1. Rolul Reformațiunii în formarea limbii literare române – analiză critică
Autor Oltei Cristina
1.1. Influența Reformei asupra culturii sec. al XVII-lea din Transilvania
Principatul Transilvaniei a cunoscut în sec. XVI-XVII o remarcabilă și complexă activitate culturală, datorită diversificării domeniilor de creație și numărului în creștere al beneficiarilor acesteia. Afirmarea scrisului în limbile naționale și progresul pe care îl realizează expansiunea lui în societate vor imprima peisajului cultural, alături de accentuarea procesului de instituționalizare a culturii, trăsături distincte. Cu deosebire, tendințele de laicizare a culturii, și caracterul ei general românesc reprezintă două din marile achiziții ale perioadei de strălucire de la sfârșitul sec al XVII-lea. În Transilvania, unde principatul calvin exercită un patronaj asupra orientării culturale, studenții, mai cu seamă cei maghiari, se îndrumă spre țările de jos (Utrecht, Leyda), în timp ce luteranii continuă traseele universitare germane. Astfel, în acest spațiu cultural își dau întâlnire o diversitate de curente culturale din sfera Reformei și Contrareformei.
În Transilvania funcționează școlile înființate în timpul Reformei din care se disting Colegiul din Brașov, cel din Alba Iulia (1622), Școala de la Orăștie condusă de Mihail Halici jr. Colegiul de la Alba Iulia înființat de Bethen s-a remarcat prin profesorii de talie universitară europeană, Alsted, Opidz, Bisterfeld etc. în a două jumătate a sec XVII, se observă sporirea școlilor rurale, cu prioritate cele luterane și calvine care au suportul bisericilor recepte, bine organizate și deschise.
Un rol important îl deține educația și în comunitățile românești, dovadă preocuparea sinoadelor din vremea mitropolitului Sava Brancovici (1673-1675), când s-a propus organizarea unui învățământ în incintele eclesiastice. În acest secol funcționează școli româno-calvine la Făgăraș, Caransebeș cu suportul principilor interesați de prozelitismul calvin. Cultura scrisă românească indică un aport al mănăstirilor și cu deosebire al copiștilor care își păstrează monopolul asupra răspândirii lucrărilor cu conținut religios și juridic. Tot în această perioadă se constată prețuirea cărții dezvăluind inițiative colective în achiziționarea ei. Cartea ajunge, în sec XVII, să depășească cadrul bisericii fiind cumpărată de comunități, de laici, fenomen ce atestă progresul și prețuirea scrisului și cititului în societate.
Ca efect al Reformei, încep să se afirme intelectualii români care acced în poziții superioare prin Reformă sau Contrareformă. Astfel, Halici jr ajunge conducător al Școlii calvine din Orăștie, iar Gabriel Ivul și George Buitul, formați în mediul Contrareformei se evidențiază în spiritul preceptelor tridentine.[1]
Peisajul cultural din principate se resimte de pe urma marilor curente culturale care au străbătut Europa. Caracterul multifuncțional din Transilvania a colaborat la asimilarea ideilor culturii postbizantine, a Reformei și Contrareformei, a umanismului târziu sau a barocului. Transil-vania a fost un creuzet în care s-a cristalizat un multiculturalism prin contacte nemijlocite cu mediile universitare europene, potrivit propriilor tradiții. De-a lungul sec al XVII-lea, intelectualul de formație sud-est europeană ce profesa raționalismul ortodox, se învecina cu cel maghiar sau sas format în spiritul Reformei sau Contrareformei.
Îmbrățișând într-o sferă largă de preocupări spațiul general românesc, scrierile istorice din Transilvania oglindesc prin opera lui Ianos Bethlen, Rerum Transylvanicarum libriquator (1629-1662) și Historia rerum Transylvanicarum fenomenele politice care au străbătut istoria veacului. Filozofia și-a adus și ea contribuția la dezvoltarea culturii. Inserarea în Divan a unei cărți unitariene redactate de unitarianul Wissowatius și în Biblia de la București (1688) a unei cărți necanonice de inspirație protestantă, Tratatul despre rațiunea dominantă, semnifică o poziție anticonfe-sională, o anumită indiferență față de credință.
Secolul al XVII-lea este reprezentativ și pentru codificările juridice care mărturisesc interesul statului pentru păstrarea ordinii și pentru apărarea stăpânirii feudale. Pravila de la Govora (1640) și Îndreptarea legii (1652) atestă influențe din jurisdicția europeană. În Transilvania, sec al XVII-lea aduce redactarea celor două mari colecții Approbatae constitutiones regni Transilvaniae (1653)și Compilatae Constitutiones (1669) ce conțin legislația dietală de la constituire principatului.[2]
Literatura juridică din Å¢ara Românească, în virtutea dreptului de patronaj al Mitropoliei de la Târgoviște asupra bisericii ardelene române, tipărește pentru Transilvania o ediție a Pravilei de la Govora. Colecțiile de legi au un puternic caracter de clasă, întărind ordinea feudală existentă, iar pentru românii din Transilvania, Aprobatele și Compilatele statornicesc inegalitatea, statutul de nerecepți sub aspect religios. Dintre legiuirile specific locale, Constituțiile Å¢ării Făgărașului, ce conțin norme de drept consuetudinar românesc, și legile sătești ale comunităților secuiești, au perpetuat până în epoca modernă orânduirile juridice ale autonomiilor românești și secuiești.
Influența umanistă a inspirat și traduceri efectuate în spirit critic, filologic, care prezidează travaliul celor care transpun în limbile naționale valorile culturii europene. Traducerea Bibliei (1688), alături de opere de controversă teologică sau de edificare morală, de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul sec al XVIII, și Didahiile lui Antim Ivireanul în Å¢ara Românească reflectă un spirit novator, îndrăzneli de gândire care anticipează iluminismul, mărturisind o nouă sensibilitate proprie epocii crizei conștiinței europene. În ambianța afirmării limbii române în cultură, Dosoftei, influențat de sensibilitatea barocului polonez, dă o nouă și originală expresie versificației românești.
În sec al XVII-lea opere de creație teologică originală, concordantă marilor curente europene, aduc în țările române un suflu înnoitor prin spiritul de controversă ce la animă și, totodată, în mediul românesc replica anticalvină la literatura prozelită publicată în Transilvania. Răspuns la Catehismul calvinsec (1645) indică, alături de Cazania lui Varlaam (1642) afirmarea în societatea românească a unui sentiment de solidaritate sub semnul conștiinței de sine etnică. Sec al XVII-lea, ca secol al supremație calvine în Transilvania, cunoaște o amplă operă de traduceri în limba română a cărții religioase și apariția unor lucrări influențate de doctrina calvină. În aceste cărți se regăsesc tezele calvine predestinarea, repudierea cultului icoanelor, alături de altele cu un conținut ortodox ce atestă spiritul de controversă care va pregăti iluminismul.
În secolul redactării Mărturisirii ortodoxe, Nicolae Milescu alcătuiește un Enchiridion, o expunere a doctrinei ortodoxe care va fi inserat într-o colecție jansenistă, dirijată de Nicolae. Editarea unui catehism de George Buitul, care are la bază Catehismul roman (1566) anunță spiritul de controversă care nu va întârzia să clatine mentalitatea tradițională. Astfel prin cultură și difuzarea ei în societatea laică își face loc în ambianța literară o sensibilitate în care ideea de schimbare se opune imobilismului și autorității. La mijlocul secolului Noul Testament de la Bălgrad, tipărit la 1648, exprimă prin Predoslovia lui Simion Ștefan, unitatea lingvistică a românilor. Datorită circulației cărților românești din Moldova și Å¢ara Românească în Transilvania și operei de copiere sistematică, limba literară română se impune, contribuind substanțial la afirmarea conștiinței de origine la elita comunităților rurale.[3]
Părerile lingviștilor români și străini asupra momentului în care se poate vorbi de o limbă literară românească sunt împărțite. Opiniile lor pot fi împărțite în două categorii: 1. Se poate vorbi de o limbă literară, adică le o limbă mai îngrijită, încă înainte de apariția textelor scrise în cadrul producțiilor populare și 2. nu se poate vorbii de o limbă literară decât odată cu apariția textelor scrise, odată cu respectarea unor norme.[4] Protagoniștii ultimului punct de vedere nu sunt toți de acord asupra momentului istoric al apariției limbii române literare.
Chiar dacă nu identificăm limba literară cu limba scrisă, trebuie să admitem totuși rolul fundamental pe care l-au avut textele scrise în procesul de formare și, mai ales, de unificare a limbii literare românești. Încercând să elucidăm cauzele folosirii limbii române în scris, în locul slavonei, vom putea înțelege mai bine condițiile socioculturale care au favorizat crearea și dezvoltarea limbii române literare.
Lingviștii români și străini, continuă să susțină, în general, două poziții fundamentale asupra cauzelor care au determinat folosirea limbii române în scrierile oficiale și în biserică:
1. începuturile scrisului românesc trebuie puse pe seama unor factori politici și culturali interni
2. românii au început să scrie în limba lor sub influenta unor factori externi, adică curentele culturale străine.
1.2. Teoria influenței interne
Enunțate de A. D. Xenopol, această teorie a mai fost susținută de I. Bianu, Ghe. Ghibănescu, M. Șesan, Șt. Ciobanu, P. P. Panaitescu și G. Ivănescu. Aproape toți cercetătorii care susțin acest punct de vedere se întemeiază mai ales pe argumente de ordin istoric, decât lingvistic. Panai-tescu crede că traducerea primelor texte românești trebuie pusă în exclusivitate pe seama factorilor interni de natură social-politică și culturală, că ea este un rezultat firesc al dezvoltării poporului român și mai ales al luptei anumitor pături sociale pentru emanciparea culturală.[5]
S-a afirmat că traducerea primelor texte religioase trebuie pusă în legătură cu lupta bisericii românești din Maramureș pentru autonomie, la sfârșitul sec XV. Însă, academicianul Al. Rosetti consideră că o astfel de autonomie era imposibilă. Em. Vârtosu așează folosirea limbii române în cadrul tendinței generale europene de renunțare la vechile limbi de cultură, în folosul dezvoltării și impunerii limbii naționale.
O altă ipoteză este aceea că traducerile au fost pregătite de lupta nobilimii din Maramureș (la sfârșitul sec al XV-lea) pentru menținerea independenței bisericii ortodoxe române, cu sediul principal la mănăstirea Peri, împotriva tendințelor de subordonare ale episcopiei slavone din Muncaci, prin acceptarea supunerii față de biserica oficială catolică din Transilvania. Nu există nici un document conform căruia biserica oficială ar fi îngăduit în acest fel traducerea cărților bisericești în limba română.[6]
1.3. Teoria influențelor externe
Susținătorii acestei teorii pot fi grupați în funcție de curentul cultural străin presupus ca fiind determinant în apariția și dezvoltarea scrisului românesc. B. P. Hașdeu, primul român care a abordat această problemă, credea că cele dintâi scrieri românești a apărut datorită influenței bogomilice.
1.3.1. Teoria influenței husite
S. Pușcariu, N. Drăganu, I. A. Candrea, Al. Procopovici susțin teoria influenței husite. Adepții acestui punct de vedere pornesc de la ideea că primele texte românești au fost scrise în Maramureș, în sec al. XV-lea, deci, într-un loc și într-o vreme favorabile influenței husite. Nicolae Iorga susține că „românii nu puteau să întreprindă o acțiune atât de revoluționară cum este abandonarea limbii slavone (una din cele patru limbi sacre), mai ales în biserică, fără să fie influențați, ori să imite una din mișcările religioase reformatoare care au avut loc în Europa până în sec al XVI-lea.”[7] Pe lângă aceasta există și mărturii documentare despre activitatea husiților refugiați în Ungaria și Transilvania, precum și în Moldova.
Adversarii a acestei păreri susțin:
a) nu există nici o mărturie scrisă sau de altă natură care să ateste influența husită în Maramureș.
b) Husitismul nu a mai exercitat nici o influență în țările române după 1500, în timp ce textele traduse datează din sec al XVI-lea.
c) Husiții nu s-au ridicat împotriva ortodoxiei și a limbii slavone bisericești, ci împotriva catolicismului și a limbii latine; în urma sinodului de la Constantinopol din 1452, husiții s-au unit cu biserica ortodoxă, devenind, astfel, aliați ai ortodocșilor.
d) În primele texte traduse nu se găsește nici o mărturie a influenței concepției religioase husite.
e) Traducerea într-o perioadă destul de scurtă a unui număr atât de mare de scrieri presupune o acțiune organizată și costisitoare, aprobată de oficialități, dar se știe că husiții au fost întotdeauna prigoniți în Transilvania și în Ungaria.
1.3.2. Teoria influenței luterane și calvine
Alți cercetători cred că apariția primelor texte românești trebuie pusă pe seama influenței luterane și calvine. Între susținătorii acestei opinii se numără Ov. Densusianu, I. Bălan, ac. A. Rosetti, N. Drăgan și N. Iorga. În sprijinul acestei teorii, au fost aduse următoarele argumente:
1. Primele traduceri românești ale cărților religioase s-au făcut în sec al XV-lea, când în Transilvania se exercita influența luterană și nu husită.
2. Traducerea cărților religioase în a doua jumătate a sec al XI-lea, în sudul Transilvania (Brașov, Sibiu, Orăștie) a avut un caracter organizat
3. Acțiunea conștientă și premeditată a sașilor din Brașov și Sibiu de atragere a românilor la luteranism are loc mai ales după 1560, dată la care reforma este admisă oficial în Transilvania, dar și mai înainte, adică după confesiunea de la Augsburg (1530). Ac. Rosetti crede că între primele traduceri a figurat și un Catehism, scris în regiunile nordice, după care s-a făcut și copia cuprinsă în Codicele Martian, datat în a doua jumătate a sec al XVII-lea. Acest text ar proba influența reformaților sași și unguri din Zips și din nordul Ungariei asupra românilor din Transilvania de nord.
4. În textul Crezului din Psaltirea Scheiană, este prezent filioque menținut de luterani după despărțirea de catolicism.[8]
1.4. Teoria interacțiunii factorilor interni și externi
În ultimul timp se impune din ce în ce mai mult părerea potrivit căreia biruința scrisului în limba română s-ar datora atât unor nevoi interne, cât și unor influențe culturale externe. Între susținătorii acestei teze se numără T. Palade, Șt. Pașca, P. Olteanu, I. Gheție. Deși românii nu au trecut la husitism, luteranism sau calvinism, au preluat de la propagatorii acestor curente religioase ideea folosirii limbii naționale în biserică, înscriindu-se astfel în curentul general european favorabil acestui act revoluționar, pe la mijlocul celui de-al doilea mileniu al erei noastre.
1.5. Dovezi ale influenței Reformațiunii asupra formării limbii literare române
Marea majoritate a celor dintâi monumente de limbă română literară[9] care s-au păstrat provin din Transilvania. Acolo, spre deosibire de Moldova sau Muntenia, unde slavona, ca limbă de cultură era protejată eficient de biserică și administrație, condițiile introducerii limbii române în scris erau mult mai prielnice în sec al XV-lea. Mai întâi, pentru că poziția slavonei era incomparabil mai șubredă în Transilvania, decât în Principate, ea fiind întrebuințată aici doar în bisericile românilor ortodocși, care, după mărturiile traducătorilor, ajunseseră să o cunoască foarte puțin.
Pe de altă parte, un rol important l-au avut și ideile europene favorabile utilizării limbilor naționale în scris, care în Transilvania au putut să pătrundă și să se dezvolte mai ușor, deoarece nu întâmpinau opoziția oficialităților. Reforma protestantă fusese acceptată aici, iar clericii luterani și calvini desfășurau o aprigă propagandă menită să facă noi prozeliți printre transilvăneni, indiferent de naționalitate. În acest scop, ei nu numai că au întrebuințat dar au și sprijinit direct traducerea cărților bisericești în limba română.
Cele mai importante monumente de limbă literară, din perioada la care ne referim sunt cărțile religioase din sec al XVI-lea traduse, copiate sau tipărite la Brașov, Sibiu, Orăștie ori Cluj. Prin limba lor mai clară și mai atent prelucrată, dar în special prin larga circulație pe care au avut-o printre români, aceste cărți au avut un rol însemnat în cultivarea limbii române.
Victoria limbii române scrise asupra slavonei reprezintă un moment hotărâtor în istoria noastră culturală. Luându-și asupra sa funcția de instrument de cultură, româna s-a putut dezvolta și îmbogăți de-a lungul timpului pe măsură ce societatea românească a progresat și s-a integrat în curentul de idei al Europei moderne.
Traducerea Bibliei în limba fiecărui popor este preconizată chiar de către apostolul Pavel, în 1 Cor. 14: 8-11, 19.
1.5.1. Tipăriturile lui Coresi
Dintre textele tipărite cele mai importante sunt textele coresiene. Å¢elul principal al lui Coresi a fost introducerea limbii române ca limbă de cult în locul slavonei. În „Psaltirea română”, din 1570, Coresi explică înlocuirea slavonei cu scrisul românesc: „Eu, diaconul Coresi, dacă văzui că mai toate limbile au cuvântul lui Dumnezeu în limba lor, numai noi, românii, n-avem.”[10] Această idee este inspirată din mișcarea Reformațiunii.
Coresi preia textele rotacizante care circulau în manuscris, le îmbunătățește, le adaptează la tiparele limbii române din Muntenia și sudul Ardealului. Este vorba de eliminarea rotacismului, de schimbarea unor termeni maghiari și dialectali, de realizarea unei sintaxe mai desprinse de originalul slavon și maghiar. El face o acțiune conștientă de îmbunătățire a limbii literare, vizând toate compartimentele ei. Pe lângă textele preluate, Coresi traduce o serie de texte noi prin care urmărește să se facă înțeles, să cultive o limbă de circulație. Activitatea tipografică de la Brașov s-a desfășurat sub sprijinul judelui Benkner. Întreprinderea comercială a acestuia se conjugă cu acțiunea de propagare a ideilor Reformai lui Luther.
În urma acțiunii lui Johannes Honterus și a cărții acestuia, Reformatio ecclesiae Coronensis ac totius Barcensis provinciae, Benkner a reformat biserica valahilor și a propus învățarea preceptelor catehismului (martie 1559). În acest scop, judele Brașovului a ținut să ofere românilor și cărțile necesare. Astfel se tipărește în 1560 un Evangheliar românesc. O altă lucrare tipărită se pare tot de Coresi este un Catehism românesc larg răspândit.
În epilogul la Tâlcul evangheliilor (o traducere a cărții lui Petru Meliusz Juhasz ) întâlnim formula obișnuită a tipăriturilor coresiene prin care tipograful explică încă o dată necesitatea tipăririi cărții: „dacă amu văzutu jelania la mulți preoți de Tîlcul evangheliilor, cum să poată și ei propovedui și a spune oamenilor învățătură după cetitul evangheliei, așa am aflat aceaste tîlcuire ale evangheliilor pre dumineci preste an, scoase den scriptura prorocilor și apostolilor și celor sfinți părinți…”[11]
Textele coresiene au fost larg răspândite în Transilvania, Muntenia, Moldova și au contribuit la fixarea limbii române literare. Se poate vorbi de începuturile limbii române literare odată cu tipăriturile coresiene, deoarece aceste texte au suferit o îmbunătățire conștientă, determinată de accesibilitate și au cunoscut o largă răspândire. Apar la Coresi câteva din condițiile limbii literare: o limbă mai îngrijită, mai accesibilă, o limbă de circulație mai largă, depășind frontierele unei regiuni.
1.5.2. Noul Testament de la Bălgrad
Încercările de calvinizare a românilor din Transilvania, în prima jumătate a sec al XVII-lea, a dus la apariția a două lucrări care prezintă un deosebit interes pentru studierea limbii și literaturii noastre vechi: Noul Testament (1648), și Psaltirea (1651), ambele tipărite la Bălgrad.
Lucrările menționate apar într-o perioadă în care Transilvania era un principat autonom sub suzeranitatea turcească. Politica acestui principat se caracteriza printr-o orientare spre țările române (aflate de asemenea sub suzeranitate turcească), prin participare la coaliția protestantă, printr-o atitudine anticatolică și anti-habsburgică. În această perioadă, principii Bethlen și Rakoczy duc o politică de consolidare a puterii protestante sprijinind cultura și accesul la învățământ al tuturor naționalităților. Astfel, românii au ajuns să cunoască limbile greacă, latină, slavonă (indicate în predoslovie ca surse ale traducerii Noului Testament) și ebraică (sursa traducerii Psaltirei)
Fiecare pagină din Noul Testament are rezervat un spațiu pe care traducătorii îl folosesc pentru trimiteri la alte capitole sau versete din Vechiul și Noul Testament; pentru explicare unor cuvinte străine (ei introduc și termeni latini, maghiari, slavoni, în afara celor grecești menționați, de obicei, de diverși autori), pentru explicarea unor cuvinte intrate deja în limbă prin sinonime și pentru diverse completări necesare înțelegerii textului. Amestecul acestor note explicative cu trimiterile de ordin teologic, la diverse capitole și versete au făcut ca aceste explicații să nu iasă în relief, iar atenția cercetătorilor s-a îndreptat îndeosebi asupra câtorva cuvinte ce apăreau izolat, în pagini fără trimiteri.
Cuvintele glosate poartă întotdeauna semnul „vvv” deasupra, iar urmărirea explicațiilor marginale ne permite un contact direct cu dificultățile de limbă ale autorilor, cu metoda lor de lucru și, mai ales, ne permit precizări în privința izvoarelor. Primul izvor indicat de traducători este, pentru Noul Testament, limba greacă. Ei pleacă de la izvorul grecesc, nu pentru că această plimbă ar fi fost mai cunoscută în Transilvania, ci pentru că așa le dictează concepția lor despre traducere, exprimată clar în postfața Psaltirei, „apa totu-i mai curată și mai limpede în izvoru decât în pâraie”.[12] O traducere trebuie să plece de la izvor.
Afirmația din predoslovie, anume, că traducătorii au utilizat izvorul grecesc este confirmată din plin de glosele marginale. Pentru a întări sau motiva întrebuințarea unui cuvânt, traducătorii recurg la glosări marginale, arătând, de exemplu, că au tradus „capră sălbatică” din grecescul „dorcas”, au înlocuit „diapon ermia” din textul grecesc, cu „Mercurie” (Zeul Mercur), „Artemida”, cu „Diana” etc. traducătorii apelează la autoritatea textului grecesc acolo unde observă o neconcordanță cu alte versiuni precizând marginal: „grecește așa-i acest vers” sau „la grecească nu era” ceea ce dovedește că aceștia confruntau diversele traduceri pe care le aveau în față cu textul grecesc, optând, în final, pentru versiunea originală.
Din examinarea citatelor reiese că traducătorii au rămas credincioși principiului expus în prefață în privința neologismelor și au glosat marginal cuvintele introduse sau neconsolidate în limbă. Un alt izvor utilizat de traducătorii de la Alba Iulia este cel latin. S-a considerat ca o necesitate glosarea și a termenilor moșteniți din limba latină sau formați pe teren românesc.
O atenție deosebită se acordă sinonimelor. În predoslovia către cititori, traducătorii au arătat că „românii nu grăiesc în toate țările într-un chip, încă neci într-o țară toți într-un chip” și, în consecință, ei se vor sili să izvodească „așea ca să înțeleagă toți”.[13] Astfel, în Noul Testament de la Bălgrad, ne găsim în fața unui glosar de sinonime cu un scop practic: accesibilitate. Parcurgerea acestor explicații ne arată, pe de o parte, care erau termenii considerați de traducători ca având o mai mare circulație, pe de altă parte, care erau posibilitățile de exprimare ale limbii române de la mijlocul sec al XVII-lea. Traducătorii explică marginal besearici prin săborului; s-au întorsu de la mine prin s-au lepădat de la mine; un săn = un cot de mare; au adurmit = au murit; în desfătare = în buiecie; întru tăcere = în taină; duh = nălucă.
Parcurgerea integrală a notelor și explicațiilor îndreptățește câteva concluzii:
1. Înainte de lexiconul lui Mardarie Cuzianul (1649), care traduce o serie întreagă de cuvinte slavon în limba română, Noul Testament de la Bălgrad încearcă o explicație de termeni din limbile greacă, slavonă, latină și maghiară. Deși traducătorii au cunoscut Biblia calvină a lui Heltai Gaspar (1562) care are la sfârșit un glosar cu explicarea în limba maghiară a unor termeni pe care îi găsim și în glosele Noului Testament de la Bălgrad, explicațiile date de traducătorii români acestor termeni nu resimt influența maghiară. Aceste note marginale pot fi considerate un început de dicționar explicativ.
2. Glosele marginale și explicațiile din Noul Testament aduc precizări în privința izvoarelor folosite. Prin urmărirea atentă a gloselor marginale și a lexicului, se poate stabili în ce măsură traducătorii sunt tributari originalului grecesc, textului latin sau altor surse.
3. Notele marginale atestă pregătirea științifică aleasă pentru vremea aceea a traducătorilor, care au avut o concepție evoluată despre traducere și o metodă avansată de lucru.
4. Explicarea marginală a neologismelor și larga răspândire a Noului Testament îndreptățesc concluzia că aceste cuvinte au intrat în limba română direct din limba greacă sau latină, la 1648.
5. Noul Testament, pe lângă introducerea unor cuvinte noi, contribuie la încetățenirea, în limba română, a unor termeni considerați ca fiind insuficient cunoscuți și răspândiți.
6. Din preocuparea traducătorilor de a se face înțeleși de toți românii, a ieșit un dicționar de sinonime.
Importanța acestei opere în istoria limbii reiese din influența sa asupra lucrărilor ulterioare. Biblia (1688) va prelua, după 40 de ani, cu mici modificări, aproape întreaga traducere, precum și trei predoslovii. Noul Testament nu trebuie considerat doar ca o simplă traducere. Acesta conține o serie de predoslovii cu explicații asupra celor mai importante capitole ale traducerii (aprox. 23, reprezentând, împreună cu rezumatul capitolelor, cca. 80 de pagini originale). Prin problemele teoretice, prin influența pe care a avut-o asupra traducerii Bibliei de la București și prin glosarea și explicarea marginală, Noul Testament a contribuit la realizarea unei limbi unitare românești, pledând pentru o normă literară supradialecticală.
Concluzii. Deși românii nu au trecut la husitism, luteranism sau calvinism, au preluat de la aceștia ideea folosirii limbii naționale în biserică. Victoria limbii române asupra slavonei reprezintă un moment hotărâtor pentru istoria noastră culturală. Reforma a accelerat acest proces, care altfel ar fi întârziat, cum s-a întâmplat cu celelalte provincii românești.
[1] Bărbulescu…., Istoria României, p. 277.
[2] Bărbulescu…., Istoria României, p. 279.
[3] Bărbulescu…., Istoria României, p. 281.
[4] Å¢epelea Gabriel, Momente din evoluția limbii române, (București: Editura Didactică și Pedagogică, 1973), p. 8.
[5] Munteanu Ștefan, Istoria limbii române literare, p. 57.
[6] Piru Al., Istoria literaturii române, p. 45.
[7] Munteanu Ștefan, Istoria limbii române literare, p. 60.
[8] Idem, p. 60.
[9] În categoria monumentelor limbii române literare vechi se includ textele traduse (tipărite sau în manuscris) și scrierile originale sau prelucrate: cronici, pravile, cazanii, cărți populare, lucrări literare și științifice, documente și scrisori oficiale și particulare.
[10] Vișinescu Valentin, Reforma religioasă în Transilvania și implicațiile ei politice, în Tribuna, (Cluj, 1993), 17, p. 8.
[11] Piru AL., Istoria literaturii române, ……, p. 54.
[12] Å¢epelea Gabriel, Momente din evoluția limbii române, p. 36.
[13] Idem, p. 37.
