Unitarianismul a fost introdus în principat de Francis David, din Cluj. În Transilvania, regele Ioan al II-lea Zapolya este influențat simultan de luterani, calviniști și unitarieni, aceștia din urmă fiind foarte influenți la Cluj, unde curentul este animat de medicul italian Giorgio Blandrata și de comitele Mihail Csaky.
Unitarianismul sau socianismul, pe care Calvin l-a considerat drept o greșeală diavolească cu care Blandrata a molipsit Polonia (răspândit după 1560), constituie o nouă formă de arianism. El a fost întemeiat de italianul Lelio Sozzini sau Socini, care, ca și Michel Servet și Bernardino Ochino, nu recunoștea decât o singură Persoană în Dumnezeu și nega, așadar, caracterul divin al lui Hristos, ca și dogma Treimii, pe care o socotea o părăsire a monoteismului strict. Nepotul său Fausto Sozzini (1539-1604), care era de asemenea antitrinitarian și nu accepta ortodoxiile protestante, i se împotrivește lui Calvin și bisericilor reformate. Refugiat în Transil-vania, apoi în Polonia, în timpul domniei tolerante a lui Ioan Sigismund Zapolya, el organizează în Europa Occidentală Biserica antitrinitariană, așa numita biserică a „Fraților Polonezi”, a cărui conducător spiritual este.
Unitarienii din Transilvania constituie o biserică separată care practică botezul prin imersie. În iunie 1557[50], dieta Transilvăneană de la Turda recunoaște oficial, împreună cu confesiunile catolică, calvină și luterană, unitarianismul care se va dezvolta după 1560[51]. Când regele Ioan al II-lea Zapolya moare în 1571, el este înhumat după ritul unitarian, după ce fusese pe rând catolic, luteran și calvinist.
1.5.1. Sabatarienii
Succesul Reformei în Transilvania a avut drept consecință adâncirea separației între români și națiunile politice si stimularea diferențierii între acestea din urmă. În procesul de radicalizare a Refomei s-a născut mișcarea sabatariană.[52]
După moartea lui Francis David, s-a produs o sciziune în rândul unitarienilor transilvăneni. Andrei Eossy († 1599), un magnat secui din Szent Erzsebet (ținutul Odorheilor), studiind profund Sfânta Scriptură, a ajuns la convingerea că ziua de odihnă rânduită de Dumnezeu este sâmbăta, și nu duminica. Așa se face că el împreună cu cei care i-au împărtășit convingerea s-au separat de unitarieni și au întemeiat o grupare religioasă independentă, numită „Gruparea Sabatariană”.
Cronicarul contemporan lui Andrei Eossy, Francisc Nagy Szabo, scrie următoarele, în cronica sa cu privire la noua confesiune: „După cât îmi amintesc, pe la anul 1588, religia unitariană s-a scindat la Szent Erzsebet, un sat din comitatul Odorheilor. Acolo locuia un moșier cu numele Andrei Eossy, care, citind Biblia, a descoperit Sabatul și a întemeiat religia sabatarienilor.”
Bărbatul de stat și scriitorul, Mihail Kogălniceanu, amintește și el în Istoria României de unii creștini, pe care îi numește „sâmbătași” și despre care spune că ar crede în „legea jidovească”. Iată întregul pasaj: „Ungurii nu țin toți o lege, ci în patru sau cinci legi sunt împerechiați, că unora le zic Calvini, altora Luteri, altora Calangio ce pre limba lor se cheamă dreaptă, alții se cheamă ‚sâmbătași’, care țin legea jidovească.” Aceeași informație o găsim și la cronicarul Grigorie Ureche, care scrie în „Letopisețul Å¢ării Moldovei” despre sâmbătași care țin legea jidovească.
Mișcarea sabatarienilor are o importanță unică în felul ei, deoarece nu avem de-a face cu un crez venit din alte părți, ci cu unul autohton. Noua credință s-a răspândit foarte repede, în ciuda măsurilor represive luate împotriva lor. prima lege care îi osândea a fost dată la 16 aprilie 1595, de către Sigismund Bathory. Nu mult după aceasta, Bathory Gabor, în 1610, și Bethlen Gabor, în 1618, au emis legi și ordonanțe care interziceau credința sabatariană. În 1635, Gheorghe Rakoczy I, convoacă Dieta Transilvaniei care hotărăște exterminarea sabatarienilor.
Crezul lor poate fi mai mult subînțeles, pentru că nu ne-au mai rămas prea multe cărți ale lor din cauza persecuțiilor în care au fost arse. Mai mult din imnurile lor putem afla orientarea lor teologică. Ca și unitarienii, nu credeau în Trinitate. Credeau într-un singur Dumnezeu, iar pe Domnul Hristos îl considerau ca „Fiul iubit al lui Dumnezeu, Împărat, Domn și Mesia, pe care, atunci când Dumnezeu va vedea de bine, Îl va trimite iarăși să împlinească toate făgăduințele lui Dumnezeu, să înnoiască toate lucrurile, să scape pe cei ai Săi de greutăți și necazuri și, într-un cuvânt, să creeze o lume nouă.” Atât cei drepți, cât și cei nelegiuiți vor primi o răsplată dreaptă, conform vieții lor. Credeau, de asemenea, în viața veșnică pe care o numeau „Sabatul viitor”, ori „Sabatul veșnic, cel de pe urmă”.
În ceea ce privește legea, Legea Morală enunțată pe Muntele Sinai este veșnică și neschimbătoare, exact în forma dată cu acea ocazie, iar Evanghelia, în loc să o modifice, din contră, o întărește.
Sabatarienii susțineau că biserica Romei a introdus ritualuri și datini nebiblice, de origine păgâne, pe care Biblia le condamnă. Ei au combătut cultul icoanelor și al moaștelor, cultul Mariei și al sfinților, veșmintele fastuoase, tămâia și liturghia, iar calendarul bisericii îl considerau păgân. Recunoșteau legea sanitară și se abțineau de la mâncarea cărnii animalelor necurate. Credeau în două învieri: prima, la revenirea Domnului, pentru cei drepți, iar cealaltă, după o mie de ani, când ceilalți își vor primi osânda. Å¢ineau Sabatul biblic, începând de vineri, de la apusul soarelui și până sâmbătă, tot la apus. Botezul era administrat doar adulților. Se remarcau printr-o morală severă și o purtare plină de evlavie.
Dr. C. Daicoviciu vorbește despre sabatarieni, în „Enciclopedia română”, ca fiind „o sectă religioasă apărută în sec al XVI-lea în Boemia și Transilvania. Ei credeau în apropiata revenire a lui Hristos și începutul imperiului de o mie de ani. Sabatarienii serbează sabatul jidovesc.”
Sabatarienii au dispărut în cursul sec al XVIII-lea în urma persecuțiilor la care au fost supuși. Cei care au supraviețuit afiliat grupării evreiești, unitariene sau chiar catolice.
1.6. Biserica Uniată
Visul principilor Transilvaniei de a constitui în Europa Centrală un stat independent și puternic, fie unit cu Polonia printr-o alianță personală, cum a fost sub domnia lui Ștefan Bathory, fie unit cu principatele Moldovei și Å¢ării Românești, ca sub domnia efemeră a lui Mihai Veteazu, a dus la pierderea independenței principatului. În prima jumătate a secolului al XVII-lea, Transilvania a putut crea unele iluzii jucând în Europa Centrală un rol disproporționat față de puterea sa reală.
Politica externă a lui Gheorghe al II-lea Rakoczi a dus la o jumătate de secol de războaie civile și externe, însoțite de foamete și epidemii. Această situație a permis amestecul Habsburgilor în afacerile interne ale principatelor. Deși Transilvania continua în aparență să constituie un stat separat cu frontierele ei vamale, cu guvernul, dieta și instituțiile ei juridice, în realitate ea a devenit o provincie orientală și neglijată a imperiului Habsburgic.[53] În cursul primei jumătăți a secolului al XVIII-lea, Transilvania va fi tulburată de răscoala lui Francisc al II-lea Rakoczi, de problemele religioase și de lupta românilor pentru recunoașterea drepturilor lor politice.
1.6.1. Contrareforma sau nașterea Bisericii Uniate
Sprijinitorii Contrareformeni, Habsburgii, au favorizat catolicismul în Transilvania, deși s-au lovit de împotrivirea altor confesiuni, în special cea ortodoxă, tolerată dar nerecunoscută oficial. Unirea bisericii rutene și românești a fost o acțiune a Contrareformei constituind o pagină de istorie europeană care se integrează atât intereselor de durată ale catolicismului, cât și politicii Habsburgilor. Catolicismul continuă ideea unirii bisericilor prefigurate de Conciliul de la Florența, pe care o prelungește prin unirea parțială de la Brest și prin aceea de la mijlocul sec. al XVII-lea în zona ruteană din Ungaria Superioară. Curtea imperială, pe măsură ce Recon-quista progresa, încerca prin Constrareformă să modifice configurația confesională a Transilvaniei prin extinderea catolicismului.
Unirea Bisericii Ortodoxe românești era prevăzută în memoriul cunoscut sub numele de Einrichtungswerk, redactat în 1686, de o comisie sub președinția lui Kollonich în care întărirea bisericii române trebuia înfăptuită prin unirea „schismaticilor”.[54] Memoriul episcopului de Gyor venea în întâmpinarea politicii imperiale care vedea în catolicism un suport al statului ce avea o componentă religioasă eterogenă.
Numirea unui vicar apostolic în persoana lui Iosif de Camellis la Munkacevo (1689) a însemnat crearea unui avanpost al catolicismului în forma lui greco-catolică în Europa Centrală dinspre care Unirea urma să se difuzeze în principatul Transilvaniei. Părțile nord-vestice, și în special Maramureșul, devin un spațiu de confruntare între catolicism și ortodoxie, în condițiile în care principii calvini ai Transilvaniei susțin numirea unui episcop ortodox în 1690, tocmai când Iosif de Camellis a fost introdus la Munkacevo. Acțiunea de convertire a românilor avea un precedent în trecerea la unire a clerului rutean din Ungaria Superioară (1646) și a unui număr de preoți români din zona Satu Mare (1689).
Încercând să realizeze unirea religioasă a românilor, monarhia habsburgică aplica de fapt planurile mai vaste ale Contrareformei în sud-est. Modalitățile de realizare sugerată de Propaganda Fide țineau seama de poziția constituțională și socială a ortodoxiei transilvănene. Încercările de unire se fac de pe platforma Conciliului de la Florența și după modelul unirii de la Brest, fără alterarea ritului oriental. Potrivit instrucțiunilor Propagandei Fide, imperiul acționează un întreg arsenal de modalități din care nu au lipsit promisiunile de ordin social și nici cele naționale.
Aceasta înseamnă că se țintea atragerea poporului român într-o Biserică nouă, fără nici o acțiune de convertire, ci, lăsându-l în convingerea că nu i se cere nici o schimbare. Uniatismul se dovedește prin aceasta o reacție politică. Catolicismul nu se angaja într-o operă de convertire pentru că nu avea încredere în succesul ei. S-a ales calea mai comodă a înșelării poporului și a presiunilor de stat asupra lui.[55]
1.6.2. Primele încercări de unire
Cele trei națiuni au dus tratative cu Viena care s-au concretizat în Diploma Leopoldină din 4 decembrie 1691 (până în 1848 – adevărata constituție a Transilvaniei). Cele 18 articole reglementau raporturile dintre curtea de la Viena și Transilvania: se păstrau prevederile înțelegerii de la Căpâlna ale Tripartitumului și ale tuturor legilor ulterioare lor semnate de principii calvini ai Transilvaniei. Astfel erau recunoscute trei națiuni (ungurii, secuii și sașii), patru religii (protestantă – calvină; unitariană; evanghelico-luterană și romano-catolică). Tot în acele articole, românii erau considerați din punct de vedere politic o „plebe”, iar din punct de vedere religios, niște „schismatici”.
Primele încercări au fost mult mai devreme decât sfârșitul sec. al XVII-lea. Documentele atestă că papa Inocențiu al III-lea (1198-1216) scrie în 1205 episcopului catolic de Oradea să cerceteze starea „schismaticilor” din regatul Ungariei și să înființeze pe seama lor un episcopat care să țină direct de Vatican.[56] Chiar regii Ungariei și-au asumat catolicizarea românilor din Transilvania. În ciuda acestora, totuși, lucrurile s-au tergiversat din teamă că românii ar putea emigra, ceea ce ar fi adus pagube incalculabile statului. Aceasta l-a determinat pe papa Grigore al IX-lea (1227-1241) să facă o rugăminte, care ulterior a fost urmată de o impunere categorică să se ia măsuri urgente pentru ca în viitor să nu existe decât o singură religie, adică cea catolică.[57] Procesul de catolicizare a românilor a fost frânat de ofensiva otomană către inima Europei și de Reformă.
Se impunea oprirea convertirii la calvinism și înlocuirea lui cu un fel de neocatolicism aducător de schimbări în viața clerului român fără să i se ceară să-și renege naționalitatea. Misiunea de convertire la neocatolicism a românilor din Transilvania a fost încredințată cardinalului Leopold Kollonich, primatul Ungariei, care și-a asociat doi reprezentanți ai ordinului iezuit, ungurii Paul Baranyi și Gavril Hevenessy. Primul trebuia să-l convertească pe mitropolitul ortodox de Alba-Iulia, Teofil, pe protopopii și fruntașii românilor. Activitatea celui de-al doilea era la curtea aulică din Viena care trebuia convinsă să acorde acțiunii cea mai mare solicitudine. Propaganda catolică nu s-a preocupat deloc de conștiința religioasă și de convertirea mulțimii. Aceasta se îndrepta asupra…preoților și asupra căpeteniilor acestora, îi câștiga pe aceștia prin întrebuințarea unor mijloace materiale suficiente și considera armata ca învinsă după ce generalii și ofițerii capitulau, fără să mai țină seama de restul oștirii, ca și când aceștia ar fi un accesoriu lipsit de voință al preoțimii și ar fi nevoiți să urmeze necondiționat și neîntrebați orișiunde.[58]
Pe ce a mizat Kollonich în convertirea românilor? Iată câteva posibile motive:
– Tensiunea creată între mitropolitul Teofil și calviniști
– Obligativitatea preoților ortodocși de a contribui alături de negustori cu două părți din darea ținutului Făgăraș
– Tensiunea fruntașilor români în obținerea de funcții publice în administrația principatului
Metoda de convertire indicată în „Congregația de Propaganda Fide” de la Roma cuprindea următoarele:
– Se făcea distincție între cele ce țin de credință sau dogmă și cele ce țin de rituri sau disciplina bisericească a românilor
– Credința trebuia să fie aceeași, dar riturile puteau fi diferite
– Riturilor li se acorda o atenție deosebită pentru că la acestea oamenii renunțau cu greu (posturile, sărbătorile, praznicile, ornatele sacre puteau rămâne neschimbate)
Cei convertiți trebuiau să recunoască o dogmă fără putință de interpretare, așa cum a fost definită de Conciliul din Florența (1439), la care au participat și delegați români. Unirea propusă de Roma consta în acceptarea a patru articole:
1. credincioșii bisericii grecești orientale îl recunosc pe Papă drept conducător al tuturor bisericilor din Univers;
2. acceptă dogma care demonstrează că Duhul Sfânt purcede din Tatăl și Fiul (Filioque);
3. acceptă faptul că prescura (pâinea nedospită este suficientă pentru împărtășanie);
4. existența purgatoriului.[59]
Episcopul ortodox al Transilvania, Teofil, care îi urmează în 1691 lui Varlaam, este sfințit de mitropolitul de București, dar este înscăunat de guvernatorul Gheorghe Banffy și trebuie să depună jurământ înaintea superintendentului calvin Ștefan Veszpremi. Biserica Catolică va căuta ca, prin intermediul lui Teofil să câștige de partea ei populația românească din Transilvania. Schimbarea confesiunii românilor ar putea reprezenta o contrapondere la calvinism și un sprijin pentru casa de Austria. Începând din 1677, un grec unit, Teofan Mavrocordat, predică unirea cu Roma în regiunea cuprinsă între Oradea și Satu Mare.
Urmașul lui, Joseph de Camillis, întrunește 60 de preoți ortodocși la Satu Mare în vederea unirii. În 1696, catehismul catolic este tradus în limba română de George Buitu, învățător la Alba Iulia. În 1693, episcopul unit Teofan cere zadarnic dietei să obțină jurisdicția eclesiastică asupra tuturor ortodocșilor din Oradea și Maramureș. Populația română sin Maramureș rezistă unirii, datorită boierului Iosif Stoica, administrator al Bisericii Ortodoxe a Transilvania. În-cercările de unire se reiau în timpul lui Teofil. Timp de patru ani au avut loc discuții între acesta și iezuitul Paul Baranyi.
În februarie 1697, Teofil întrunește un sinod restrâns format din 12 protopopi și prezidat de superintendentul calvinist. Cu acea ocazie s-au prezentat motivele unirii cu Roma. Printre acestea amintim: maghiarizarea nobililor români din Transilvania de către calvini; șicanarea preoților; umilirea capului Bisericii Ortodoxe și lipsirea de toate drepturile lui de superintendentul calvin; martirajul mitropolitului Sava Brancovici și iobagizarea preoților. Din partea Bisericii Catolice s-au prezentat cele patru articole care trebuiau acceptat în vederea unirii. În schimb, Biserica greacă orientală își putea păstra calendarul gregorian și ritul slujbelor.[60]
Pregătită de iezuiți, această primă tentativă de unire a avut drept rezultat acceptarea celor patru puncte de la Florența și formularea revendicărilor clerului român. Acestea din urmă cuprind condiția acordării de privilegii, scutiri și imunități ale clerului latin preoților, dregătorilor bisericești, diaconilor și cantorilor. Dar ceea ce este și mai important este faptul că s-a solicitat pentru laicii uniți accesul la dregătorii, asemenea indivizilor din rândul națiunilor politice și religiilor recepte, dreptul la instruire a fiilor preoților în școlile latine. Sintetizând hotărârile sinodului Declarația de unire, semnată de Teofil reiterează cele patru puncte ale unirii de la Florența formulând trei deziderate adresate împăratului: egalul tratament la nivelul religiilor recepte; dotarea bisericilor cu case parohiale și subordonarea față de episcop și nu de puterea politică.[61] Aceasta presupunea ca preoții și toți slujbașii bisericești să aibă aceleași drepturi cu clericii celorlalte patru religii recunoscute, iar românii să nu mai fie considerați tolerați, ci fii ai patriei egali cu cetățenii celorlalte trei națiuni.
La scurt timp după declararea unirii din 10 iunie 1697, semnată de Teofil și de protopopi, Teofil moare înainte de acceptarea ei de către cler. Urmașul lui, ales la sfârșitul anului 1697 este Atanasie Anghel, fiu al preotului din Bobâlna, dintr-o regiune câștigată de catolicism. Călugăr de câțiva ani, acesta urmează cursurile școlii reformate din Alba Iulia. Atanasie se duce la București pentru a face o profesiune de credință strict ortodoxă, iar patriarhul Dositei al Ierusalimului, care îl sfințește îi face recomandări referitoare la comportamentul său în viitor.
În urma unor demersuri succesive, prin rezoluția imperială din 14 aprilie 1689, ortodocșilor ce urmau să se întâlnească stăteau privilegiile religiei catolice sau ale celor recepte. Pe temeiul Enciclicei, cardinalului Kollonich din 2 iunie, se ignora posibilitatea de unire individuală cu alte religii recepte, fiind îngăduită numai aceea cu biserica romană. Enciclica condiționează acordarea privilegiilor clerului român și protecția instituțiilor laice și eclesiastice, de acceptarea puntelor Conciliului de la Florența. Astfel, Diploma imperială din 1692, Rezoluția din 14 aprilie 1698 și Enciclica din 2 iunie, același an, constituie documentele care explică convertirea clerului la unire.
Prin acțiunea concertată a Contrareformei și a imperiului, românilor li se oferea prin unire, perspectiva emancipării, în pofida opoziției stărilor și a religiilor reformate. Stările vedeau în unire o lezare a privilegiilor prin anularea obligațiilor servile ale preoțimii, ceea ce însemna o importantă pierdere materială pentru nobilime și un potențial pericol pentru sistemul constituțional. Din aceste motive, stările, indiferent de apartenența religioasă, se opun cu înverșunare unirii. În acest context, Atanasie Anghel convoacă sinodul care se întrunește în 7 octombrie 1698, precedând întrunirea dietei. Prin participarea episcopul, protopopilor, se declară unirea prin semnăturile a 38 de protopopi. Hotărârile sinodului proclamă unirea cu biserica Romei cu condiția acordării privilegiilor preoțimii catolice, promise de Curtea Imperială și cu respectarea ritului răsăritean.
Curtea de la Viena emite în 16 februarie 1699 Prima Diplomă Leopoldină care legaliza Uniația.[62] Aceasta se referea direct la preoții români uniți cu biserica Romei, pe care îi scutește de obligații servile, robote, garantându-le parohiile și bunurile acestora. La 4 sept. 1700, un mare sinod, grupând 54 de protopopi și 1563 de preoți se întrunește la Alba Iulia și acceptă unirea cu Roma. La 6 ian 1701 este numit episcop Atanasie care la 24 martie 1701 se duce la Viena pentru a depune jurământ în fața cardinalului Kollonich. În urma tratativelor de la Viena purtate de Atanasie în 1701, se acordă românilor o nouă diplomă, A Doua Diplomă Leopoldină a Unirii. Acesta acorda dreptul și poporului de rând pentru a sprijini trecerea la catolicism. Articolul trei prevede: „Chiar și țăranii, după ce trec la unire, să fie considerați ca indigeni, ca toți ceilalți fii ai patriei, iar nu tolerați ca până aici.”[63] A Doua Diplomă Leopoldină cuprinde principalele deziderate ale clerului român, și prevederea care vizează introducerea unui teolog latin, un iezuit, ca auditor causarum generalium care urma să supervizeze actele episcopului și să asigure puritatea doctrinei.[64]
În spiritul Contrareformei și a Reformei catolice se prevedeau măsuri împotriva influenței calvin, eliminarea catehismelor calvine, cenzurarea tipăriturilor, înființarea de școli la Alba Iulia, Hațeg și Făgăraș. Diploma impune o mărturisire de credință protopopilor și preoților, potrivit formulei tridentine, eliminarea din liturghiei a patriarhului de la Constan-tinopol și introducerea papei în locul lui. Episcopul urma să reproducă catehismul catolic tipărit la Tirnavia, fiind obligat să supună cărțile reviziei teologului, iar preoții urmau să fie examinați pentru a-și dovedi pregătirea.
Restaurarea catolicismului și organizarea noii episcopii greco-catolice, precum și precizarea statutului ei prin diplome imperiale creează un cadru de manifestare pentru acțiunea politică românească. Cel care dă consistență și o nouă funcționalitate instituției este Inochentie Micu (devenit apoi Ioan Inocențiu Micu Klein), episcopul românilor uniți din Transilvania (numit episcop la 6 mai 1729). Cerând guvernului de la Viena să respecte promisiunile făcute de împăratul Leopold I românilor care au acceptat unirea, cerând dreptate pentru un popor care nu este încă o „națiune” recunoscută, deși numeric este majoritară și evocând istoria poporului român din Transilvania, episcopul Inochentie Micu este la originea mișcării naționale românești ce se va dezvolta în cursul sec al XIX-lea.[65]
Concluzii: Reforma în Transilvania a avut un caracter politic. Aceasta a dus la nașterea sentimentului național,. În loc să fie un liant al unirii naționalităților, Reforma s-a dovedit un nou element de disensiune. Acesta a fost principalul motiv pentru care principiile protestantismului nu au prins rădăcini printre români. Cu toate acestea influența Reformei s-a resimțit și printre români: serviciul religios în limba română (chiar dacă inițial a fost respins cu înverșunare), o ierarhie bisericească, deschiderea învățământului pentru români.
[1] Dragoescu Constantin, Istoria României Transilvania, vol.1, (Cluj-Napoca: Editura George Barițiu, 1997), p. 558.
[2] Dragoescu Constantin, Istoria României Transilvsania, vol.1, p. 558.
[3] Nouzille Jean, Transilvania zonă de contacte și conflicte,(București: Editura
Enciclopedică, 1995), p. 134.
[4] Dragoescu Constantin, Istoria României Transilvsania, vol.1, p. 559.
[5] Nouzille Jean, Transilvania zonă de contacte și conflicte, p. 135.
[6] Idem, p. 134.
[7] Ibidem
[8] Nouzille Jean, Transilvania zonă de contacte și conflicte, p. 135
[9] Tetsch G.D.
[10] Reli, S.; Istoria Bisericii Romane ,vol .II, p.41.
[11] Pascu Stefan, Ce este Transilvania? Civilizația transilvana in cadrul civilizației românești, (Cluj Napoca: Ed. Dacia, 1983), p. 77
[12] Dragoescu Constantin, Istoria României Transilvsania, vol.1, p. 511.
[13] Reli, S.; Istoria Bisericii Romane , p. 42.
Univeritate saseasca = Uniune a tuturor cetatilor si scaunelor sasesti din Transilvania, instiutita in 1486 sub regele Matei Corvinul.
[15] Somesan Maria, Inceputurile Bisericii Romane Unite cu Roma, (Bucuresti:
Editura All Educational, 1999), p. 17.
[16] Idem, p.18.
[17] Ibidem.
[18] Idem, p.19.
[19] Ibidem.
[20] Reli, S.; Istoria Bisericii Romane ,vol .II, p. 45.
[21] Nouzille Jean, Transilvania zonă de contacte și conflicte, p. 135.
[22] Dragoescu Constantin, Istoria României Transilvania, vol. 1, p. 559.
[23] Nouzille, Jean, Transilvania zonă de contacte și conflicte, p. 135.
[24] Dragoescu Anton, Istoria României Transilvania ,vol I, p. 511.
[25] Pascu Ștefan, Ce este Transilvania? Civilizația transilvană în cadrul civilizației românești, p. 77.
[26] Nouzille, Jean, Transilvania zonă de contacte și conflicte, p. 135.
[27] Idem, p. 136.
[28] Dragoescu Anton, Istoria României. Transilvania ,vol. I, p. 560.
[29] Ruffini Mario, Istoria romanilor din Transilvania, (București: Editura Proteus,
1993), p. 16.
[30] Idem, p. 20.
[31] Reli S., Istoria Bisericii Romane, vol. II, p.63.
[32] Ruffini Mario, Istoria romanilor din Transilvania, p.48.
[33] Somesan Maria, Începuturile Bisericilor române unite cu Roma, p. 24.
[34] Reli S., Istoria Bisericii Romane, vol.II, p. 68.
[35] Ruffini Mario, Istoria romanilor din Transilvania, p.75.
[36] Someșan Maria, Începuturile Bisericilor române unite cu Roma, p. 25.
[37] Bunta Petru, Gabriel Bethlen, (București: Editura Militară, 1981), p. 131.
[38] Someșan Maria, Începuturile Bisericilor române unite cu Roma, p. 25.
[39] Oțetea Andrei, Istoria României, p. 150.
[40] Someșan Maria, Începuturile Bisericilor române unite cu Roma, p. 28.
[41] Centrele culturii umaniste din Transilvania s-au dezvoltat în sec. XV, la curțile episcopale de la Oradea și Alba Iulia, acolo unde tradițiile culturii latine fuseseră mereu puternice, și unde au activat prelați și preoți cu solii de cunoștințe clasice.
[42] Drăgoescu Anton, Istoria României. Transilvania, p. 509.
[43] George Timothy, Teologia reformatorilor, Oradea, p. 95.
[44] Drăgoescu Constantin, Istoria României. Transilvania, vol. I p. 503.
[45] Hurmuzaki Eudoxiu, Fragmente din Istoria României, p. 22.
[46] Reli. S, Istoria Bisericii Române, vol. II, p. 45.
[47] Idem, p. 48.
[48] Idem, p. 50.
[49] Reli S , Istoria Bisericii Române, vol. II, p. 58.
[50] După alte surse 1579. Pentru alte detalii, vezi Pascu Ștefan, Ce este Transilvania? Civilizația transilvană în cadrul civilizației românești, p. 75.
[51] Nouzzille Jean, Transilvania. Zonă de contacte și conflicte, p. 138.
[52] Drăgoescu Anton, Istoria României, Transilvania, p. 567.
[53] Nouzille Jean, Transilvania zonă de contacte și conflicte, p.186.
[54] Bărbulescu, Istoria României, p. 285.
[55] Stăniloaie Dumitru, Uniatismul în Transilvania – încercare de dezmembrare a poporului român, citat în Damșa Teodor, Biserica greco-catolică din România în perspectivă istorică, Timișoara, Editura de Vest, 1994, p. 22.
[56] Albu Corneliu, Pe urmele lui Ion Inocențiu Micu Klein, …… p. 36.
[57] Idem, p, 37.
[58] Hurmuzaki Eudoxiu, Fragmente din Istoria României, p. 13.
[59] Nouzille Jean, Transilvania zonă de contacte și conflicte, p. 92.
[60] Albu Corneliu, Pe urmele lui Ion Inocențiu Micu Klein, p. 42.
[61] Bărbulescu, Istoria României, p. 286.
[62] Albu Corneliu, Pe urmele lui Ion Inocențiu Micu Klein, p. 45.
[63] Idem, p. 49.
[64] Bărbulescu, Istoria României, p. 288.
[65] Nouzille Jean, Transilvania zonă de contacte și conflicte, p. 194.
