea] citate pentru [sau contra] formularii…" (unde o formulare diferita este mentionata numai ca o problema de interes si [sau] fara nici o incercare de evaluare).
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
