Urmatoarea descriere a vietii de toate zilele a taranului, meseriasului si a nobilului egiptean oglindeste situatia vremii lui Moise in perioada Imperiului, care nu era mult diferita de situatia, obiceiurile si deprinderile gasite in timpul lui Avraam in Regatul de Mijloc.
Taranii. – Marea majoritate a egiptenilor erau tarani. Acestia, fie aveau o mica proprietate de pamant, din produsul careia trebuiau sa plateasca taxe mari, fie slujeau unui mosier bogat, la un templu, sau regelui, muncind pamantul si fiind hraniti de cel pentru care munceau. Tocmai despre aceasta mare masa de egipteni antici nu avem rapoarte. Ei erau o grupa fara posibilitati de exprimare. Nu aveau scribi ca sa povesteasca in scrieri literare bucuria si durerea lor pentru generatiile de mai tarziu, nu aveau mijloace pentru a-si zidi morminte ale caror picturi murale sa povesteasca viata lor. Tot ce stim despre marea majoritate a egiptenilor vine de la observatiile si picturile clasei superioare, care ii mentioneaza pe compatriotii lor mai putin privilegiati, sau descriu viata lor numai in masura in care aveau o legatura cu ei.
Viata omului de rand din Egiptul antic era foarte simpla. El traia intr-o coliba mica, construita din caramizi de pamant, cu un acoperis plat construit din cateva straturi de lut intinse pe grinzi de salcam si rogojini. O deschizatura servea ca usa, iar cateva mai mici, ca ferestre. Rogojini de papura, care puteau fi stranse, asigurau o masura oarecare de intimitate in casa. Casele acestea nu aveau mult mobilier. Totusi, cea mai mare parte a oamenilor aveau un pat constand dintr-un cadru si patru picioare. Fasii de piele intinse de-a curmezisul cadrului serveau ca saltea si un reazem din lemn sau pamant ars, ca perna. Unele, care aveau scaune si mese cu picioare mici, poate o cutie de lemn in care se puteau pastra unele lucruri de pret si o bucata de panza de rezerva ca imbracaminte.
Cea mai mare parte din inventarul casei unui taran de rand consta din vase de lut, oale pentru gatit mancarea, vase mai mari care serveau la pastrarea apei, cerealelor, legumelor sau altor alimente. Fiecare familie avea, de asemenea, un pieptene de lemn cu dintii lungi, doua pietre de rasnita pentru a face faina si cateva unelte simple pentru munca la camp, cum ar fi un plug de lemn, cateva seceri de bronz pentru seceratul cerealelor si un cutit facut din acelasi metal. Mai erau si plase pentru prins pasari prin mlastini si un razboi simplu la care femeile teseau.
O panza alba de acoperit coapsele – imbracamintea clasica a tuturor egiptenilor de la rege pana la taran – si imbracamintea lunga, alba, pentru sotia si fiicele sale erau tot ce-i trebuia egipteanului mediu sarac in materie de imbracaminte.
Viata taranului era o continua lupta pentru a-si pastra viata. Cand inundatia Nilului incepea la sfarsitul lui iulie, digurile din jurul fiecarui ogor trebuiau sa fie pastrate in buna stare. Era nevoie de o supraveghere continua pentru ca fiecare ogor sa primeasca din belsug apa pretioasa si maloasa, saturata cu pamant roditor de pe platoul abisinian. Apoi ogoarele erau semanate si, indata ce scadea nivelul Nilului, apa era pompata cu ajutorul cumpenelor pentru irigarea ogoarelor, cu un minimum necesar pentru a asigura cresterea cu succes. Lucrarea aceasta trebuia sa fie facuta pana in timpul secerisului, care se termina in martie. De indata ce recolta era adunata, de obicei, taranul trebuia sa-si paraseasca familia, pentru a-l sluji pe regele sau timp de cateva luni, pana cand un nou tip de semanat ar fi cerut reintoarcerea lui. El devenea un ostas in armata si lua parte in vreo campanie, sau era folosit la lucrari publice, probabil in cariere, ca sa scoata blocurile de piatra necesare pentru temple, palate sau cladiri guvernamentale, ori era folosit la transportarea materialului de constructie la locul unde era necesar. De la sfarsitul lui martie pana in august, intreaga populatie masculina a Egiptului era angajata in slujba regelui. Daca taranul sarac era intr-o campanie in strainatate si nu se putea intoarce pentru a se ocupa de ogoare, sotia si copiii lui trebuiau sa munceasca dublu pentru a tine locul sotului si tatalui care lipsea.
Cu toate acestea, egipteanul de rand pare sa fi fost multumit cu soarta lui, dupa cum se poate deduce din faptul ca nu a fost aproape nici o revolta contra ordinii sociale existente. Cata vreme putea sa-si umple stomacul cu paine facuta cu emmer (grau), sa aiba mancarurile sale preferate facute din orz, linte, ceapa si usturoi, ocazional ceva carne si berea lui slaba, era multumit.
Rutina zilnica era adesea intrerupta de festivitati care aveau legatura cu religia egiptenilor. La asemenea ocazii puteau fi privite procesiunile cu altarele si zeii lor, precum si distractiile ieftine, cum ar fi lupta corp la corp – un sport foarte favorit printre egipteni – sau acrobatia, de obicei practicata de fete.
Muncitorii calificati – Viata unui muncitor calificat era diferita, fie ca era tamplar, pietrar, desenator, pictor, sculptor sau scrib. El locuia in oras, lucra fie pentru rege, pentru slujbasii guvernamentali bogati, sau pentru un templu, avea o casa mai buna decat taranul, mobila mai buna si o mare varietate de hrana, intrucat salariul sau ii ingaduia oarecare luxuri. Totusi, nici acesti oameni nu ne-au lasat multe rapoarte cu privire la viata lor, deoarece lucrau pentru altii si, cu putine exceptii, nu aveau mijloace de a-si construi morminte in care sa fie descrisa istoria vietii lor si sa-si perpetueze memoria. Ei erau fericiti daca puteau sa-si permita sa puna o stela pe care viata lor sa fie descrisa pe scurt.
Aristocratia. – In afara de familia regala, oamenii cei mai privilegiati in Egiptul antic erau slujbasii guvernamentali si preotii. Cei mai multi dintre ei erau bogati si detineau proprietati frumoase cu locuinte alese. De obicei, casa unui aristocrat era inconjurata de un zid inalt, avea dormitoare, un salon, o baie si o bucatarie exterioara separata de casa, cu locuinte pentru slujitori si o magazie cu provizii. In interiorul zidurilor era o gradina bine intretinuta in care se afla un iaz inconjurat de pomi plantati simetric si straturi de flori. Nobilii egipteni erau iubitori de frumos, simetrie si natura.
Patul nobilului nu se deosebea mult de al saracului, dar era facut dintr-un lemn mai bun, avea picioare sculptate in forma de labe de leu si, probabil, era incrustat cu os sau sidef. De obicei era lung numai de 1,20 m, deoarece egiptenii dormeau cu picioarele stranse si nu simteau nevoia de paturi lungi. Capataiele erau facute din lemn sau din piatra. Pernele moi nu le erau cunoscute egiptenilor si, probabil, nici locuitorilor Palestinei antice. Prin urmare, nu a fost o dificultate pentru Iacov sa foloseasca o piatra drept capatai, in cursul noptii petrecute aproape de Betel pe drumul catre Haran. Deasupra paturilor se afla un fel de cort, peste care se intindeau panze subtiri pentru a feri de tantari. Un scaunel, cateva cutii care contineau lenjeria familiei si o masa de toaleta pentru cosmeticele doamnei, vopsea de ochi, rujuri, un brici de bronz, o oglinda de metal si o cutiuta pentru bijuterii – acestea constituiau restul mobilierului camerei de dormit.
Baia si toaleta aveau un paravan de dupa care un slujitor putea sa toarne apa peste persoana care statea in picioare in camera de baie, pe o placa de piatra scobita, ce avea o scurgere intr-un bazin asezat la un nivel mai jos, de obicei afara din casa.
Salonul nu avea mult mobilier. Cateva scaune sculptate cu speteze groase si una sau doua mese erau, probabil, tot ce continea salonul. Oamenii sedeau la masa ca sa manance. De asemenea, jucau jocuri asemanatoare cu sahul.
Imbracamintea egipteanului nobil era, de asemenea, foarte simpla. De obicei purta numai o panza peste coapse, facuta din in egiptean, panza vestita pentru calitatea ei in toate lumea antica. Era foarte curata, iar partea din fata era scrobita. De fapt era spalata, scrobita si netezita de servitorii care spalau in fiecare zi. Egipteanul bogat mai avea si un vesmant lung, ca o tunica cu maneci scurte, si un anumit numar de haine albe pentru functii oficiale. Purta sandale si de obicei avea un toiag ca semn al autoritatii sale. La ocazii oficiale purta o peruca. Cea mai mare parte a femeilor nobile purtau vesminte facute dintr-o bucata de material foarte subtire, care cu greu ar fi putut sa le acopere formele trupului lor, lucru de care femeile egiptene pare sa fi fost mandre. Tesatura era atat de fina, incat vesmantul unei femei putea fi trecut printr-un inel.
Zilele nobilului egiptean erau petrecute in indeplinirea obligatiilor sale oficiale, fie la templu, daca era un preot de rang superior, fie in biroul sau, daca era un judecator, primar al orasului sau capetenia unui district (nomarh). Totusi, aceste datorii ii lasau destul timp pentru a-si inspecta fermele, diferitele ateliere unde slujitorii lui erau ocupati cu facerea berii, vinului, coacerea painii, taierea boilor si indeplinirea altor lucrari marunte. Intrucat construirea mormantului unui om bogat dura mai multi ani, el controla adesea progresul lucrarii facute de muncitorii care sapau, daltuiau reliefurile sau desenau si pictau inscriptiile.
In timpul regatului vechi, in mileniul al treilea i.Hr., cei mai multi egipteni nobili isi construiau mormintele aproape de piramidele regilor lor. Aceste morminte constau dintr-o camera mortuara sapata in pamant si o structura elaborata deasupra terenului care servea drept capela. Unele aveau o incapere, altele aveau mai multe incaperi. Reliefurile care acopereau peretii vorbeau despre viata de toate zilele a proprietarului, viata pe care spera sa o perpetueze in chip magic dupa moartea sa, prin eficacitatea acestor tablouri murale. Pentru noi, tablourile sunt de mare importanta, deoarece ii ilustreaza viata de la leagan la mormant si reprezinta o sursa principala de cunostinte cu privire la cultura egipteana.
Incepand cu Regatul de Mijloc si dupa aceea, (de la 2000 i.Hr. mai departe) cele mai multe morminte au fost sapate in stancile din pustie. De obicei, ele constau din tuneluri si incaperi de diferite forme si constructii. Intrarea era un portic sapat direct in stanca, cu coloane care sustineau acoperisul. O sala ingusta ducea la una sau mai multe capele si, de acolo, intr-un loc in spatele caruia se afla camera mortuara care continea corpul imbalsamat al proprietarului mormantului. El era asezat intr-un sicriu facut din scanduri groase de lemn, pictat din abundenta. Toate zidurile camerei mortuare, capelele si salile aveau fie picturi, fie basoreliefuri care, de asemenea, erau pictate.
In timpul vietii sale, fiecare proprietar al unui astfel de mormant se ingrijea ca toate randuielile cultului mortuar sa continue dupa incetarea sa din viata. El isi inzestra mormantul cu terenuri agricole si cu slujitori care trebuiau sa aduca recolta la preotii mortuari. Acesti preoti urmau sa indeplineasca ritualurile zilnice si sa aduca jertfele necesare ca alimente, bautura si tamaie, astfel incat decedatul sa se bucure de viata de dupa moarte, asa cum ar fi dorit sa o faca, daca ar fi fost inca viu. In vremuri de ordine si prosperitate, cultul mortuar pentru unele morminte a fost continuat fara intrerupere timp de secole, dar in alte perioade, grija pentru morminte si pentru indeplinirea datoriilor mortuare a fost neglijata la foarte scurt timp dupa moartea proprietarului.
Egipteanul bogat avea, de asemenea, o mica flotila din corabii pe Nil, de care avea nevoie pentru a calatori. Egiptul nu avea drumuri. Nilul era artera de comunicatie. Cand un slujbas oficial trebuia sa faca o calatorie pentru a vizita curtea imparateasca sau tinutul peste care stapanea, avea o corabie cu cabine, in care gasea o parte din confortul caminului sau. Alte corabii il urmau, purtand provizii si slujitori. Una avea o bucatarie, unde erau pregatite mancarurile sale si alta o bucatarie de la care obtinea delicatesele.
Pentru distractie, egipteanul nobil practica pescuitul si vanatoarea, asa cum arata multe tablouri din morminte. Pescuitul se facea cu ajutorul unor sulite de pe corabii cu platforma, iar vanatoarea de pasari prin aruncarea unor bete sau cu ajutorul unor capcane facute din plase, care se strangeau cu o sfoara in mlastini.
Adunarile sociale nu erau rare in familiile celor bogati. Prietenii erau invitati pentru a privi performantele de lupta intre barbati si de acrobatie a femeilor. O orchestra formata din 22 de harpe cu corzi, 6 lire cu corzi, 3 lute cu corzi, fluiere duble de trestie si tamburine produceau o muzica vesela, pe care dansau fete imbracate in vesminte subtiri. Toti oaspetii, slujitorii si executantii purtau pe cap un con cu parfum care se topea si umplea vesmintele tuturor celor prezenti si aerul cu un parfum pronuntat. Buchetele de flori proaspete se vedeau pretutindeni si o armata de slujitori ii serveau pe oaspeti nu numai cu toate delicatesele pe care le putea produce Egiptul, dar si cu mari cantitati de bere si vin. La sfarsitul unor astfel de petreceri, oaspetii trebuiau sa fie sprijiniti sau chiar purtati pe brate pana acasa.
Sclavii. – In Egiptul antic, sclavii nu aveau un rol la fel de mare ca in alte tari. Totusi, sclavii se gaseau in toate gospodariile egiptenilor nobili si bogati. Razboaiele in strainatate aduceau in Egipt multi prizonieri care deveneau sclavi. In general, multi din ei o duceau bine in Egipt, iar ca robi de casa aveau o viata mai usoara decat cea pe care o avusesera in calitate de cetateni liberi in propria tara. De fapt, multi din ei aveau o viata mai usoara decat taranul egiptean, unii ajungand la bogatie si onoare. Regii dinastiei a douazecisidoua din secolul al X-lea, de exemplu, erau descendentii unor sclavi din Libia, care mai intai ajunsesera la treapta de cetateni cu toate drepturile, apoi conducatori locali si comandanti militari si, in cele din urma, la ocuparea tronului.
Religia. – In acest context putem sa tratam doar pe scurt credintele religioase ale egiptenilor. Egiptenii erau politeisti, crezand in existenta unei multimi de zei despre care se presupunea ca indeplinesc diferite functii. Zeul soare, Ra, mai tarziu Amon-Ra, statea in fruntea zeilor. Secretarul lui, Thoth, inregistra faptele oamenilor. Ceilalti zei isi aveau indatoririle impartite intre ei, unul fiind patronul Nilului, un altul al pamantului, unul era zeul mortilor, un altul era patronul femeilor insarcinate. Totusi, zeul conducator in Egipt era o fiinta omeneasca, faraonul, numit "zeul cel bun, Horus". El era considerat a fi fiul trupesc al lui Ra, domnind peste Egipt ca reprezentant vizibil al familiei invizibile a zeilor. Despre toti zeii se credea ca au trasaturi omenesti si erau in stare sa urasca si sa iubeasca, sa raneasca si sa omoare si, la randul lor, sa fie raniti si omorati. Multi dintre zei erau zugraviti ca avand infatisarea unor animale si, de aceea, animalele cu care zeii erau asemanati erau considerate sfinte in locurile unde acesti zei isi aveau templele. Pisica, de exemplu, o reprezenta pe zeita Bastet, Amen era reprezentat printr-un berbece, Hathor printr-o vaca, iar Heket printr-o broasca.
Datoriile religioase ale egiptenilor constau din a ajuta la construirea si pastrarea in buna stare a templelor, din sustinerea numerosului personal si din suportarea cheltuielilor zilnice cu jertfele, sarbatorile si procesiunile sacre. Toate actiunile vietii erau conduse de sperantele si temerile legate de viata lor din "apus", adica viata de apoi. Se considera ca orice fapta buna facuta pentru binele unui decedat era folositoare nu numai pentru primitorul darului, dar mai tarziu chiar pentru cel care a indeplinit datoria pioasa mortuara.
Era evident ca egipteanul antic era constient de obligatiile sale morale fata de semenul sau si fata de zeii sai. Lucrul acesta este evident din confesiunile negative continute in Cartea Mortilor, un document magic care era asezat in sicriul celui decedat si care era privit ca un pasaport pentru lumea cealalta. Egipteanul credea ca dupa moarte va trebui sa treaca pe dinaintea a 42 de judecatori, care cercetau daca era pregatit sa intre in lumea mortilor fericiti. Pregatirea aceasta era determinata de felul vietii sale de pe pamant. Se presupunea ca este pregatit sa dea raspunsuri corecte celor 42 de judecatori, deoarece ducea cu el raspunsurile scrise pe papirus. Primului judecator ii spunea: "N-am savarsit pacat", celui de-al doilea: "N-am furat", celui de-al treilea: "N-am inselat", etc. In cursul profundei sale examinari, el nega ca ar fi ucis, furat, folosit cantare si greutati false, ca ar fi fost certaret, ca ar fi savarsit fapte imorale, sau ca ar fi facut ceva contra templului sau unui zeu, cu alte cuvinte, ca a fost neprihanit.
Faptul ca viata egipteanului nu era in armonie cu cunostinta sau etica sa morala este cunoscut din plangerile saracilor si din referintele documentare ocazionale cu privire la tot felul de nedreptati care se savarseau pretutindeni. Cu toate acestea, egipteanul credea ca acea Carte a Mortilor, cu formulele ei magice, ii oferea o rezolvare pentru pacatele lui si ii garanta admiterea in lumea mai buna. De asemenea, se credea ca cultul mortilor, cu darurile si ingrijirea corpului, avea un efect magic asupra bunei stari a celui decedat.
Egipteanul nu credea in invierea trupului. El credea totusi ca ingrijirea corpului in lumea aceasta, aducerea de daruri si savarsirea unor ritualuri erau folositoare pentru mort in lumea cealalta. Se luau masuri pentru a garanta bunastarea celui decedat pentru cazul cand cei vii isi neglijau datoriile in aceasta privinta. Daruri imitate erau sapate pe peretii mormantului si toate dorintele decedatului erau inregistrate in inscriptii. Se considera ca, in caz de nevoie, aceste reliefuri, picturi si texte ar fi inlocuitoare suficiente pentru orice ritualuri mortuare care lipseau.
Viata in lumea cealalta era considerata a fi o continuare a vietii de pe pamant, cu deosebirea ca toate experientele neplacute ale vietii anterioare, cum ar fi boala, dezamagirile sau nenorocirile nu se vor repeta. Din acest motiv toate experientele placute din viata zilnica a proprietarului mormantului si a familiei sale erau descrise cu amanuntime cu ajutorul picturilor si al basoreliefurilor, dar niciodata nu era zugravita vreo boala sau imprejurare nefavorabila care i-au aparut pe calea vietii. De exemplu, din papirusurile chirurgicale si din dovezile prezentate de mumii, stim ca chirurgii egipteni antici faceau tot felul de operatii, dar niciuna nu era zugravita intr-un mormant sau templu, cu exceptia circumciziunii care se pare ca era considerata ca o performanta religioasa, ca la izraeliti.
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
