In critica superioara a vechiului Testament studiul Pentateucului a jucat o parte proeminenta. Teorii dezvoltate cu privire la aceste carti au fost aplicate la o lucrare critica a altor carti ale Vechiului Testament. Intrucat o intelegere a criticii Pentateucului formeaza o baza pentru intelegerea problemelor si argumentelor prezentate de critici cu privire la alte carti ale Vechiului Testament, este necesar sa studiem mai intai punctele de vedere erudite sustinute in cursul ultimelor doua sute de ani cu privire la primele cinci carti ale Vechiului Testament. In plus, critica Pentateucului a cuprins in sine indepartari atat de radicale de vederile traditionale, incat a cauzat o rescriere a istoriei izraelite de catre criticii care accepta concluziile ei. Aceasta structura istorica radical revizuita a afectat vederea critica aproape a intregului Vechi Testament. In consecinta, in articolul de fata se pune un accent deosebit asupra criticii superioare a Pentateucului. Spatiul nu ne ingaduie sa facem un studiu atent al vederilor critice sustinute cu privire la fiecare carte a Vechiului Testament, dar vor fi tratate cateva din argumentele principale cu privire la alte carti decat Pentateucul, impreuna cu dovezi care arata ca vederile acestea nu sunt valabile.
Istoricul criticii Pentateucului. – Critici din pre-Reformatiune. Asemenea altor iudei din timpul lor si asemenea stramosilor lor din veacurile trecute, Isus si apostolii credeau ca Moise era autorul inspirat al Torei, adica al Legii, Pentateucul.
Putini scriitori crestini sau iudei din vremurile pre-Reformatiunii se indoiau de aceasta vedere traditionala ca Moise era autorul Pentateucului. Totusi, unii parinti bisericesti, Irineu (mort la c. 200 d.Hr.), Clement din Alexandria (mort la c. 220 d.Hr.), Tertulian (mort la c.230 d.Hr.) si altii, au acceptat povestea inchipuita a cartii false Ezra IV (scrisa cam pe la anul 100 d.Hr.) in sensul ca toate cartile Vechiului Testament care existau pe vremea lui Nebucadnetar au fost pierdute cand el a nimicit Ierusalimul si au fost scrise din nou mai tarziu de cinci scribi carora Ezra le-a dictat prin inspiratie. Dintre Parintii Bisericesti ortodocsi numai Ieronim (secolul al V-lea), traducatorul Bibliei in limba latina, a exprimat indoieli precaute cu privire la pozitia lui Moise ca autor al Pentateucului si la vrednicia de incredere a istorisirii din Ezra IV. Altii care au facut lucrul acesta erau Nazarenii, membri a diferite secte gnostice, Celsus, un filozof platonician (c. 180 d.Hr.) si Ptolemeu, un gnostic valentinian (c. 175 d.Hr.). Totusi, chiar si cand se admite dizidenta, se poate spune ca oamenii invatati dintre crestini au acceptat in general originea traditionala in ce priveste autorii tuturor cartilor Bibliei.
Iudeii au crezut totdeauna ca autorul Pentateucului a fost Moise. Talmudul arata hotarat ca lucrul acesta este asa si atribuie lui Iosua, numai ultimele opt versete din Deuteronom 34, care descriu moartea lui Moise (Talmudul Baba Bathra 14 b la 15a, ed. Soncino, p.71-73). Insa Ibn Ezra, un vestit carturar iudeu medieval (anii 1092-1167 d. Hr.), a exprimat unele indoiala cu privire la Moise ca autor al anumitor pasaje din Pentateuc. El a facut lucrul acesta aratand cu istetime ca anumiti carturari iudei din secolele anterioare datasera pasajele acestea mai tarziu decat timpul lui Moise. In felul acesta el a evitat banuiala cu privire la propria lui ortodoxie.
De la Reformatiune la Jean Astruc. Reformatorii au fost toti credinciosi sinceri in inspiratia Bibliei. Ei au tradus-o in limbile moderne si au facut tot ce le sta in putere pentru a incuraja popoul sa-si randuiasca credinta si felul de viata in armonie cu invataturile ei. N-au existat critici ai Bibliei printre reformatori sau printre succesorii lor imediati, cu exceptia unor conducatori minori ca de pilda Karlstadt. El declara ca Moise nu ar fi putut sa fie autorul Pentateucului, intrucat stilul lui si limbajul lui sunt la fel cu ale celorlalte carti ale Vechiului Testament.
Unii protestanti din secolul al XVII-lea au exprimat in mod specific opiniile lor asupra subiectului ca Moise a fost autor al Pentateucului. T. Hobbes (1651) sustinea ca Moise "a scris tot ce se spune acolo ca ar fi scris", dand a se intelege ca parti care nu sunt specific atribuite condeiului lui Moise prin marturiile directe ale cartilor insele se putea sa fi fost scrise de catre altcineva. Calvinistul Isaac de Peyrere (1655) vedea in Pentateuc, nu un autograf al lui Moise, ci a unei transcrieri e. Primul om care sa atribuie vreo parte a Genezei influentei babiloniene, cu mult timp inainte de pan-babilonienii de la inceputul secolului ai XX-lea, a fost Jean le Clerc (1685). El presupunea ca Geneza 1 la 11 a fost scrisa de un autor izraelit care a trait in Babilonia dupa caderea Samariei, dar inainte de exilul iudeu, intrucat Samaritenii cat si iudeii aveau Pentateucul.
Carturarii Romano-Catolici ai perioadei post-Reformatiunii erau chiar si mai critici de cat erau protestantii si in decursul secolelor al XVI-lea si al XVII-lea cativa sunt cunoscuti ca au tagaduit pe Moise ca autor al Pentateucului. A. Masius (1574) sustinea ca el fusese compilat de Ezra din documente vechi, in timp ce iezuitul B. Pereira (1594), desi atribuia cea mai mare parte a Pentateucului lui Moise, totusi recunostea si maini mai tarzii. Alti carturari catolici, ca J. Bonrere (1625), Episcopius (mort 1643), si R. Simon (1678), au sustinut pareri similare. Ultimului scriitor mentionat tagaduia pana si inspiratia unor parti ale Pentateucului.
Epoca criticii literare de la Astruc pana la 1850. Jean Astruc (mort 1766), care a fost medic la curtea lui Ludovic al XV-lea al Frantei, este considerat de obicei fondatorul criticii superioare. Lucarea sa, Conjectues, publicata anonim in 1753 a pus bazele vederilor criticii supeiroare care, de atunci, au fost uzuale. El era un zelos cercetator al Bibliei, pe care o citea in limbile originale. Citind cartea Genezei el a observat ca numele ‘Elohim este folosit in unele parti aproape exclusiv, in timp ce numele de Iehova (ebr. Yahweh) apare in altele. Observatia aceasta l-a dus la concluzia ca Moise a folosit surse diferite, una (sursa "A" a lui Astruc) provenind din timpul cand numele lui Dumnezeu era ‘Elohim, si cealalta (sursa lui "B") cand el era Yahweh. Astruc si-a comunicat observatiile prietenilor sai, cari l-au indemnat sa le publice. Facand lucrul acesta fara tragere de inima la inceput, de teama sa nu tulbure credinta cuiva, Astruc a fost in cele din urma convins sa publice descoperirile si a format baza tuturor teoriilor de critica superioara de atunci inainte.
J.G. Eichhorn a fost cel dintai teolog cu influenta care a urmat pe Astruc in rationamentele lui. El a facut incercare de a caracteriza diferitele stiluri si ganduri ale scriitorilor sursa, numind pe cel care folosea numele divin ‘Elohim, "Elohist" si etichetand pe celalalt "Iahvist" din cauza folosirii de catre el a numelui Yahveh (Yahweh). In cea mai timpurie editie a Introducerii sale (1780) Eichhorn, ca si Astruc, il considerau pe Moise "redactor" al Genezei, dar in editiile ulterioare a renuntat la vederea lui conservatoare si a tagaduit cu totul pe Moise ca autor al Genezei.
Urmatorul scriitor care a continuat modul acesta de rationare a fost K.D. Ilgen, ale carui vederi publicate (1798) asupra Genezei le diferentiau intre 17 documente care se presupune ca au fost scrise de trei autori. Pe acestia el i-a numit "Elohistul intai" (E1), "Elohistul al doilea" (E2), si "Iahvistul" (I). Este interesant de observat ca Ilgen atribuia "Elohistului al doilea" al sau unele parti pe care Astruc le atribuia "Iahvistului". Lucrul acesta marcheaza inceputul deosebirilor printre carturarii critici si o lipsa oarecum generala de acord observabila in lucrarile lor.
Scriitorii mai sus mentionati isi limitau critica lor la Geneza. Dar Alexander Geddes, un preot scotian, a extins studiul sau la intreg Pentateucul, si insista (1792) ca primele cinci carti ale Bibliei au fost compilate pe vremea lui Solomon dintr-o multime de documente fragmentare de valoare diferita. Apoi a venit J.S. Vater, care a mers mai departe decat oricare din predecesorii sai, sustinand (1802) ca Pentateucul este rezultatul unei cresteri literare incete si treptate care nu a fost completa nici cand a inceput exilul babilonian.
Nu este cu putinta sa se descrie toate vederile diferite propuse in decursul primei sute de ani dupa publicarea lucrarii Conjectures a lui Astruc. Numai lucrarile cu cea mai mare influenta vor fi mentionate aci. Printre acestea se gaseste Historical-Critical Introduction to the Bible de W.M.L. De Wette (1817), in care el pretindea ca multe din conditiile culturale si religioase descrise in Pentateuc n-au existat decat pe timpul regilor lui Izrael si Iuda si a prezentat aceasta ca dovada ca n-ar fi putut fi scris mai de vreme. El considera Geneza si Exod a fi o epopee teologica, Levitic o colectie de legi tarzii, Numeri un supliment de diverse probleme si Deuteronom un produs al vremii regelui Iosia.
In cursul primei jumatati a secolului al XIX-lea alti carturari, care au propus ipoteze prin care au explicat dezvoltarea Pentateucului, au fost puternic influentati de ideea progresului, premergatoarea filosofica a teoriei evolutiei. O ipoteza larg acceptata a fost pronuntata de J. F. L. George (1835). El pretindea ca unele parti ale Pentateucului reflecta "era miturilor"; alte parti, stadiul urmator de dezvoltare, "era poetilor si profetilor"; si ultimele sectiuni, "era ratiunii".
Triumful criticii biblice superioare. O alta ipoteza, numita "Noua teorie documentara", a fost propusa de H. Hupfled in 1853. Intr-un scurt timp ea a gasit mai multi aderenti decat oricare alta sugerata mai inainte. Hupfeld facea deosebire intre trei surse principale pentru Geneza: 1) o sursa originala E, 2) o sursa E mai tarzie, si 3) o sursa I. Aceste trei surse au fost, dupa Hupfeld, iscusit combinate de un redactor (R). Desi teoria lui nu pare sa difere mult de aceea sugerata de Ilgen in 1798, "descoperirea" lui R, facuta de el, fost salutata ca o mare realizare si a influentat grozav de mult gandirea multor carturari critici.
Studiul urmator in istoria criticii superioare a fost atins cand K. H. Graf (1815-1869), un profesor de ebraica, a publicat lucrarea sa creatoare de epoca asupra cartilor istorice ale Vechiului Testament (1866). El a dezvoltat teoria lui datand sursele I si E (", mai tarziu" al lui Hupfeld) ca mai timpurii decat Deuteronom care, dupa el, fusese produs pe vremea lui Iosia (c. 621 i.Hr.). Marea lui realizare a fost convingerea carturarilor ca sursa E originara, a lui Hupfeld, a fost de fapt cea mai tarzie din toate si nu existase inainte de timpul lui Ezra. El sustinea ca sursa aceasta, care continea legi si instructiuni religioase, a fost scrisa de un preot la multa vreme dupa exil.
Apoi a venit Julius Wellhausen (1844-1918); care a adus vederile critice superioare la deplina maturitate. Darul lui de prezentare plauzibila si capacitatea fascinanta de a convinge pe studenti si pe cititori de aparenta temeinicie a opiniilor sale a facut din el parintele asa-numitei teorii Graf-Wellhausen, care a devenit pentru toti carturarii critici ai vremii sale o institutie aproape sacrosanta. Activitatea prolifica a studentilor si aderentilor lui, mai ales in cursul anilor imediat dupa publicarea epocalei lui History of Israel (1878), impreuna cu alte imprejurari, a facut posibil ca criticii biblici eruditi sa ocupe majoritatea catedrelor teologice in scolile de invatamant superior, mai ales in Europa. In felul acesta aproape toti studentii la teologie din Europa si, mai apoi, multi din America, au ajuns sub influenta scolii lui Wellhausen. Multa vreme invataturile ei au fost considerate fapte absolute, mai intai de marea majoritate a carturarilor si studentilor la teologie si mai apoi si de deserventii cultici si de multi laici informati.
Teoria Graf-Wellhausenm, consta pe scurt din urmatoarea schema: Scriitorul biblic numit Iahvist (I), un cetatean din regatul sudic al lui Iuda a scris materialul sau sursa, printre care, de exemplu, sunt istorisirile patriarhale de la Avraam la Exod, din mijlocul secolului al IX-lea i.Hr. Un secol mai tarziu scriitorul numit Elohist (E), locuind in regatul de nord al lui Israel, a scris relatarea sa. Aceste doua documente au fost ingenios combinate intr-o singura carte, IE, de catre un redactor (RIE) cam pe la 650 i.Hr. In anul 621 i.Hr. a fost scrisa cartea Deuteronom (D), desi nu in forma pe care o cunoastem noi. Cartea aceasta a fost prelucrata de un alt redactor (RD) cam pe la 550 i.Hr. Intre anii 500 si 450 i.Hr., un scriitor preot (P) a scris partile legale si religioase ale Pentateucului, care au fost apoi incorporate in celelalte carti de origine presupus mozaica de un alt redactor (RP), care a facut aceasta lucrare finala de redactare pe la 400 i.Hr., sau putin mai tarziu. Conform teoriei de atunci, Pentateucul nu a suferit vreo modificare apreciabila.
Un tablou schematic al acestei teorii de socotire cu patru autori de surse (IEDP) si trei redactori (RIERDRP) apare dupa cum urmeaza:
I scris c. 850 i.Hr.
E scris c.750 i.Hr. Contopite pentru a constitui IE de RIE (c.650 i.Hr)
D scris in 621 i.Hr. si adaugat de RD (c.550 i.Hr.)
P scris c. 500-450 i.Hr. si incorporata, cu adaugiri, in IED de RP (c. 400 i.Hr.)
Desi schema aceasta a fost acceptata de cei mai multi carturari ca ipoteza de baza pentru toate studiile urmatoare, au fost introduse modificari de natura minora sau chiar majora aproape de fiecare om care a scris asupra acestui subiect. Multi nu au admis sursa I ca o unitate, ci au divizat-o in I1 si I2, sau in I1, I2 si I3, conferind fiecaruia o perioada diferita de scriere. E a fost la fel subdivizat in E1 si E2 cum a fost si D in D si DS si, de asemenea, P in P, PH, si PS, S fiind o abreviere pentru "Supliment" H pentru "Holiness Code"["Codul Sfinteniei"], o denumire data pentru Levitic 17 la 26. Aceasta impartire a surselor in subdiviziuni a fost facuta deoarece carturarii au descoperit diferente aparente in materialul atribuit diferitelor surse standard I, E, D, si P. De asemenea carturarii erau foarte mult in dezacord in ce priveste succesiunea sau timpul de producere al diferitelor surse. Unii dintre urmasii cei mai de seama ai lui Wellhausen, ca de pilda R. Kittel, H. Strack, W.W. Baudissin, si A. Dillman, argumentau ca P a lucrat in perioada preexilica. Aceasta il plasa cam cu 100 sau 200 de ani mai de vreme de cum il plasa Wellhausen. In plus, E. König si Baudissin considerau E mai mult timpuriu ca I, inversand ordinea lui Wellhausen si unii carturari erau convinsi ca Deuteronom fusese scris mai devreme de 621 i.Hr.
Un studiu al multor explicatii critice superioare ale Vechiului Testament chiar si a celor oferite dupa triumful teoriei Graf-Wellhausen asupra tuturor rivalilor, arata ca cu greu pot fi gasiti doi autori care sunt de acord fie in ce priveste timpul cand presupusii diferiti autori ai Pentateucului au scris sectiunile lor diferite fie in ce priveste succesiunea surselor. Unicul punct pe care toate aceste lucrari de critica superioara il au in comun este acordul ca Moise nu era autorul Pentateucului.
Cand carturarii critici superiori au apus la cel mai mare triumf, in ultimele decade ale secolului al XIX-lea si prima din al XX-lea, au fost publicate Biblii cu intentia de a-l invata pe cititorul neinitiat cu privire la rezultatele criticii literare a Bibliei, asa cum mai este numita critica superioara. In aceste Biblii policroma sau Rainbow diferite surse descoperite de eruditia moderna sunt indicate in diferite culori. Spre a da un exemplu, E. C. Bissel, Genesis Printed in Colors, publicat in 1892, foloseste sapte culori diferite la prezentarea textului Genezei. Pe unele din paginile acestea sunt folosite cinci culori diferite pentru a indica tot atat de multe surse diferite. La pagina 56 de exemplu, care contine parti din Geneza 48 si 49, apar patru sectiuni, totalizand noua versete, tiparite in rosu (E) trei continand sase versete tiparite in negru (I), un rand constand dintr-o treime de verset tiparit in albastru (P), o sectiune de opt versete in portocaliu (I1) si doua cuvinte tiparite in verde, indicand mana unui redactor (R).
O analiza a Genezei 15 procura un alt exemplu din Geneza lui Bissel. Primele trei versete sunt tiparite in maro, atribuite sursei combinate IE. Insa cuvantul "Dammesek"("din Damasc" in KJV) din versetul 2 este subliniat, intrucat este considerat o explicatie sau o adaugire ulterioara. Versetul 4 apartine la I, precum si versetele 6,9-11,17 si 18, care sunt tiparite in negru. Versetul 5 tiparit in albastru, este din sursa E si versetele 7,8,12-16 si 19-21 sunt in verde, reprezentand un redactor tarziu. Istoria acestui capitol, potrivit cu teoria Graf-Wellhausen, ar fi deci urmatoarea asa cum este interpretata de Geneza lui Bissel:
1. Versetele 4,6,9-11,17,18 si ceva material din v. 1-3 au fost scrise in 850 i.Hr., si continea tot ce era cunoscut cu privire la viziunea aceasta a lui Avraam in secolul al IX-lea i.Hr.
2. Versetul 5, impreuna cu parti din v. 1-3, a fost compus cam pe la 750 i.Hr. Astfel in ultima parte a secolului al VIII-lea, oamenii aveau doua relatari ale viziunii lui Avraam, una scrisa de I si cealalta de E, la departare de 100 de ani una de alta.
3. Cele doua istorisiri au fost contopite intr-o singura relatare de RIE in 650 i.Hr. Inceputurile ambelor naratiuni au fost atat de maiestrit contopite, fiind acum v.1-3, incat este cu neputinta sa se descopere care era originalul I si care era E. Dar restul din I (v.4,6,9-11,17 18) si E (v. 5) au fost preluate fara de nici o prelucrare redactionala. Prin urmare, pe vremea lui Iosia, poporul avea numai o istorisire a viziunii, constand din echivalentul versetelor noastre 1-6,9-11,17 si 18.
4. In cele din urma, istorisirea a fost dezvoltata de R in secolul al V-lea. El a adaugat v. 7,8,12-16 si 19-21. In felul acesta istorisirea a ajuns la forma in care o avem noi, cu exceptia cuvantului "Dammesek", care a fost adaugat in versetul 2 de un copist ulterior.
Totusi explicatia Genezei bazate pe lucrarea lui Bissel, nu concorda cu descoperirile altor savanti. Holzinger, de exemplu, spune in Biblia lui Kautzsch ca diferitele surse ale Genezei 15 nu pot fi izolate in mod sigur si se abtine sa incerce lucrul acesta. Analiza lui Geneza 15 din Polychrom Bible a lui Paul Haupt (1896) difera foarte mult de aceea a lui Bissel in ce priveste sursele originale ale diferitelor sectiuni. Vezi tabelul de pe pagina urmatoare.
Aceste diferente existente lasa pe cititorul neexpert zapacit si incurcat. El nu poate intelege de ce savantii nu pot cadea de acord in ce priveste concluziile lor si pentru ce anumite pasaje din Pentateuc declarate de un scriitor ca au fost scrise de I, au fost atribuite cu egala certitudine la E, R, sau D de un alt scriitor savant. Primul poate isi va fi bazat sustinerea pe faptul ca aceste pasaje contineau numele Iahweh o editie ulterioara facuta de un redactor, dar ca stilul, continutul, si caracterul pasajelor arata ca un altul in afara de I le-a scris.
Faptul ca critica superioara a Bibliei a obtinut un triumf atat de mare si a gasit atat de multi aderenti poate fi atribuit numai tendintei omenesti de a urma conducatori sclipitori si convingatori fara a examina dovezile pe care ei le ofera. Tendinta aceasta este evidenta nu numai in lumea politica si religioasa, dar si in cea stiintifica. Faptul ca oameni invatati si cu discernamant inca sustin aceste teorii este datorat faptului ca critica Biblica a fost multa vreme considerata a fi sinonima cu eruditia in lumea teologica si ca orice om care cauta recunoastere ca savant trebuia sa se alinieze la verdictul fondatorilor stiintei criticii superioare biblice. Daca cineva dorea ca ideile lui sa fie tiparite in jurnalele savante si de catre editori cu reputatie, trebuia sa fie un critic. Daca voia sa faca exceptie de la opinia stabilita, era ridiculizat, ostracizat, sau pur si simplu ignorat.
Dar mai erau si alte motive decat numele diferite pentru Dumnezeu care au determinat pe Wellhausen si pe aderentii lui sa tagaduiasca pe Moise ca autor al Pentateucului si sa-l desemneze ca produs al vremurilor de mai tarziu. Aceste motive diferite vor fi discutate acum.
Argumentele criticilor superiori. – Rationamentul criticilor superiori nesceptici este bazat pe dovezi istorice si lingvistice. Numai un numar limitat din aceste argumente poate fi tratat in cuprinsul acestui articol. Totusi, cele cercetate aici sunt reprezentative pentru multe altele de o natura similara si procura o exemplificare cinstita a problemelor despre care este vorba.
Nume divine. Argumentul bazat pe numele divine diferite, care formeaza baza criticii superioare, a fost cercetat in sectiunea precedenta.
Originea babiloniana a naratiunii potopului. Este un fapt straniu ca descoperirile arheologice facute in tarile biblice in cursul secolului al XIX-lea pareau, la prima vedere, sa procure material care combate in loc sa confirme acuratetea Bibliei. Este adevarat ca au iesit la lumina multe descoperiri care erau aclamate de catre crestini conservatori ca sustinand Biblia, dar exact aceleasi descoperiri erau adesea aratate de catre critici ca sustinand vederile lor critice.
Descoperirea tablitei cuneiforme care continea naratiunea babiloniana a potopului poate servi ca exemplu pentru aceasta tendinta. Cand in 1872, George Smith a gasit printre tablitele bibliotecii lui Asurbanipal din Ninive, acum in Muzeul Britanic, una care cuprindea o istorisire babiloniana a potopului semanand de aproape cu aceea din cartea Genezei. Crestinii care credeau in Biblie au fost incantati sa afle ca alte popoare antice aveau cunostinta despre potop. Ei au acceptat Epopeea lui Ghilghames (vezi vol.5, p.115), ca o dovada ca acea mare catastrofa a avut cu adevarat loc. Carturarii critici, insa, au sustinut ca istorisirea babiloniana a potopului este bazata pe o inundatie dezastruoasa locala limitata la valea Mesopotamiei, cauzata de fluviile Tigru si Eufrat si ca istorisirea acestui dezastru a fost infrumusetata de scriitorii si poetii multor generatii pana cand a ajuns la forma in care apare in Epopeea lui Ghilghames.
In plus, ei sustineau ca aceasta istorisire babiloniana a ajuns sa fie cunoscuta de catre iudei in timpul exilului in Babilon si a fost preluata de ei. Se presupunea apoi ca scriitorii iudei au adaptat-o propriilor lor idei religioase si au introdus-o in Scripturile lor. Ei presupuneau ca lucrul acesta s-a facut prin purificarea istorisirii de trasaturile ei babiloniene si imorale, aducand-o astfel in armonie cu religia si etica iudaica. O mare parte din savantii biblici, in loc sa vada in descoperirea istorisirii babiloniene a potopului o coroborare a raportului biblic, au crezut ca descoperirea aceasta dovedea ca aveau dreptate sa transpuna istoria biblica a potopului in domeniul mitului si folclorului.
La fel se pretindea de catre savantii critici ca istorisirile despre creatiune, despre Turnul Babel si altele erau, la fel, imprumutate din legendele babiloniene in timpul exilului si incorporate in literatura iudaica sacra.
Problema scrisului ebraic. In cursul secolului al XIX-lea Egiptul si Mesopotamia, cele doua mari civilizatii ale antichitatii, dovedeau lumii uimite ca posedasera sisteme complicate de scris in decursul perioadei celei mai timpurii a istoriei lor. In Palestina, insa, nu s-au gasit inscriptii ebraice de aceeasi vechime. Cea mai veche inscriptie alfabetica descoperita in tara Moabului in 1868, Piatra lui Mesa (Moabita), este din a doua jumatate a secolului al IX-lea i.Hr. Dar in Palestina nu se descoperise nici o urma de scris ebraic din timpul lui Moise, din al doilea mileniu i.Hr. De aceea criticii biblici au tras concluzia ca scrisul era necunoscut in Palestina inainte de timpul lui David si ca Moise n-ar fi putut sa scrie Pentateucul in ebraica deoarece un astfel de scris pur si simplu nu exista pe timpul sau. Daca totusi a scris, se zice, el trebuia sa fi folosit ieroglife egiptene sau cuneiforme babiloniene.
Cadrul patriarhilor. S-a depus mult efort de catre lumea savantilor pentru a arata ca acel cadru istoric si cultural in care au trait patriarhii era gresit descris in Geneza. De fapt, s-a pretins ca oameni din primul mileniu i.Hr., care au scris istorisirile patriarhale, au folosit propriile lor situatii drept cadru pentru naratiuni si prin faptul ca au dat multe amanunte inexacte au tradat faptul ca nu aveau nici o cunostinta de starile reale din era patriarhala. De exemplu, criticii superiori sustineau ca scriitorii ebraici descriu pe patriarhi ca traind intr-o lume reglementata de legi si randuieli fixe. Dar astfel de legi, afirmau criticii, n-ar fi putut sa existe intr-o societate primitiva si mentionarea lor in Biblie arata clar ca istorisirile implicand existenta lor erau deci compuse intr-o vreme mai tarzie.
Fierul in era patriarhala. Faptul ca Geneza mentioneaza existenta fierului si a lucratorilor in fier inainte de potop si ca Iosua descrie pe canaaniti ca avand care de fier pe vremea cuceririi era considerat de savantii critici ca dovezi clare ca acele carti care contineau astfel de afirmatii sunt de o obarsie foarte tarzie, intrucat parea ca fierul n-a fost folosit decat de la sfarsitul celui de al doilea mileniu i.Hr.
Camilele lui Avraam. Se sustinea, de asemenea, ca mentionarea de camile in naratiunea lui Avraam este o dovada clara a originii tarzii a Genezei, din cauza ca, se credea, camila n-a ajuns sa fie folosita inainte de secolul al XII-lea i.Hr.
Hititii. Hititii, un popor mentionat in diferite carti ale Bibliei, au fost candva o tinta in care trageau savantii critici. Hititii erau necunoscuti din surse nebiblice, ca de exemplu autori greci clasici si prin urmare erau declarati a fi unul din popoarele legendare inventate de scriitorii Vechiului Testament.
Filistenii in era patriarhala. Mentionarea filistenilor in istorisirile patriarhale a fost de asemenea luata ca dovada ca aceste naratiuni erau de origine tarzie, intrucat parea ca filistenii nu venisera in Palestina inainte de secolul al XII-lea i.Hr.
Cuvinte aramaice. Cuvinte si expresii aramaice in Pentateuc si in celelalte carti timpurii ale Vechiului Testament pareau sa dovedeasca o origine tarzie pentru aceste carti, intrucat numai inscriptii si texte biblice aramaice tarzii erau cunoscute in cursul secolului al XIX-lea.
Nume de locuri. Nume tarzii de locuri pareau, de asemenea, sa arate spre originea tarzie a cartilor care le contineau. Cetatea lui Dan, de exemplu, este mentionata in Geneza 14 in legatura cu lupta lui Avraam contra celor patru regi mesopotamieni. Dar cetatea aceasta nu si-a primit numele decat la cateva sute de ani dupa moartea lui Avraam; prin urmare, aparitia ei in cartea Genezei era luata ca o dovada a originii tarzii a acestei cartii. Acelasi argument era aplicat la nume ca Ramses, Hebron, Betel si alte nume de locuri aflate in carti care, potrivit cu credinta traditionala, erau scrise inainte de a fi existat numele acestea.
Exod. Relatarile biblice cu privire la sederea lui Israel in Egipt si la Exod au fost in mod constant tinta atacurilor lumii critice. Cativa carturari tagaduisera sederea in Egipt ca si istoricitatea exodului, intrucat evenimentele acestea nu sunt mentionate in nici un raport egiptean. Altii, admitand ca puternica traditie cu privire la exod trebuie sa aiba o oarecare baza istorica, il limiteaza doar la cateva triburi, declarand ca nu toti fiii lui Iacov migrasera in Egipt. Cei sapte ani de foamete de pe timpul lui Iosif au fost declarati de origine legendara, intrucat era considerat de neconceput ca sa nu fi fost inundatii normale ale Nilului pentru o asa de mare perioada de timp. Multe alte detalii legate de istorisirea exodului erau de asemenea impinse in domeniul fictiunii.
Uniformitatea limbii. Unul din puternicele argumente in favoarea unei origini tarzii a Pentateucului, uniformitatea limbii ebraice in tot Vechiul Testament, a fost accentuat de multi critici. Rationamentul decurgea asa: daca Pentateucul a fost scris cu opt veacuri inainte de Isaia sau noua secole inainte de Ieremia, el ar trebui sa prezinte particularitati lingvistice in vocabular, gramatica si sintaxa care ar fi remarcabil diferite de acelea aflate in manuscrisele existente ale Pentateucului. Unele parti poetice ca oracolele lui Balaam, cantarea lui Moise, binecuvantarile lui Iacov si a lui Moise, care prezinta un limbaj mai arhaic decat restul Pentateucului, au fost considerate ramasitele ale unor surse materiale mai vechi preluate de scriitori ulteriori si incorporate in naratiune la locurile corespunzatoare.
Cronologii. Fiecare cititor al Vechiului Testament observa imediat marea cantitate de date cronologice. Prima impresie este ca ar fi usor sa se ajunga la date concrete, cu ajutorul atat de multor informatii cronologice. Totusi, toti cei care au lucrat in domeniul cronologiei biblice stiu ca ea se dovedeste a fi un domeniu de studiu dificil si adesea derutant. Generatii de savanti si-au incercat puterile cu problemele implicate si totusi n-au fost in stare sa armonizeze anumite afirmatii in aparenta in conflict. De asemenea, s-au ivit probleme intre tiparul cronologic al Bibliei si acela al rapoartelor istorice seculare.
Dificultatile acestea au determinat pe cei mai multi savanti sa puna serios sub semnul intrebarii datele cronologice ale Vechiului Testament. Foarte putini au avut incredere in exactitatea lor. De aceea savantii specializati in Vechiul Testament s-au purtat cu ele asa cum le-a placut – adesea schimbandu-le ca sa corespunda cu conceptiile moderne in ce priveste cronologia antica. Drept urmare, n-au fost nici macar doi savanti in stare sa se puna de acord asupra multor probleme cronologice. Cei mai multi din ei au explicat dificultatile cronologice ca fiind lucrarea unor compilatori si redactori de data tarzie, care au folosit surse istorice pe care ei nu le intelegeau si care adesea se contraziceau una pe alta. Materialul acesta in conflict, declara criticii, a fost in unele cazuri incorporat de redactor fara vreo schimbare, in timp ce in alte cazuri au fost facute adaugiri redactionale. Cand redactorul nu putea sa inteleaga adevaratele probleme implicate, el izbutea doar sa faca lucrurile mai rele de cum erau de fapt.
Rapoarte istorice din perioada regilor. Nici un critic nu pune la indoiala ca David, Solomon si alti oameni din perioada regilor sunt figuri istorice. Dar criticii in general nu prea au incredere in acuratetea celor povestite despre faptele acestor regi. Este atrasa atentia la faptul ca in putinele cazuri in care un eveniment este descris in Biblie ca si in alte relatari contemporane, sunt totdeauna discrepante mari intre cele doua rapoarte. In timp ce rapoartele extra-biblice se gasesc in documente scrise la scurt timp dupa ce evenimentele au avut loc, textele Bibliei au fost transmise din generatie in generatie, adesea oral, primele documente mentionate sunt considerate mai de incredere de catre istoricul critic. Conform cu aceasta, acestor surse seculare ar trebui sa li se dea preferinta fata de Biblie ca material sursa in reconstituirea istoriei antice.
Campania iudaica a lui Sanherib serveste ca un bun exemplu pentru tipul acesta de probleme, intrucat este descrisa in amanunt in trei carti ale Bibliei (2 Regi 18;19; 2 Cronici 32; Isaia 36;37), precum si in rapoarte regale contemporane ale Asiriei. Numeroase detalii difera in rapoarte asa cum sunt date de cele noua natiuni, iudei si asirieni. Dezastrul armatei lui Sancherib, care joaca o parte proeminenta in istoria biblica, nu este mentionat de loc de asirieni. Conform Bibliei, tributul lui Ezechia a fost trimis la Lachis, dar conform cu relatarile lui Sancherib, la Ninive. Nepotrivirile acestea precum si altele sunt luate de critici ca dovada ca istorisirea biblica a fost scrisa la o data cand scriitorul avea numai o vaga notiune cu privire la ceea ce se intamplase de fapt si era, deci, inexacta.
Documente oficiale. Unele carti ale Vechiului Testament, ca de exemplu Ezra, Neemia, si Estera, contin decrete oficiale. Ele au fost adesea numite false de catre critici si puse pe aceeasi treapta cu acelea gasite in literatura iudaica apocrifa, al carei caracter fictiv poate fi demonstrat. Aceste presupuse documente oficiale se pretinde ca erau fabricatii ale scriitorului ulterior pentru a da istorisirii in care sunt introduse un aer de autenticitate. Se spune de critici ca decretele oficiale n-ar fi favorizat pe iudei in masura descrisa, de exemplu, in Ezra 7,12-26 si prin urmare, nu pot fi acceptate ca autentice.
Criterii tarzii din Psalmi si alte imnuri. Psalmii si alte cantari gasite in Vechiul Testament au fost o alta tinta constanta de atac a criticilor superiori. Tipica in ce priveste vederile critice cu privire la acest subiect este o afirmatie facuta in legatura cu timpul cand au fost scrisi Psalmii:
"Marea majoritate a Psalmilor a fost probabil scrisa in cursul asamblarii Psaltirii, intre 400 si 100 i.Hr. si la scurt timp mai inainte, in secolul al cincilea. Adevarata chestiune cu privire la Psaltire nu este daca contine psalmi macabeici din secolul al doilea, ci daca vreunii psalmi sunt poezii preexilice". (Robert H. Pfeiffer. Introduction to the Old Testament [New York, 1941], p.629).
De obicei, expresii izolate constituie unica "proba" presupusa a unei obarsii de la un autor tarziu. Faptul ca expresia "muntele mostenirii tale", de exemplu, apare in cantarea lui Moise (Exod 15,17), este luata ca dovada ca aceasta cantare nu a fost compusa mai de vreme de timpul lui Solomon, cand Templul era cadit pe Mt. Sion.
Psalmul 110 poate servi ca un exemplu tipic de motiv pentru care, conform criticilor, un psalm "davidic" ar trebui sa fie datat in era macabeica. In primul verset declaratia Domnului incepe cu cuvantul ebraic sheb, "sed". Litera "sh" (o litera in ebraica) de la cuvantul sheb, luata impreuna cu prima litera a v. 2, m, prima litera a v. 3, ‘(azim) si litera initiala a v. 4, n, produce grupul de consoane shm’n, care, impreuna cu vocalele corespunzatoare, da pe Shime’on, sau Simeon. Numele acesta, se pretinde de catre critici, trebuie sa se refere la Simon Macabeul si, deci, Psalmul 110 a fost "oracolul prin care Simon Macabeul a fost solemn confirmat in slujba de conducator si mare preot in anul 141 i.Hr." (ibid., p.630).
Problema lui Deutero-Isaia. In ce priveste o tratare a acestei probleme vezi vol. IV, p.84-86.
Data tarzie a lui Ezechiel. Pana in anii recenti nu se prea ridicau intrebari cu privire la autenticitatea cartii lui Ezechiel. In general savantii admiteau punctul de vedere traditional ca Ezechiel era un evreu dus captiv la Babilon cu Ioiachin si ca acolo a compus profetiile care-i poarta numele. De fapt, multi savanti critici considerau data traditionala a cartii lui Ezechia atat de bine fixata, incat o faceau un stalp unghiular in reconstructia radicala a materialelor preotesti (vezi. 9.152) ale Pentateucului.
Insa in 1924 Gustav Hölscher a introdus o noua perioada in studiul lui Ezechiel sugerand ca in general singurele parti autentice ale cartii fusesera scrise in poezie. Drept urmare a studiului sau extensiv a tras concluzia ca mai putin de 17 versete din toata cartea erau de fapt lucrarea lui Ezechiel. In 1931 C.C. Torrey a urmat cu o lucrare si mai radicala (Pesudo- Ezekiel and the Original Prophecy [New Haven: Yale University Press, 1930]), tragand concluzia ca cartea este o fictiune scrisa in secolul al III-lea i.Hr.
Studiul major cel mai recent din acest punct de vedere este acela la lui W.A. Irwin (The Problem of Ezekiel [Chicago: The University of Chicago, 1943]). El vede cartea Ezechiel ca facuta dintr-un nucleu de materiale autentice, impreuna cu mult comentariu la acestea facut de scriitori ulteriori. El cauta sa separe materialul autentic de cel fals printr-o comparatie a expresiilor care introduc diferitele parti ale cartii si printr-o analiza elaborata a stilului literar. El identifica anumite pasaje ca fiind comentariu ulterior la alte pasaje din cauza ca le vede ca interpretari gresite a ceea ce Ezechiel a scris de fapt. Irwin trage concluzia: "Materialul pe care-l posedam de la profetul Ezechiel constituie mai putin de 25 la suta din cantitatea primelor treizeci si noua de capitole din cartea sa" (ibid., p.283). El crede ca samburele autentic a fost scris in Palestina, ca redactori ulteriori au lucrat probabil nu numai acolo, ci si in Babilon si Egipt, si ca toata cartea a fost asamblata in forma ei prezenta in vremurile elenistice.
Datarea Macabeica a lui Daniel. In ce priveste o tratare a problemelor critice ale cartii lui Daniel vezi vol. IV, p.746-750,814-817.
Analiza argumentelor criticii superioare. – Unele dintre cele mai importante argumente oferite de criticii superiori au fost prezentate mai sus. O considerare a acestor argumente majore este acum la locul ei – nu este necesar de a examina multe puncte minore de dovezi care sunt folosite pentru a sprijini punctul de vedere critic.
Numele divine. Teoriile construite pe aparitia a diferite nume divine in cartile Vechiului Testament au format baza intregii critici superioare biblice si inca sunt considerate stalpii ei principali. Carturarii conservatori au atras de multa vreme atentia la lipsa oricarui motiv valabil pentru sustinerea ca diferitele nume divine din Vechiul Testament sunt dovada existentei mai multor autori. Versiuni antice, ca de exemplu LXX-a, arata ca textul ebraic din care ele au fost traduse pare sa fi avut nume divine care difereau, in multe cazuri, de acelea aflate in textul masoretic (vezi vol. I, p.34-36). Cuvantul ebraic ‘Elohim este reprezentat in general in LXX-a de cuvantul grecesc Theos, "Dumnezeu" si Yahweh prin grecescul Kurios, "Domn". Dar in multe cazuri Kurios e gasit in pasaje unde textul ebraic prezent are ‘Elohim, si Theos apare unde textul ebraic are Yahweh. Observatia aceasta conduce pe savantii conservatori la concluzia ca numele ‘Elohim, Yahweh si ‘Adonai (pe care LXX-a il la fel reda prin Kurios) au fost mai inainte folosite alternant asa cum sunt astazi numele "Dumnezeu" si "Domnul". In consecinta nu se poate da o insemnatate deosebita folosirii unui anumit nume divin intr-un anumit pasaj.
Acum, pentru intaia data, aceasta teorie propusa de carturarii conservatori poate fi dovedita ca fiind corecta. Descoperirea sulului de la Marea Moarta al lui Isaia, un manuscris complet al uneia din cartile mai mari ale Vechiului Testament produs in secolul al II-lea i.Hr. (vezi vol. I., p.31), face posibil sa se determine daca textul masoretic asa cum il avem astazi (din secolul al IX-lea d.Hr.) este sau nu este consistent in retinerea numelor divine asa cum apareau in manuscrise cu un mileniu mai aproape de originale sau daca diferitii termeni sunt folositi mai mult sau mai putin alternativ. O examinare a textului sulului de la Marea Moarta al lui Isaia arata ca acesta, manuscrisul nostru biblic cel mai vechi in limba ebraica, difera de exprimarea masoretica a diferitelor nume divine in 16 pasaje. Lucrul acesta este o dovada concludenta ca numele nu ofera nici un temei pentru determinarea autorului. Si intrucat edificiul criticii superioare a fost cladit pe diferitele intrebuintari ale numelor divine, intreaga structura ramane suspendata ca un miraj pe orizontul tremurator al pustiului arid al scepticismului. Lista urmatoare prezinta deosebirile in folosirea numelor divine intre sulul de la Marea Moarta al lui Isaia si textul masoretic un mileniu mai tarziu:
Sulul de la Marea Moarta al lui Isaia Textul ebraic masoretic Referinte
’Adonai Yahweh Isaia 3,17;38,14.
Yahweh ’Adonai Isaia 6,11;7,14;9,7;21,16;28,2.
’Elohim Yahweh Isaia 40,7;42,5;50,5.
Yahweh ’Adonai, Yahweh Isaia 28,22;49,22;52,4;61,1.
Yahweh, ’Elohim ’Adonai, Yahweh Isaia 61,11.
Yahweh, ’Elohim ’Elohim Isaia 25,9.
Acest tabel arata ca in 16 texte ale lui Isaia sunt diferente in numele divine folosite, intre sulul de la Marea Moarta si textul masoretic. Eroarea intemeierii unei ipoteze pe aparitia unor anumite nume divine in textul ebraic existent este clara. In plus, punctul de vedere conservator ca cele trei nume divine sunt folosite mai mult sau mai putin unul in locul altuia in tot cuprinsul Vechiului Testament, este reabilitat. N-ar putea fi marturie mai elocventa pentru inexactitatea metodelor folosite de criticii superiori si a netemeiniciei concluziilor dogmatice. Chiar daca n-ar mai fi alte dovezi in afara de acestea, pozitia lor ar ramane complet discutabila.
Istoria despre potop nu este imprumutata de la babiloniei. Asemanarile dintre relatarea biblica si cea babiloniana a potopului sunt evidente, dar asemanarile acestea nu constituie dovada ca scriitorul Genezei a imprumutat istorisirea sa de la babilonieni. De asemenea, exista si mari diferente intre cele doua istorisiri. In timp ce Noe, "predicatorul neprihanirii", proclama o solie de avertizare pentru semenii sai si fara indoiala a depus orice efort pentru a converti si izbavi pe contemporanii sai, Noe babilonian – al carui nume, Ut-napistim, n-are nici o asemanare cu cel al lui Noe – a fost insarcinat sa insele pe concetatenii sai pentru a-i opri de a-si construi corabii si a se salva.
Iarasi, Biblia descrie potopul ca o dreapta pedeapsa data antediluvienilor nelegiuiti, in timp ce istorisirea babiloniana da impresia ca nenorocirea s-a datorat unui capriciu al zeilor. Ea spune ca "inima i-a manat sa dea nastere la potop", dar cand au fost vazute rezultatele lui nimicitoare ei "s-au ingrozit atat de mult de potop" incat, "dandu-se inapoi, s-au urcat in cerul lui Anu", "au tremurat de frica" acolo "ca niste caini" si "s-au ghemuit langa zidul din afara". "Unul din ei, zeita "Istar, striga ca o femeie in durerile facerii" si regreta din toata inima ei ca vorbise "rau in adunarea zeilor, ordonand lupta pentru distrugerea poporului meu". Desi asemanarile indreapta atentia catre o origine comuna, deosebirile acestea, tipice pentru multe aflate in cele doua istorisiri, arata clar ca raportul biblic a pastrat o relatare mai curata, infinit mai inaltata, mai morala, mai logica si mai consistenta cu ea insasi decat contra partea ei babiloniana. Avand in vedere faptul ca faptele istorice in general sufera modificari in rau – mai de graba decat purificare – in cursul procesului de transmitere, este mult mai rezonabil sa se considere relatarea babiloniana evident inferioara, o povestire a originalului asa cum este prezentat de Geneza. Insasi existenta istorisirii babiloniene este, totusi, o marturie excelenta pentru istoricitatea potopului.
De cand a fost descoperita istorisirea babiloniana a potopului, savantii au gasit multe istorisiri asemanatoare pastrate de diferite popoare de pe pamant, pe fiecare continent si pe multe insule ale marii. Vechii egipteni aveau cunostinta de istorisire. Amintirea unui mare potop supravietuieste printre eschimosi; indienii din America Centrala; cei mai multi din locuitorii sudici ai Americii de Sud; iranieni, populatia din India, China si Asia Centrala si insularii din Pacific. Desi diferitele relatari prezinta diferente din cauza transmiterii indelungate si in multe cazuri orale, cele mai multe dintre ele concorda in mai multe puncte importante, ca de exemplu faptul ca nenorocirea a fost universala, ca numai putini au fost salvati si ca s-a facut o corabie.
Existenta a numeroase istorisiri cu privire la un potop universal atat la popoarele vechi, cat si la cele moderne implica puternic istoricitatea acestui eveniment. Istoria babiloniana a potopului este deci numai una din multe care au pastrat vie amintirea acestuia, cea mai mare dintre catastrofele care s-au abatut asupra lumii noastre. Faptul ca ea este mai asemanatoare cu istorisirea biblica decat oricare alt raport despre potop se datoreaza faptului ca provine chiar din regiunea unde corabia s-a oprit si unde neamul omenesc a prins din nou radacini. Odata ce istoricitatea potopului este admisa, nu mai este nici un temei pentru sustinerea ca iudeii au imprumutat istorisirea de la babiloniei, deoarece argumentul ca autorul Genezei a imprumutat povestea ei din alte surse este bazata pe sustinerea ca este o legenda si nu un raport istoric.
Geologia insasi procura alte dovezi concrete cu privire la extinderea universala a diluviului. Resturile folosite de plante si de animale se gasesc distribuite aproape pe intreaga fata a pamantului. Resturile apar intotdeauna in depozite de roci stratificate, care, aproape fara exceptie, au fost depozitate de apa in pozitia lor prezenta – adesea evident de ape in miscare violenta. Distribuirea universala a acestor resturi si adancimea ingroparii lor marturisesc fara greseala atat cu privire la extinderea mondiala, cat si la violenta teribila a potopului lui Noe. Dovada data de roci si de fosilele pe care ele le contin este o marturie muta, dar elocventa cu privire la faptul ca viata vegetala si animala de pe acest pamant a fost candva desfiintata de catre un potop. Nici o alta teorie nu ofera o explicatie consistenta si credibila a tuturor faptelor geologice observate. Vezi vol. I, p.64-97.
Moise ar fi putut sa scrie Pentateucul. Cand s-a sustinut pentru prima data, de catre scoala lui Wellhausen, ca Moise n-ar fi putut scrie Pentateucul in ebraica, intrucat limba aceea nu fusese pusa in scris in mileniul al doilea i.Hr., nici o inscriptie sau vreun manuscris ebraic nu fusesera cunoscute mai inainte de Piatra Moabita din secolul al IX-lea i.Hr. Apoi a venit descoperirea fenomenala a tablitelor de la Amarna, in 1887, sute de scrisori scrise de conducatori palestinieni, sirieni si altii asiatici catre Faraonul egiptean. Ele dateaza din secolul al XIV-lea i.Hr., timpul cuceririi Canaanului sub Iosua si batrani. A devenit clar de indata ca scrisul era larg raspandit in cursul perioadei exodului, cand Moise a scris Pentateucul.
Rudolf Kittel, redactor al faimoasei Biblii ebraice care-i poarta numele, a scris History of the Hebrew in 1888, la 10 ani dupa prima History of Israel, creatoare de epoca, a lui Wellhausen. Departe de a fi un conservator, Kittel s-a opus teoriei lui Wellhausen ca istoria lui Israel dinainte de domniile lui Saul si David se gasea in intuneric de nepatruns si ca nu exista nici o urma de literatura pre-davidica. In opozitie cu Wellhausen, el a pretins ca traditia ebraica, asa cum era pastrata in cartile cele mai timpurii ale Bibliei, merita mai mult respect de cat i se da de obicei. Cand Kittel a prezentat primul exemplar al lucrarii sale vestitului profesor Kautsch, asteptand de la el o recomandare favorabila care sa fie folosita pentru scopuri de publicitate, Kautsch a refuzat, dupa ce a rasfoit cartea, cu comentariul: "Imi pare rau, dar suntem mult mai avansati de la Wellhausen incoace".
La scurt timp dupa incidentul acesta descoperirea arhivei de la Amarna, amintita mai inainte, dadea la iveala faptul ca canaanitii, intr-adevar, aveau o literatura bogata, ca scrisul era raspandit pe timpul lui Moise si ca conditiile istorice si culturale ale acelui timp concorda in uimitoarea masura cu cele descrise in Pentateuc. Descriind descoperirea aceasta Kittel atrage atentia la repulsia criticilor de a accepta dovada unor informatii noi si de a abandona teorii dovedite ca eronate.
"Cineva ar putea crede ca dupa 1890 Wellhausen, Stade si formidabilul numar de savanti de rangul al doilea si al treilea, care se ocupau cu istoria lui Israel, ar putea folosi noile dovezi. Dar nimic de felul acesta nu s-a petrecut – o dovada a dificultatii cu care oamenii isi schimba vederile sau sunt dispusi sa-si sporeasca stiinta dincolo de o anumita limita Wellhausen si Stade n-au retractat niciodata nici una din teoriile lor si ceilalti si-au scris cartile, in cea mai mare masura dupa schema data de Wellhausen, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. De abia dupa ce s-a gasit Codul lui Hamurabi si a trecut nefericita cearta cu privire la Biblia Babel, mintile s-au convins cu incetul ca se ivise o era noua" (Geschichte des Volkes Israel, ed. a VII-a [Stuttgart, 1925], p.x, traducerea autorului).
Sustinatorii criticii superioare au pretins de repetate ori ca numai onestitatea savantilor i-a condus la concluziile pe care ei le sustin cu privire la Biblie. Wellhausen a spus odata ca "daca ea [traditia israelita] ar fi posibila, ar fi o nebunie sa se prefere o alta posibilitate" (Komposition des Hexateuch [1885], p.346). Totusi, atitudinea multor critici fata de credibilitatea Bibliei s-a schimbat foarte putin chiar si cand descoperirile arheologice au dovedit ca teoriile lor sunt discutabile, asa cum a fost clar aratat in afirmatia lui Kittel citata mai sus. Faptul acesta da la iveala cu claritate ca si savantii insisi nu sunt lipsiti de slabiciunea omeneasca de a nu le placea sa se retraga de pe o pozitie luata candva. Savantii sunt si ei oameni si, asemenea altor oameni, nu le place sa-si vada lucrarea infirmata, discreditata si inlaturata. De aceea, uneori, ei se agata de teorii demodate, uitand ca onestitatea intelectuala ar trebui sa-i determine sa fie cei dintai care sa marturiseasca eroarea teoriilor lor si sa admita adevarul raportului biblic.
Asa dupa cum s-a observat deja deja, Scrisorile de la Amarna au infirmat sustinerea ca nu existau scrisori in afara de Egipt si Mesopotamia pe la mijlocul celui de al doilea mileniu i.Hr. Totusi, toate documentele acestea erau scrise in cuneiforme babiloniene si nu ofereau nici o dovada ca Moise ar fi putut sa scrie cartile sale in scris alfabetic ebraic ca acela in care Pentateucul a ajuns la noi. Dar faptul ca un astfel de scris ii era la indemana n-a intarziat sa iasa la lumina.
In 1904-5 Sir Flinders Petrie a descoperit numeroase inscriptii in minele de cupru egiptene de la Sinai, scrise intr-un fel de scris necunoscut. Cand au fost descifrate de Gardiner, Cowley, Lethe, si altii, ca incepere de la 1916, a reiesit ca au fost scrise in cea mai timpurie scriere alfabetica ebraica cunoscuta, un fel de scris inventat la Sinai de minerii canaaniti sau edomiti in cursul secolului al XV-lea sau al XVI-lea i.Hr., imediat inainte de timpul lui Moise. De atunci incoace s-au dezgropat multe inscriptii in acelasi scris proto-semitic in Palestina, in locuri ca Lachis, Tell el-Hesi, Sichem, Meghido, Bet-Semes, etc. Inscriptiile acestea dateaza toate din al doilea mileniu i.Hr. si descopera ca scrisul alfabetic canaanit – practic identic cu cel ebraic – s-a raspandit pe vremea lui Moise. Descoperirea aceasta i-a lasat pe critici, care isi intemeiaza teoria lor cu privire la originea tarzie a Pentateucului in primul rand pe argumentul ca nu exista scris ebraic pe timpul lui Moise, fara de nici un dram de dovada in favoarea sustinerii lor.
Mediul erei patriarhale corect zugravit in Geneza. Pretentia des repetata ca mediul sau cadrul cultural, istoric si geografic in care au trait patriarhii era diferit de acela descris in Geneza n-a fost niciodata bazata pe dovezi, ci numai pe o presupunere inaltata la rangul de asertiune dogmatica. Acelasi lucru este adevarat si in ce priveste sustinerea falsa ca materialul legal al Pentateucului da pe fata un stadiu de dezvoltare sociala care nu a existat inainte de intaiul mileniu i.Hr. Descoperirea Codului lui Hamurabi si a altor coduri de legi din vremuri chiar si mai timpurii a dovedit ca legi izbitor de asemanatoare cu acela ale lui Moise erau larg cunoscute in cursul primelor secole ale celui de al doilea mileniu i.Hr. (vezi vol. I, p. 616-619). Mai departe, tablite si inscriptii de la Nuzi, in Mesopotamia, si din alte locuri dau dovada ca starile sociale si culturale ale timpurilor patriarhale erau exact acelea intalnite in istorisirile biblice (vezi la Geneza 11,31; 12,16; 14,1; 15,2; 16,6; 19,24; 23,3.11; 24,10; 30,9; 31,47; 37,36; 38,24; etc).
Savantii onesti exprima surprindere cand descoperiri arheologice arata un remarcabil acord intre relatarile antice provenind din perioada patriarhala si istorisirile despre patriarhi din Biblie. Prof. Alfred Jeremias, un critic pronuntat, a fost determinat sa admita urmatoarele:
"Milieu-ul [cadrul] istorisirilor patriarhilor concorda in fiecare amanunt cu imprejurarile civilizatiei orientale antice a perioadei in discutie, asa cum i se aduce marturie de monumente…. Wellhausen a pornit cu rationamentul de la opinia ca istorisirile patriarhilor sunt imposibile din punct de vedere istoric. Acum s-a dovedit ca sunt posibile. Daca totusi Avraam a trait, el putea sa fie numai in imprejurari si in conditii ca acelea pe care le descrie Biblia" (The Old Testament in the Light of the Ancient East [New York, 1911], vol. 2, p.45).
Ar putea fi citate multe marturii asemanatoare. In ce priveste aceasta insemnata schimbare de atitudine din partea criticilor, celebrul orientalist american W.F. Albright scria:
"Nume eminente dintre savanti pot fi citate pentru considerarea fiecarui punct din Geneza 11-50 ca reflectand o inventie tarzie sau cel putin reflectari in trecut ale unor evenimente si stari din timpul monarhiei in trecutul indepartat, despre care nimic nu se considera ca ar fi fost cu adevarat cunoscut pentru scriitorul unor zile de mai tarziu".
"Descoperirile arheologice ale generatiei trecute au schimbat toate acestea. In afara de cativa conservatori dintre savantii mai batrani, nu este aproape nici un singur istoric biblic care sa nu fi fost impresionat de rapida acumulare de date care sustin substantial istoricitatea traditiei patriarhale" ("The Biblical Period" The Jews; Their History, Culture and Religion [New York, 1949], p.3).
Descoperirile arheologice au dovedit astfel ca parerea ca scriitorul Genezei era strain de conditiile din timpul patriarhilor este cu totul gresita. Chiar in domeniul in care eruditia critica parea candva sa castige cele mai mari triumfuri ale ei, a suferit acum cea mai insemnata infrangere. Daca ar fi in viata, onestitatea intelectuala l-ar constrange pe Wellhausen, sfantul protector al criticii superioare, sa retracteze acuzatia pe care el o adusese Vechiului Testament (vezi si vol. I, p.100).
Folosirea fierului in era patriarhala. Chiar si savantii care admiteau ca mediul perioadei patriarhale este corect zugravit in Pentateucul, obiectau la mentionarea fierului in Geneza 4,22; Deuteronom 3,11; etc. Textele acestea erau considerate anacronice, intrucat o folosire extensiva a fierului inainte de secolul al XII-lea i.Hr. nu era in general admisa in lumea expertilor metalurgici. Totusi, au fost scoase la iveala obiecte de fier din morminte egiptene din perioada predinastica, si au fost gasite unelte de fier fixate in zidaria Piramidei lui Cheops si in piramida templului lui Menkure (Mycerinos) ambii din a patra dinastie egipteana (datata in general de egiptologi ca c. 2500 i.Hr.). Au fost gasite obiecte de fier si in morminte ale dinastiilor a sasea, a unsprezecea si a optsprezecea (respectiv c.2250, 2000 si 1500 i.Hr.). In Mesopotamia in ruinele de la Tell Chagar Bazar, Tell Asmar si Mari s-au descoperit unelte de fier facute in mileniul al treilea, furnizand astfel dovada ca fierul a fost produs in perioadele cele mai timpurii ale istoriei. In plus, texte de pe timpul lui Hamurabi (secolul al XVIII-lea i.Hr.) si Scrisorile de la Amarna (secolul al XIV-lea i.Hr.) procura dovada literara cu privire la folosirea fierului in era patriarhala si pe vremea lui Moise, atat in Mesopotamia cat si in Egipt. Acesta este dovada concludenta ca fierul era cunoscut si folosit inainte de timpul lui Moise si ca afirmatiile din Pentateuc cu privire la folosirea timpurie a fierului concorda cu faptele cunoscute.
Patriarhii aveau camile. Potrivit cu Geneza 24,10, Avraam poseda camile. Ele puteau fi gasite si in Egipt pe vremea lui (Geneza 12,16). Dar carturarii moderni ar vrea ca noi sa credem ca una din "cele mai evidente erori" ale cartilor continand pasajele din Geneza 12,16 si Exod 9,3 este "sustinerea ca in Egiptul din antichitate se foloseau camile" (Robert H. Pfeiffer, Introduction to the Old Testament [New York, 1941], p.154).
Este adevarat ca in acord cu dovezile disponibile curente camila domesticita nu putea fi larg folosita in mileniile al treilea si al doilea i.Hr. Dar exista dovezi clare ca ea era folosita uneori ca animal de povara in Egipt, Siria, Palestina si Mesopotamia, nu numai in perioada patriarhala, ci chiar si mai timpuriu, asa cum va arata urmatoarea analiza scurta a dovezilor.
Un mormant predinastic de la Abusir el-Meleg si unul din Dinastia Intaia de la Abydos din Egipt au adus la lumina figurine de camile din lut. O funie facuta din par de camila a fost gasita intr-un zid din Dinastia a Treia sau a Patra in Faiyum si o alta figurina a unei camile a provenit de la Dinastia a Nouasprezecea (c. 1300 i.Hr.) de la Rifeh. Dovezile acestea arta lamurit ca in cursul mileniului al treilea si al doilea i.Hr., camila era cunoscuta ca animal de povara in Egipt.
Din Mesopotamia provin chipuri zugravite de camila, in forma de figurine sau sigilii din perioada cea mai timpurie a Erecului, de la nivelul Ur III la Esnuna (c. 2000 i.Hr.) si din alte locuri, de la mijlocul mileniului al doilea i.Hr. O figurina din secolul al XVIII-lea a unei camile a fost gasita la Byblos in Siria, si una din secolul al XV-lea la Ghezer, in Palestina. Toate aceste reprezentari gasite in tari diferite din Orientul Apropiat antic atesta folosirea camilei in tarile acelea in decursul perioadei patriarhale.
Hititii timpurii. Desi hititii apar deseori in naratiunea biblica, ei nu sunt mentionati niciodata in sursele clasice. Ei au disparut atat de deplin din istoria seculara incat, la mai putin de 100 de ani mai inainte, criticii Bibliei afirmau cu indrazneala ca ei nu existasera niciodata. Totusi descoperirile ultimilor 50 de ani au schimbat pe de-ntregul situatia aceasta. Astazi se stie ca hititii au fost o mare natiune in cursul timpurilor primare ale Vechiului Testament si ca influenta si puterea lor se extindeau peste mari parti din Asia Mica si Siri
Cresterea cunostintelor despre hititi reiese dintr-o comparatie a lungimii articolelor devotate acestei natiuni in diferite editii ale lucrarii Encyclopedia Britanica. Articolul asupra hititilor in editia a opta (1860) consta din numai opt randuri dintr-o coloana singulara, timp ce in editia curenta (1947) zece pagini cu cate doua coloane fiecare sunt devotate unei descrieri a istoriei culturii si religiei lor.
S-a descoperit numai de curand ca procedurile legale cuprinse in relatarea cumpararii Macpelei de catre Avraam de la fii lui Het, sau hititi, erau specifice celor ale hititilor (vezi la Gen. 23,3.11). Devine din ce in ce mai evident ca chiar si referirile cele mai timpurii la hititi din epoca patriarhala nu sunt anacronisme. Arheologia i-a inviat pe anticii hititi si prin aceasta au coroborat raportul biblic intr-un chip cat se poate de remarcabil.
Filistenii in era patriarhala. Este adevarat ca un mare val de filisteni a venit in Palestina impreuna cu alte "popoare ale marii" in secolul al XII-lea i.Hr., in timpul domniei lui Ramses al III-lea. Lucrul acesta a avut loc la cateva secole dupa era patriarhala, in decursul careia, potrivit cu relatarile Pentateucului, filistenii locuiau deja in Palestina de sud-vest. Intrucat filistenii nu apar in relatarile egiptene inainte de secolul al XII-lea, mentionarea lor in primele carti ale Bibliei era considerata dovada a unor autori tarzii.
Totusi, ca si hititii multa vreme uitati, filistenii timpurii incep sa treaca printr-o reinviere istorica. Savantii biblici conservatori au astept multa vreme si cu rabdare dovezi ale prezentei filistenilor in Palestina in cursul erei patriarhale. In ultimii cativa ani au iesit la iveala primele urme ale unor astfel de dovezi. In textele alfabetice de la Ugarit (Ras Shamrah), datand din a doua jumatate a mileniului al doilea i.Hr., cu doua sau trei secole inainte de invazia "popoarelor marii" in timpul domniei lui Ramses al III-lea, sunt mentionati filistenii. Acesti filisteni, cunoscuti scribilor din Ugarit, sunt pana acum cei mai timpuriu intalniti in surse extra-biblice, dar ei dovedesc in mod hotarat existenta unor filisteni in regiunea Siria-Palestina inainte de marea migratie a popoarelor care a adus un numar mare de filisteni in Palestina.
Alta dovada pentru existenta filistenilor timpurii este descoperirea de ceramica cretana in straturile cetatilor palestiniene ruinate ale erei patriarhale. Este stiut ca filistenii au venit in Palestina din Creta, un fapt istoric descoperit atat de dovezi biblice (Creta – Caftor, Ieremia 47,4; Amos 9,7; vezi la Geneza 10,14), cat si arheologice, insula in care ei venisera mai de mult si unde distrusesera vechea civilizatie minoica. Ceramica cretana in Palestina in cursul erei patriarhale este deci o dovada indirecta a prezentei cretanilor, probabil filisteni, in Palestina. In Biblie cretanii sunt grupati la un loc cu filistenii, ca in garda personala a lui David, care era alcatuita din Cheretiti si Peletiti – cretani si filisteni – (2 Samuel 8,18;15,18;etc). Aceeasi legatura este evidenta din Tefania 2,4.5.
Desi dovada pentru prezenta filistenilor in Canaanul patriarhal este limitata, a iesit de ajuns la iveala pentru a arata ca unii migrasera din Creta cu multa vreme inainte de timpul lui Ramses al III-lea. Unii din ei se colonizasera in regiunea Gherar pe vremea lui Avraam si Isaac (Geneza 21,34;26,1), desi nu in mare numar. Lucrul acesta explica probabil bunavointa lor de a incheia tratate cu acesti patriarhi puternici (vezi Geneza 21,22-24; 26,26-28). Insa pe vremea judecatorilor mai tarzii avusesera loc migratii succesive si filistenii devenisera destul de puternici pentru a-i oprima pe israeliti, devenind o serioasa amenintare pentru existenta lor independenta. Biblia si arheologia sunt astfel in acord ca unii Filisteni se colonizasera in Canaan inainte de secolul al XII-lea i.Hr., si ca dupa vremea aceea ei devenisera si numerosi si puternici.
Cuvinte aramaice nu sunt o dovada pentru o data tarzie. Cand cele mai timpurii texte si inscriptii aramaice cunoscute erau cele din secolul al VIII-lea si al IX-lea i.Hr. si nici o informatie extra-biblica nu era disponibila cu privire la aramei in cursul erei patriarhale, se sustinea cu indrazneala de catre critici ca cuvintele aramaice din Pentateuc (vezi la Geneza 31,47) si mentionarea arameilor sau sirienilor (Geneza 25,20; Deuteronom 26,5; etc), dovedesc originea tarzie a acestor rapoarte. Astazi nici un savant constiincios nu-si permite sa ofere argumentul acesta contra autenticitatii Bibliei. Textele nord-canaanite din Ugarit, scrise pe la mijlocul mileniului al doilea i.Hr., pe vremea Exodui, contin diferite cuvinte si expresii aramice, descoperind faptul ca arameii patrunsesera in Siria pe vremea aceea.
Un exemplu de aparitie timpurie a cuvintelor canaanite (o limba aproape identica cu ebraica) si aramaice in textele extra-biblice va fi de ajuns. Exemplul acesta este deosebit de important deoarece dovedeste si ca textul ebraic al Psalmului 2 este corect – un pasaj asupra caruia fiecare carturar critic care se ocupa cu Psalmii a facut unele "corectari" textuale. Intr-o scrisoare din Ugarit (C.H. Gordon, Ugaritic Handbook [Roma, 1947], nr.138) expresia "fiul meu" este folosita de doua ori, in randul 3 in aramaica, bari, dar in randul 16 din ebraica, beni. Ca si alte texte ugaritice, scrisoare aceasta dovedeste, in primul rand, existenta unui vocabular aramaic pe vremea exodului, cand scrisoarea acesta a fost scrisa si in al doilea rand, ca cuvintele aramaice si ebraice erau folosite unul langa altul in acelasi text.
De asemenea Psalmul 2 contine aceleasi cuvinte ebraice si aramaice identice. Criticii declarau ca este cat se poate de improbabil, daca nu imposibil, ca in textul original al Psalmilor cuvantul "fiu" sa fi fost exprimat prin doua cuvinte diferite, ebr. ben, in v. 7, si aramaicul bar, in v.12. De aceea ei imbunatateau, sau corectau textul in asa fel ca bar sa fie inlaturat. Totusi, textul ugaritic, mult mai scurt decat Psalmul 2 si scris cu cateva sute de ani mai devreme, prezinta aceeasi intrebuintare de cuvinte ebraice si aramaice unul langa altul. Exemplul acesta, care ar putea fi multiplicat prin alte ilustratii, arata clar ca aparitia de cuvinte aramaice sau chiar intregi sectiuni aramaice, ca in cartea lui Ezra, nu este deloc o dovada a originii tarzii.
Arameii sunt la fel mentionati in texte extra-biblice din mijlocul mileniului al doilea i.Hr. Ei apar in scrisorile de la Amarna sub numele lor cuneiform de Achlame, si de atunci inainte in sir neintrerupt in documente istorice ale lumii antice. Aparitia lor in raportul Pentateucului este deci in completa armonie cu ceea ce este cunoscut cu privire la ei din relatari contemporane.
Nume tarzii de locuri nu sunt o dovada de origine tarzie. Nu poate fi tagaduit ca se gasesc in Pentateuc nume de locuri care nu existau pe vremea lui Moise. Cetatea lui Dan este mentionata in Geneza 14,14 si Deuteronom 31,1, desi numele ei era Lesem sau Lais, pana pe vremea judecatorilor (Iosua 19,47; Judecatori 18,29), cand Danitii au cucerit cetatea si i-au dat numele ilustrului lor stramos. In Geneza tinutul Gosen este numit odata "tinutul lui Ramses" (Geneza 47,11), un nume care n-a fost aplicat regiunii aceleia pana la patru secole dupa ce Iacov s-a stabilit acolo, sau la doua secole dupa ce Moise a scris naratiunea. Acelasi lucru s-ar putea spune despre alte nume tarzii (vezi la Geneza 32,28; Exod 1,11; etc).
Totusi, aparitia unor astfel de nume de locuri nu este in nici un caz o dovada ca acele carti care le contin nu au fost scrise mai de timpuriu. Intregul Vechi Testament a ajuns pana la noi in copii si copii dupa alte copii. Copistii mai tarzii pur si simplu au schimbat numele iesite din uz cu unele curente, asa incat cititorul sa poata fi in stare sa recunoasca cetatile despre care vorbea textul. Procedeul acesta este comparabil cu acela al unui revizuitor al Bibliei care revizuieste expresiile demodate ale editiilor anterioare (vezi mai jos subtitlul Uniformitatea limbii).
Exod un fapt istoric. Este adevarat ca nici un raport egiptean existent nu mentioneaza anume pe izraeliti fie in cursul timpului salasluirii lor sau la exod. Lucrul acesta, insa, nu este deloc straniu avand in vedere faptul ca egiptenii, ca si alte popoare din antichitate, omiteau de obicei din relatarile lor oficiale orice mentionare a unor evenimente nefavorabile pentru ei. Despre perioada hicsosilor, cand Egiptul a fost carmuit timp de peste un secol de straini semiti si hurieni, aproape ca nu s-a gasit nici o relatare contemporana egipteana. Chiar si regii aceia egipteni care au eliberat tara de stapanirea hicsosilor au tacut cu privire la ei, desi aveau toate motivele sa fie mandri de isprava lor. Daca n-ar fi fost inscriptia de pe mormantul unui ofiter din armata care luase parte la razboiul de eliberare, care aminteste cateva fapte importante cu privire la diferitele campanii contra hicsosilor, ar fi trebuit sa depindem aproape deplin de istorisiri ulterioare semi-legendare si de lista incompleta a regilor hicsosi. Asa cum stau lucrurile, avem extrem de putin material sursa cu care sa reconstruim istoria acelei importante perioade a istoriei egiptene antice in care, cel mai probabil, Iosif a fost prim ministru al Egiptului si in care familia lui Iacov s-a asezat in Gosen.
Desi foametea de sapte ani din timpul lui Iosif n-a fost atestata de rapoartele egiptene, o alta foamete, mai timpurie, de sapte ani este raportata in documentele egiptene. De cand a fost descoperit documentul acesta, pretentia criticilor ca o seceta de sapte ani era de necrezut este dovedita ca falsa.
Din cauza ca descoperirile arheologice dovedesc acum ca multe detalii ale exodului din naratiunea biblica descopera o cunoastere intima a vietii si culturii egiptene si deoarece intregul raport corespunde atat de exact cu istoria cunoscuta a Dinastiei a optsprezecea, cand pare sa fi avut loc exodul, nu mai poate fi cultivata nici o indoiala valabila cu privire la istoricitatea acelui mare eveniment. Intr-adevar putine si slabe sunt vocile criticilor care tagaduiesc acum exodul, desi mai exista o considerabila diferenta de opinie cu privire la timpul acestui eveniment. El este atribuit variabil la secolul al XVII-lea, al XVI-lea, al XV-lea si al XIII-lea. Carturarii critici tind sa prefere pe ultimul, desi unii din ei spun ca au avut loc doua evenimente de felul acesta, unul in secolul al XV-lea, celalalt in secolul al XIII-lea si ca mai tarziu relatarea despre cele doua a fost contopita intr-o singura istorisire. Spatiul nu permite o tratare a acestor diferente (vezi la Geneza 21,32). Este suficient sa afirmam ca descoperirile ultimilor 100 de ani au convins pe savanti ca exodul trebuie sa fie considerat un fapt istoric. Cercetatorul conservator al Bibliei a fost martor cu multa satisfactie la tendinta curenta catre o atitudine mai pozitiva asupra relatarii sederii lui Israel in Egipt si a exodului.
Uniformitatea limbii. Fiecare cercetator al Bibliei ebraice observa ca nu apar mari deosebiri lingvistice in cartile istorice ale Vechiului Testament. Totusi, faptul acesta nu e o dovada ca toate aceste carti au fost compuse intr-o perioada de timp relativ scurta, asa cum au pretins criticii superiori.
Savanti conservatori au incercat sa explice faptul acesta presupunand ca uniformitatea limbii a fost realizata de recenzii sau revizuiri ulterioare, pentru a aduce vocabularul, gramatica si ortografia in armonie cu standardele vremurilor mai tarzii. Lucrarea aceasta de revizuire a incetat, au presupus conservatorii, la scurt timp dupa exil cand canonul Vechiului Testament era fixat. Ei au pretins, de asemenea, ca partile poetice ale Bibliei prezinta o forma mai arhaica deoarece poezia are o tendinta mai mare de a rezista la modernizare in ortografie, stil si dictie decat proza. Cata vreme n-au fost la indemana manuscrise ebraice vechi presupunerile acestea nu puteau fi dovedite si vederile conservatorilor in privinta aceasta erau tot atat de ipotetice ca si acelea ale criticilor.
Descoperirea sulurilor de la Marea Moarta (vezi vol. IV, p.86-88) a adus o remarcabila schimbare in situatia aceasta. Pentru intaia data in istoria moderna suntem acum in stare sa examinam manuscrise ale Bibliei ebraice cu 1000 de ani mai vechi decat cele mai vechi cunoscute mai inainte. In unele cazuri suntem chiar atat de fericiti incat sa avem fragmente din diferite copii ale acelorasi carti ale Bibliei. Si mai important este faptul ca avem acum la indemana un sul complet al lui Isaia si un altul in forma fragmentara (ambele acum la Universitatea Ebraica din Ierusalim).
Aceste diferite copii ale cartilor Bibliei reprezinta stadii succesive de revizuire. Sulul lui Isaia de la Universitatea Ebraica este aproape identic cu textul masoretic gasit in Biblia noastra ebraica prezenta, in timp ce sulul lui Isaia de la Sf. Marcu prezinta asa numitul scris plene, adica inserarea de diferite litere ca ajutoare la pronuntare si folosirea de consonante pentru a indica vocale. Deosebirea aceasta constituie dovada ca o anumita biblioteca de pe vremea lui Hristos poseda doua copii diferite ale lui Isaia, una reprezentand un stadiu mai timpuriu de ortografie – care se schimba din cand in cand cam la fel cum s-a schimbat engleza din punct de vedere ortografic in decursul veacurilor. Spre comparatie Cantenbury Tales a lui Chaucer, scrisa cu putin peste 550 de ani in urma, sunt complet de neinteles pentru cititorul obisnuit, afara de cazul ca se foloseste o ortografie moderna si in unele cazuri cuvinte moderne. Acelasi lucru este adevarat, intr-o masura mai mica, cu multe pasaje din Spenser si Shakespeare, care au scris acum vreo 350 de ani. Chiar si engleza din timpurile colonizarii Americii este adesea obscura, mai ales din cauza ortografiei arhaice. De aceea este sigur ca forma prezenta a textului Bibliei ebraice reprezinta numai cea mai din urma revizuire a ei in ce priveste ortografia, gramatica, etc. si nu dovedeste in nici un fel o origine de autor timpuriu sau tarziu. Data trebuie sa fie determinata pe baza altor dovezi.
Ar fi intr-adevar un lucru neintelept sa spunem ca Isaia n-a fost scrisa mai de vreme de secolul al II-lea i.Hr. deoarece textul nostru cel mai timpuriu al acestei carti prezinta un mod de vorbire care era folosit in cursul secolului al doilea. Este la fel de discutabil sa se foloseasca forma prezenta a textului ebraic al oricarei carti a Bibliei pentru a stabili data scrierii originare.
Cronologia confirma acurateta Bibliei. Generatii de savanti au construit ipoteze cu privire la datele cronologice ale Bibliei, si simteau ca orice efort de a produce armonie in ceea ce parea un haos cronologic era sortit infrangerii. Cum putea cineva sa armonizeze afirmatia lui Daniel ca el fusese luat captiv de regele Nebucadnetar in anul al treilea al lui Ioiachim (Daniel 1,1), cu aceea a lui Ieremia, care spune ca anul intai al lui Nebucadnetar era al patrulea al lui Ioiachim (Ieremia 25,1.2)? Arheologia a rezolvat problema aratand ca regii asirieni si babilonieni nu socoteau anul urcarii lor la tron ca anul lor intai de domnie, ci il etichetau cu "anul urcarii la tron". Numai odata cu ziua de Anul Nou urmator ei isi incepeau anul lor "intai". De unde, afirmatia lui Daniel ca el a fost luat prizonier in anul treilea al lui Ioiachim, care era – dupa cum stim – anul de urcare la tron al lui Nebucadnetar si afirmarea lui Ieremia care egalizeaza anul intai de domnie al lui Nebucadnetar cu al patrulea al lui Ioiachim (potrivit cu calculul iudaic) sunt la fel de corecte. Acesta este numai unul din multele exemple in care dovezile arheologice au furnizat solutia pentru afirmatii cronologice aparent contradictorii ale Bibliei.
O alta asa-zisa contradictie biblica este la fel usor de solutionat. Datele cronologice ale Bibliei dau certitudinea ca Ioram din Iuda a fost asociat la tron pentru cativa ani cu tatal sau Iosafat. 2 Regi 3,1 dateaza urcarea la tron a regelui Ioram in al optsprezecelea an al lui Iosafat, in timp ce 2 Regi 1,17 dateaza acelasi eveniment in al doilea an al lui Ioram din Iuda, insemnand aparent al doilea an al sau ca coregent. Prin urmare, al optsprezecelea an al lui Iosafat era al doilea an al coregentei fiului sau. In loc de a fi in dezacord, cele doua texte procura date pentru stabilirea lungimii coregentei lui Ioram cu Iosafat.
Documentele pastrate in nisipurile Asiriei si Babiloniei procura date exacte pentru multe evenimente de istorie seculara incepand pe la 1000 i.Hr. Datele astfel stabilite au fost de cel mai mare ajutor la fixarea cronologiei biblice pe o baza sigura. Cunostinta sporita cu privire la calendarele din antichitate, la metodele de socotire a anilor de domnie ai unui rege, si a diferitelor sisteme de calculare cu privire la evenimente din vechime a rezolvat multe probleme greu de inteles. Acestea ne-a facut in stare sa reconstruim cadrul cronologic al Bibliei fara sa inlaturam nici o data ca nedemna de incredere, asa cum au facut criticii. Vedem acum un tipar cronologic armonios acolo unde mai inainte parea ca este numai haos. Mai raman cateva afirmatii cronologice derutante pentru care pana acum nu se poate da un raspuns satisfacator, dar majoritatea zdrobitoare a datelor cronologice nu mai pune nici o problema de nici un fel. Inca o data dovezile arheologice au procurat cheia pentru o intelegere a sistemelor vechi care mai inainte erau necunoscute. S-a dovedit ca autorii cartilor din Biblie stiau despre ce scriau si nu ne-au dat informatii eronate. Mai degraba au gresit criticii, criticand ceea ce cunostinta lor limitata si intelepciunea si iscusinta lor si mai limitata nu erau in stare sa inteleaga.
Cuvintele unui savant critic sunt pline de insemnatate in aceasta privinta. W.A. Irwin, candva profesor de Vechiul Testament la Universitatea din Chicago, scrie intr-o precuvantare la lucrarea lui E.R. Thiele, The Mysterisus Numbers of the Hebrew Kings (Chicago, 1951) urmatoarea recunoastere remarcabil de sincera:
"Faptul uimitor este ca el demonstreaza in chip concludent acuratetea precisa si temeinica a cronologiei ebraice a vremurilor regatelor" (p.XIV).
"El a luat pasaje indeobste privite ca modele de manifestari de neatentie, daca nu de ignoranta, din partea istoricilor evrei si a aratat ca ele sunt uimitor de demne de incredere. Acesta este o realizare de o insemnatate mult cuprinzatoare. Am ajuns, este adevarat, la oarecare departate de critica radicala de acum o jumatate de secol. In ce priveste tratarea textului si aprecierea vredniciei de incredere istorica a rapoartelor suntem intr-o dispozitie mult mai prudenta, cand am vazut cum se spulbera un punct nesigur dupa altul al scepticismului nostru datorita faptelor de curand descoperite. Dar mai raman multe incertitudini. Si este un lucru de prima importanta de a afla despre cartile Regilor ca sunt vrednice de incredere exact in privinta aceea care mai inainte provoca numai luare in ras" (p.XVI, XVII).
Ceea ce se spune aici cu privire la acurateta cronologiei biblice cu privire la perioada regilor este la fel de adevarat cu privire la alte perioade desi, din cauza lipsei unor clare dovezi extra-biblice, inca nu este cu putinta sa se ofere o dovada concludenta pentru fiecare detaliu. Cu toate acestea, cifrele reci ale datelor cronologice au contribuit in chip semnificativ la stabilirea vredniciei de incredere a Vechiului Testament.
Relatarile istorice sunt demne de incredere. Ori de cate ori contrapartea unei istorisiri biblice apare intr-un document extra biblic sunt, natural, deosebiri intre cele doua relatari. Savantii critici de obicei au mai multa incredere in sursa seculara si declara istorisirea biblica ca fiind de valoare secundara. Insa o examinare nepartinitoare duce la o concluzie cu totul diferita. Naratiunile Bibliei poarta sigiliul veracitatii in faptul ca relatarile lor arata atat trasaturile slabe cat si pe cele puternice ale caracterului eroilor lor, ca si infrangerile si victoriile propriei lor natiuni. Lucrul acesta nu l-a facut nici o alta natiune din vechime. Exemple remarcabile de libertatea cu care Biblia relateaza pacatul sunt cazurile lui David, cel mai mare rege al lui Israel, al lui Solomon si chiar al celor mai respectati patriarhi ai natiunii, Avraam si Iacov.
Un studiu al relatarilor altor natiuni din vechime in privinta aceasta este cat se poate de revelator. Rapoartele egiptene nu pomenesc niciodata de vreun defect al regilor lor legitimi, nu povestesc niciodata despre vreo infrangere a propriei lor ostiri. Imaginile si reliefurile lor de lupta descriu nenumarati inamici cazuti, raniti si mutilati, dar niciodata macar o singura pierdere egipteana. Aceeasi observatie poate fi facuta cu privire la relatarile care au ajuns pana la noi din antica Mesopotamie. Asiriologul Otto Weber a exprimat lucrul acesta in cuvintele urmatoare:
"Toate scrierile oficiale ale istoriei asirienilor culmineaza in lauda extravaganta a regelui si are unicul scop de a transmite posteritatii lauda aceasta… Este evident ca credibilitatea inscriptiilor regale trebuie privita cu suspiciune in imprejurari de felul acesta. In nici o inscriptie regala asiriana nu este admisa infrangerea in cuvinte lamurite; dar avem cazuri in care infrangere evidenta a fost transformata de scriitorul de istorie talcuitor intr-o stralucita victorie. Era ceva obisnuit ca in cele mai multe cazuri sa se sara tacut peste intreprinderi de care regele n-avea pricina sa fie mandru" (Die Literatur der Babylonier und Assyrer [Leipzig, 1907], p. 227,228).
Este evident cat de nepartinitoare sunt relatarile biblice in contrast cu cele cuprinse in scrierile istorice ale vecinilor lui Israel. O infrangere nu este tagaduita niciodata de scriitorii biblici; o victorie, nu este exagerata. Cauzele dezastrelor sunt tratate pe fata, rusinea nationala nu este niciodata tinuta secret si greselile sunt mustrate fara crutare. Care alta natiune, antica sau moderna, se masoara cu acest inalt nivel de relatare adevarata? Cu cat sunt studiate mai mult rapoartele natiunilor antice, cu atat mai mult cele ale Bibliei cer respect (vezi vol. I, p.100).
De exemplu, luati istorisirea biblica a campaniei iudaice a lui Sancherib mentionata la p. 157 ca exemplu de argumente ale criticilor. Pretentia lui Sancherib ca a asediat pe Ezechia in Ierusalim ca pe o pasare intr-o colivie este adevarata – un fapt mentionat si in Biblie. Ca regele asirian, insa, nu pretinde sa fi capturat nici Ierusalimul, nici pe Ezechia este un lucru insemnat. Scribul regal a trecut peste dezastru in tacere. Nici un rege asirian nu ar fi fost destul de umil pentru a-l mentiona si nici unul din scribii lui nu ar fi indraznit sa-l relateze. Si cu toate acestea tacerea aceasta din partea asirienilor nu face infrangerea lor mai putin reala. Diferitele nepotriviri aparente intre cele doua relatari, asiriana si iudaica, trebuie sa fie intelese la fel.
Exemplul acesta, la care s-ar fi putut adauga multe altele, arata ca rapoartele biblice merita credit superior ca marturii credincioase pentru evenimentele narate. Faptul acesta a fost recunoscut in anii recenti de tot mai multi savanti critici. Insa, acesti savanti atribuie credit pentru aceasta tendinta conservatoare eforturilor criticilor superiori, asa cum arata urmatorul citat al celebrului savant in Vechiul Testament, H.H. Rowley:
"In general, se poate spune ca a fost o tendinta catre vederi mai conservatoare asupra multor chestiuni de cum se obisnuia la inceputul perioadei noastre. Aceste vederi mai conservatoare nu sunt impartasite de toti savantii, desi sunt larg raspandite si orice evaluare de pozitie astazi este obligata sa le dea intaietate. Ele sunt salutate uneori ca dovada a infrangerii eruditiei critice si ca justificare a conservatorismului mai vechi care a fost mentionat. Lucrul acesta este destul de inexact si induce in eroare. Deoarece la ele s-a ajuns prin metoda critica, trebuie deci sa fie socotite printre roadele ei. Pe de alta parte, conservatorismul lor este atat diferit cat si mai ferm decat vechiul conservatorism, doar pentru ca este fundamentat critic, si nu dogmatic si pentru ca este bazat exact pe dovezi, in loc doar de a folosi dovada ca un suport unde este convenabil si de a o inlatura prin explicatii acolo unde nu este" (The Old Testament and Modern Study [Oxford, 1951]p. XVII, XVIII).
Crestinii conservatori se bucura ca vasta suita de dovezi arheologice confirma si indreptatesc credinta lor in credibilitatea Cuvantului lui Dumnezeu. Una cate una din sustinerile dogmatice ale criticilor superiori au primit raspuns prin fapte pe care onestitatea intelectuala si propriile lor reguli de logica ii obliga sa le accepte. Eruditia biblica conservatoare a cautat sa avertizeze contra unor asemenea sustineri fundamentate, asa cum erau, pe o teorie neconfirmata si acum cu totul discreditata. Criticii superiori trebuie sa fie laudati pentru atitudinea lor obiectiva fata de dovezile noi, care logic ar trebui sa-i determine la incredere in Scriptura ca fiind Cuvantul inspirat al lui Dumnezeu.
Documentele oficiale sunt autentice. Documentele imprastiate prin cartile lui Ezra, Neemia si Estera au fost in general respinse de savantii critici ca fiind de natura apocrifa sau fictiva. Totusi, chiar inainte ca autenticitatea lor sa fi putut fi demonstrata prin dovezi arheologice, cativa savanti cu discernamant au atras atentia la faptul ca aceste documente posedau toate semnele autenticitatii. Marele istoric Eduard Meyer scria in 1896 ca aceste documente sunt o reflectare exacta a conditiilor din Imperiul persan si concorda perfect cu ceea ce este cunoscut cu privire la institutiile si istoria acelei perioade. El spunea, de asemenea, ca daca s-ar gasi vreodata decrete de la guvernul persan, argumentele pe care criticii superiori le ridicasera contra autenticitatii documentelor biblice ar disparea.
Aceasta nadejde subinteleasa a fost implinita pe neasteptata prin descoperirea de papirusuri aramaice pe Insula Elefantine de pe Nil, din Egiptul superior, incepand din 1903. Aici erau documente scrise in aceeasi limba ca portiuni din Daniel si Ezra. Provenind de la o colonie iudaica si scrisa in secolul al V-lea, pe cand traiau Estera, Ezra si Neemia, documentele aflate la Elefantine au procurat informatii de mare valoare pentru clarificarea istoriei biblice din vremea aceea. Aceste papirusuri contin scrisori oficiale scrise unor functionari persani si chiar si o copie a unui decret regal care se ocupa cu reglementari privitoare la Pastele iudaic. Ultimul documentul confirma autenticitatea decretelor similare cuprinse in Ezra, Neemia si Estera. Distinsul orientalist D. Cowley, care a redactat papirusurile acestea, a facut urmatoarele afirmatii cu privire la importanta Papirusului Elefantin 21 in legatura cu decretele persane raportate in Biblie:
"Ceea ce pana aici parea de necrezut este ca ei [regii persani] sa se fi ocupat cu detalii de ceremonial, ca in scrisoarea lui Artaxerxe din Ezra 7, dar papirusul prezent si stilul altor scrisori din colectia aceasta indeparteaza toate motivele pentru punerea la indoiala a autenticitatii scrisorilor persane din Ezra" (Aramaic Papyri of the Fifth Century B.C. [Oxford, 1923], p.62).
"Diferite motive s-ar putea sa-l fi determinat pe Marele Rege sa intervina in treburile religioase ale unei colonii obscure [colonia iudaica din Elefantine], dar indiferent, care au fost ele, cazul este exact paralel cu acela al scrisorii lui Artaxerxe din Ezra 712+, si arata ca nu avem nevoie sa ne indoim de autenticitatea ultimului document. Asemanarea stilului scrisorii din Ezra cu acela al textelor din colectia aceasta este impresionanta" (ibid., p.XXIV, XXV).
Cine s-ar fi gandit ca ar fi gasita vreodata o copie contemporana a unui decret oficial persan ocupandu-se cu reglementari iudaice religioase? Si cu toate acestea, destul de curios, nisipurile Egiptului au pastrat chiar lucrul acesta, care acum coroboreaza autenticitatea mai multor pasaje din sfantul Cuvant al lui Dumnezeu.
In Psaltire nu sunt Psalmi Macabeici. Poate ca titlurile a 116 din cei 150 de psalmi nu si-au avut obarsia la autorii lor, dar ele sunt foarte vechi. De fapt, ele erau deja vechi cand fost produsa LXX-a in secolele al III-lea si al II-lea i.Hr. Lucrul acesta se poate vedea din faptul ca multi din termenii muzicali folositi in titlurile acestea nu mai erau intelesi de traducatorii acelei versiuni vechi.
Conform cu titlurile ebraice ale psalmilor, 73 din 150 de imnuri poarta numele lui David ca autor al lor. Cel mai vechi, Psalmul 90, a fost compus de Moise in secolul al XV-lea i.Hr., cei mai tarzii, Psalmii 126 si 137, dupa exil, probabil in ultima parte a secolului al VI-lea i.Hr. Dar nu se gaseste nici o dovada convingatoare pentru o data tarzie in alta parte in Psalmi.
Argumentele prezentate de critici prin care, de exemplu, dateaza Psalmul 110 in epoca macabeica, nu vor impresiona pe nici un cititor impartial ca fiind foarte stiintifice. Un asemenea joc cu literele aminteste de nonsensul cabalistic cu ajutorul caruia unii iudei si crestini medievali incercau sa explice sau mai de graba sa anuleze Scriptura. Este destul de curios ca argumente de felul acesta atrag savanti din era prezenta, iluminata, dar ele sunt prezentate si sustinute cu toata seriozitatea intr-o carte moderna Introduction to the Old Testament, care de la prima ei publicare in 1941, este folosita in seminariile teologice ale Americii mai mult decat oricare alta carte care se ocupa de subiectul acesta. Aceasta este o dovada clara de usurinta cu care multi savanti critici accepta orice, oricat de absurd, care ar putea fi convenabil folosit pentru a discredita originea traditionala si autorii diferitelor carti ale Bibliei.
Literatura canaanita recuperata de cand au inceput sapaturi in 1929 la Ugarit (Ras Shamrah) procura o bogatie de material poetic analog cu Psalmii. Poeziile acestea sunt de natura mitologica si provin din ultima parte a celui de al doilea mileniu i.Hr. Ele contin numeroase expresii, fraze si cuvinte care se gasesc acum in Psalmi. Se gasesc, de asemenea, multe analogii stranse in gramatica, cu privire la care W.F. Albright face urmatoarele observatii:
"Este remarcabil cum multe anomalii aparente in versul ebraic timpuriu, care au fost inlaturate prin explicatii sau imbunatatirile aduse de savanti, reiese ca sunt reflectari exacte ale particularitatilor gramaticale canaanite care fusesera uitate cu multa vreme inainte de timpul masoretilor care au vocalizat textul ebraic consonantic in secolele al VII-lea pana al IX-lea d.Hr. Aceste particularitati gramaticale devin din ce in ce mai putine in versul ebraic tarziu si aproape ca nu pot fi gasite in poezia noastra biblica cea mai tarzie".
"Cu acest nou criteriu independent pentru datare devine posibil faptul de a se impinge inapoi datele in general acceptate pentru multe poeme ebraice timpurii." ("The Bible After Twenty Years of Archeology", Religion in Life, vol. XXI [Toamna, 1952], p.543).
Albright a aratat de curand (Hebrew Union College Anual, vol. 23 [1950-51], partea I., p.1-40), ca Psalmul 68 adesea atribuit perioadei macabeice (secolul al II-lea i.Hr.), contine atat de multe analogii Canaanite din mileniul al II-lea incat este sigur sa spunem ca el este unul din cei mai timpurii psalmi din colectia ebraica de imnuri care au ajuns la noi. Intrucat psalmul acesta este atribuit prin titlul sau lui David, care a trait in secolul al XI-lea – al X-lea i.Hr. si expresiile folosite in el sunt analoage cu altele din texte din secolul al XIV-lea i.Hr., nu exista nici un fel de dificultate sa se traga concluzia ca David a folosit expresii poetice obisnuite in compunerea imnurilor sale. Albright a datat Psalmul 68 in secolul al X-lea i.Hr., o data care concorda deplin cu David ca autor.
Expresia "muntele mostenirii tale" folosita de Moise in vestita lui cantare de lauda (Exod 15,17) a fost gasita si in timpuri pre-izraelite de la Ugarit. Criticii considera aceste cuvinte ca o dovada de origine tarzie, deoarece ei erau convinsi ca o atare afirmatie n-ar fi putut fi facuta inainte ca Templul lui Solomon sa fi stat pe Mt. Sion. Ei considerau ca ea se putea aplica numai la acest munte anumit. Dar termenul "muntele mostenirii tale" se gaseste in poemele ugarite. Acolo termenul acesta se aplica la locuintele lui Baal pe un munte in nordul indepartat. Este lipsit de importanta daca Moise cunostea expresia aceasta canaanita, dar faptul ca ea exista in literatura de pe timpul lui Moise este de extrema importanta. Deci, nu ramane nici o dificultate in a accepta expresia aceasta (Exod 15,17) ca venind de pe buzele lui Moise, fie ca o expresie poetica folosita pe vremea aceea (vezi si Isaia 14,13) sau ca o analogie intamplatoare cu poemul ugaritic, fara sa aiba nici o legatura cu el.
Pentru discutarea mai pe larg a unor probleme critice in Psalmi vezi vol. III, p.617-619,864,865.
Unitatea lui Isaia. Pentru o discutie a dovezilor unitatii lui Isaia vezi vol. IV, p.84-86.
Autenticitatea lui Ezechiel. La cercetarea criticii radicale a cartii lui Ezechiel propusa indeosebi de Hölscher, Torrey si Irwin, trebuie sa se retina cateva puncte. Mai intai este faptul ca o astfel de critica din partea unor carturari de seama este de data relativ recenta, in timp ce unii din cei mai extremi critici ai trecutului au acceptat pe Ezechiel ca autentic. Al doilea, este un lucru semnificativ faptul ca fiecare din criticii de seama ai cartii a prezentat o teorie in ce priveste autorul si o reconstruire a materialelor care este mult deosebita de celelalte. In felul acesta nu s-a realizat pana acum, de catre savantii critici nici un punct de vedere general recunoscut pentru Ezechiel. In sfarsit, s-a aratat ca cel putin cateva din argumentele pentru o data tarzie pentru Ezechiel nu se bazeaza pe dovezi temeinice. Astfel a argumenta ca un pasaj este fals deoarece dovedeste o diferenta de la contextul lui insemneaza a tagadui autorului originar libertatea de a introduce interpretari noi figurilor sale de vorbire pe masura ce profetia lui progreseaza. C.G. Howie (The Date and Composition of Ezechiel) a prezentat de curand multe dovezi erudite in favoarea autorului, datei si locului traditional al scrierii lui Ezechiel. Intrucat carturarii au argumentat pentru o data tarzie deoarece ei credeau ca cartea aceea continea multe cuvinte aramaice tarzii, Howie a aratat (p.47-68) ca este mult mai putina aramaica in Ezechiel decat se crezuse si ca aramaismele care intr-adevar apar nu sunt in dezacord cu timpul in care cartea declara despre ea insasi ca a fost scrisa. Astfel este cinstit de a spune ca critica superioara a cartii lui Ezechiel nu a stabilit o pozitie recunoscuta si sunt multe dovezi care sa favorizeze vederea traditionala, sustinuta de acest comentariu, ca aceasta carte a fost scrisa de Ezechiel in Babilonia in secolul al VI-lea i.Hr.
Autenticitatea lui Daniel. Pentru o discutie a dovezilor in favoarea autenticitatii cartii lui Daniel vezi vol. IV, p.743-750.
Concluzie. – In paginile precedente au fost tratate argumentele reprezentative ale criticii superioare a Bibliei. Cele mai multe dintre aceste argumente au fost dovedite ca netemeinice prin descoperirile arheologice recente. Aceste descoperiri procura dovezi concludente ca multe teorii critice superioare sunt discutabile. Totusi vor ramane intotdeauna argumente care nu pot fi nici demonstrate de critic ca sunt corecte si nici dovedite de conservator ca fiind false. Natura unor astfel de argumente si raritatea anumitor feluri de documente antice si a altor materiale cheie, vor lasa probabil totdeauna unele afirmatii biblice fie sa fie acceptate prin credinta ca fiind adevarate sau sa fie respinse din cauza ca temeinicia lor nu poate fi dovedita.
Multi carturari au fost impresionati de forta cumulativa a materialului arheologic de curand dezgropat, care a aruncat lumina asupra a ceea ce pana acum erau pasaje neclar intelese. Materialul acesta a confirmat obiceiuri, stari sau evenimente istorice ciudate descrise in Scriptura si a rezolvat dificultati si contradictii aparente. In paginile precedente au fost prezentate unele afirmatii din partea unor savanti cu renume, care arata noua tendinta printre cercetatorii savanti ai Bibliei fata de o atitudine mult mai conservatoare cu privire la ea. Ca rezultat al arheologiei studiul Vechiului Testament este abordat cu o intelegere mai plina de simpatie decat oricand in cursul ultimelor doua secole si veridicitatea lui si vrednicia lui de incredere sunt mai putin combatute ca acum cateva decenii.
Modul in care i-au influentat dovezile arheologice pe savanti onesti in anii recenti este bine ilustrat de exemplul unuia dintre cei mai renumiti orientalisti in viata, W.F. Albright, care, provenind din scoala critica extrema a lui Paul Haupt, si-a inceput cariera savanta ca un radical confirmat. In 1919 a mers la Ierusalim si curand a devenit directorul Scolii Americane de Cercetari Orientale, cel mai important centru american de cercetari orientale din Palestina. Zece ani de lucru pe teren in Orientul Apropiat l-au deplasat treptat pe Albright de la pozitia radicala la jumatatea drumului dintre conservator si critic. El insusi a descris aceasta remarcabila schimbare intr-un necrolog pentru Melvin G. Kyle, binecunoscutul scriitor, erudit si profesor conservator, care a murit in 1933. Marturia aceasta vorbeste de la sine:
"Scriitorul a avut prilej sa intalneasca ocazional pe Dr. Kyle, inainte de a veni in Palestina in 1919, la adunari ale societatii stiintifice. In zilele acelea, faptul ca noi eram aparent la antipozi cu privire la problemele biblice si orientale cele mai cruciale parea sa inlature orice prietenie adevarata. In primavara lui 1921 Dr. Kyle a venit la Ierusalim cu familia sa pentru cateva saptamani in calitatea de conferentiar la scoala in timpul cat scriitorul era director interimar. Cunostinta legata atunci, s-a maturizat curand, ajungand la prietenie".
"Rareori sau niciodata nu am dezbatut chestiuni biblice, dar nu poate fi nici o indoiala ca asocierea noastra constanta cu repetata ocazie de a compara datele biblice si arheologice a dus la sporita convergenta a vederilor noastre, candva atat de deosebite. In cele din urma, Dr. Kyle a ramas un conservator devotat asupra celor mai multe pozitii fundamentale, in timp ce scriitorul s-a schimbat treptat de la radicalism extrem in 1919 la un punct de vedere care nu poate fi numit nici conservator, nici radical, in sensul uzual al termenilor" (W.F. Albright, "In Memoriam", Bulletin of the American Schools of Oriental Research. nr.51 [Septembrie, 1933], p.5,6).
Totusi, cititorul nu trebuie sa-si inchipuie ca infrangerile serioase pe care eruditia critica le-a suferit in decursul decadelor recente i-au dat o lovitura de moarte sau ca critica biblica superioara se apropie de sfarsitul ei. Lucrurile nu stau asa. Este adevarat ca numarul radicalilor extremi printre urmasii lui Wellhausen a devenit in ultimul timp mult mai mic de cum obisnuia sa fie, dar cercetatorul conservator al Bibliei nu ar trebui sa uite ca anumite ipoteze fundamentale ale criticii superioare sunt atat de extins acceptate ca si cum ar fi fapte ce pot fi demonstrate. Ele au fost repetate si predate de atat de multe ori si in atat de multe carti incat cei mai multi savanti pare sa fi uitat ca ele sunt inca ipoteze si nu fapte stabilite.
Nu este de asteptat ca informatiile prezentate aici sa schimbe mult gandirea oamenilor cu inclinatie critica. Scopul lor este de a furniza cititorului care crede in inspiratia si acurateta Bibliei informatii cu privire la situatia prezenta a eruditiei biblice critice. Ar trebui sa se dovedeasca consolator faptul ca se stie ca critica sceptica a suferit esecuri serioase, si ca multe argumente critice pot fi intampinate cu succes cu armele pe care arheologia deja le-a regasit in nisipul si molozul tarilor biblice si ni le-a pus in maini. De asemenea, ar trebui sa fie o sursa de adanca satisfactie faptul de a sti ca credinta crestina se intemeiaza pe o baza sigura, Cuvantul inspirat si fara de gres al lui Dumnezeu si ca batrana Biblie sta neclintita de atacurile cele mai inversunate ale celor mai formidabili dusmani ai ei. Sectiunea aceasta ar putea sa se incheie foarte potrivit cu inca un rand pornit din pana lui W.F. Albright care incheind articolul sau "The Bible After Twenty Years of Archeology (1932-1952)", declara:
"Materialul arheologic nou continua sa se reverse, obligand la revizuirea tuturor abordarilor anterioare ale religiei Vechiului si Noului Testament. Devine in fiecare zi mai clar ca redescoperirea Bibliei duce adesea la o noua evaluare a credintei biblice, care seamana impresionant cu ortodoxia unei vremi mai timpurii" (Religion in Life, Vol. XXI [Toamna, 1952], p.550).
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
