Autor Oltei Cristina
1.1. Context
Printre numeroasele cauze, cele politice au jucat un rol determinant, asigurând succesul procesului Reformei în principat. Transilvania era angajată într-un proces de restructurare politică, care a dus la constituirea principatului, în care voința stărilor locale era de a se emancipa atât de sub autoritatea regală centralizată, cât și de sub regimul ecleziastic, dominat de o puternică ierarhie catolică. Atitudinea ostilă a acestor factori ai puterii față de orice încercare de reformă, se desprinde și din cunoscuta lege a dietei Ungariei din 1525, prin care „ereticii”, adică reformații, trebuiau să fie extirpați din regat și arși peste tot unde se găseau.[1] În același spirit se înscriu și câteva măsuri promulgate de Gheorghe Martinuzzi până în 1545, dată după care în Transilvania și în părțile vestice își face loc treptat o politică de toleranță față de înnoirile aduse în materie de credință. Libertatea politică și de conștiință nu s-a obținut fără a trezi opoziția puternică a bisericii catolice, care nu a lăsat neutilizat nici un mijloc, inclusiv forța militară. Pentru a-și asigura succesul factorii politici din Transilvania, dominați de o concepție provincială și preocupați să pună bazele principatului rupt de Ungaria, au recurs la lupta armată și la sprijinul militar al domnilor români și al sultanilor turci.
1.2. Luteranismul
1.2.1. Apariția luteranismului
Ideile Reformațiunii au pătruns rapid în numeroase țări ale Europei, transformând credința religioasă a sute de mii de creștini. Datorită legăturilor cu vestul Europei, în Ardeal, Reformațiunea a pătruns mult mai repede și mai ușor. Învățăturile lui Martin Luther au fost răspândite prin sașii de aici, care aveau legături culturale și comerciale neîntrerupte cu frații lor din Germania. Negustorii și studenții sași, apoi misionarii fervenți aduc cei dintâi sămânța protestantismului în Ardeal.
Sub raport confesional, constituirea principatului a adus cu sine sporirea numărului religiilor existente în Transilvania, adăugându-se catolicismului și ortodoxiei, religiile noi rezultate de pe urma Reformei. Rapida propagare a acesteia în principat se explică atât prin legăturile strânse pe care le avea Transilvania cu Europa, cât și prin condițiile proprii care au favorizat înnoirile reformatoare din sânul bisericii. Primele simptome ale acestei mișcări, abia apărute în Europa Apuseană, în special în Germania, au provocat și la noi schimbări însemnate. Cu toate nume-roasele piedici care s-au ridicat în calea Reformei încă de la început, aceasta a găsit în Transilvania, Banat si Partium mulți susținători.
În Principat, Reforma nu a fost în realitate nici dogmatică, nici un episod al luptei eterne între biserică și stat, ci mai degrabă, un efort colectiv al stărilor, adică al celor trei națiuni politice(ungurii, sașii și secuii), de a edifica noile structuri statale.[2] Biserica catolică s-a opus acestui efort al nobilimii și al orășenimii înstărite, cu mijloacele obișnuite din care nu a lipsit forța militară a habsburgilor. De aceea, evoluția ideii de libertate politică și de conștiință în Transilvania a dus inevitabil la conflicte violente cu clerul catolic și armata imperială.
Progresul rapid al Reformei în principat se explică în primul rând prin îmbrățișarea sa de către nobilime și sași, mai apoi, chiar de principe, încât noii convertiți au dobândit în viata publică tot mai multă influență și putere. În special, sub domnia lui Ioan Sigismund Zapolya, principe trecut rând pe rând la calvinism și unitarianism, Reforma s-a stabilit solid în țară iar stările au câștigat un ascendent decisiv asupra vieții politice, influențând de acum puternic politica internă și externă a principatului.
Locul primei implantări a protestantismului în Ungaria este Buda, unde Simon Grymaus era director la Biblioteca Corviniana și profesor de teologie, înainte de a merge la Basel și de a-l întâlni pe Calvin. El este unul din primii redactori ai lucrării Confessio helvetica prior.[3] În Transilvania unde sașii, constituind importante colonii germanice, și-au păstrat limba și obiceiurile, luteranismul a pătruns cu ușurință, fiind importat în decursul anilor 1520 prin intermediul studenților și negustorilor. Relațiile tradiționale încordate ale bisericii săsești cu ierarhia catolică din regat și preocuparea Universității săsești de a-și consolida individualitatea și statutul juridic autonom, explică hotărârea fermă a subscrierii la Reformă.[4] Ca urmare, preoții și studenții germani se îndreaptă spre Universitatea din Wittemberg, în timp ce începând din 1530, un Colegiu este înființat la Sarospatak de baronul Petru Perenyi.[5] Ideile luterane difuzate la Sibiu, beneficiază de protecția comitelui sașilor, Markus Pemflinger, încă de la începutul anului 1522, dar orașul nu trece definit la Reformă decât în 1529. Reforma se propagă la Brașov, Mediaș, Bistrița și în alte orașe săsești.[6]
Înfrângerea de la Mohacs din 29 august 1526, în cursul căreia șapte din cei șaisprezece înalți demnitari unguri sunt uciși, împiedică Biserica Catolică să lupte în mod eficient împotriva Reformei, deoarece multe scaune episcopale sunt vacante iar unii din titularii lor chiar au îmbrățișat Reforma. Cucerirea unei mari părți a Ungariei după Mohacs, înlesnește dezvoltarea Reformei.[7]
Cei doi regi ai Ungariei , Ferdinand de Habsburg și Ioan Zapolya, au manifestat un spirit de toleranță, deoarece ei aveau nevoie de partizani din interior și nu de dușmani. Un eveniment important care a favorizat dezvoltarea protestantismului a fost secularizarea averii episcopului de Transilvania, în anul 1542.[8]
1.2.2. Johannes Honterus
Cel care a răspândit luteranismul și l-a adaptat referințelor de viață ale romanilor a fost Johannes Honterus. G.D.Teutsch, eminent istoric al saxonilor scrie despre J. Honterus: „cel care a devenit fondatorul și temelia unei noi federații, campionul lui Dumnezeu, prin care Domnul și-a întemeiat Biserica Lui, o fântâna din care țâșnește o nouă viață religioasă și morală pentru multe generații.”[9] Tinerețea lui rămâne ascunsă în legendă. Născut probabil în 1498, fiul unui tăbăcar saxon, Gerg Grass, se crede că a studiat în Cracovia, Wittemberg și Basel. Se știe că a studiat la Viena, că a petrecut un timp însemnat în Cracovia și că a fost un om foarte erudit. I-a cunoscut pe Luther și Melanchton. La Basel a învățat arta tipografiei.[10] Se întoarce la Brașov în 1533 și înființează o tipografie. În 1546 înființează împreună cu Fuchus și Benker prima fabrică de hârtie în Transilvania inaugurând o intensă activitate culturală. Johannes Honterus a transformat Brașovul într-unul din cele mai importante centre ale umanismului orășenesc din mediul german. Se impune ca istoric prin „Descrierea lumii” mai întâi în proză apoi în versuri, ca filolog prin gramaticile limbii latine și a limbii grecești, ca poet prin „Odele” sale, ca jurist prin publicarea „Pandectelor” lui Justinian și a unui Compendiu de drept civil al orașelor ardelene, ca geograf prin lucrările sale Chorographia Transilvaniae și Rudimenta cosmographica.[11] El a scris pe harta sa, publicată în 1542, numele Dacia, suprapus peste aria celor trei țări românești – Transilvania, Å¢ara Românească și Moldova.[12]
În anul 1542, Honterus pășește în public cu planul de a reforma biserica săsească ardeleană în sensul învățăturilor lui Luther. În primăvara aceluiași an a murit și episcopul romano-catolic de Alba-Iulia, Ioan Statilco, care avea sub supravegherea sa și bisericile săsești. Acest scaun episcopal rămâne unsprezece ani neocupat, timp suficient pentru răspândirea luteranismului nu numai printre sași ci și printre maghiarii din Ardeal. Honterus scrie o carte intitulată „Reformațiunea bisericii din Brașov și din toată țara Bârsei”, insistând asupra însemnătății predicii și cultului divin în limba națională a credincioșilor, combătând abuzurile preoților catolici la împărtășirea Tainei Mărturisirii și unele superstiții. In ultimul capitol al cărții, Honterus combate celibatul preoților, sărbătorile și posturile. Dintre Sfintele Taine recunoaște doar Botezul și Cuminecătura.[13] In noiembrie 1542, clerul săsesc din Å¢ara Bârsei s-a întrunit într-o adunare la Brașov și a primit cartea lui Honterus ca bază pentru organizarea bisericii luterane săsești. In urma acestei întruniri preoții sași renunță la celibat, căsătorindu-se, scot din biserici icoanele. În același an, 1542 Honterus a fost ales paroh al Brașovului și cartea lui simbolică, primită mai întâi doar de sașii din Å¢ara Bârsei, a fost acceptată apoi de către toți sașii din Ardeal. In 1547, a tipărit și o carte de ritual pentru serviciul divin (Agenda) pentru preoții și slujbașii bisericești din Transilvania. Astfel, în urma activității lui Johannes Honterus în 1545 luteranismul era acceptat de toate comunitățile „Universității săsești”[14] iar în adunarea de la Mediaș sașii pot declara unitatea lor religioasă.[15] In 1545 aderă la confesiunea evanghelică și primele comunități ungurești: Cluj, Dej, Aiud, Turda. In 1550 Dieta își exprima pentru prima data toleranța față de noul curent.
Evanghelizarea românilor. Sașii nutresc speranța cuceririi romanilor. Luther declarase în 1520: „Greco-orientalii au aceeași credință ca noi, botează ca noi, predică la fel, trăiesc la fel.”[16] Philipp Melanchton, teoreticianul Reformei, celebrul „Praeceptor Germaniae” considera ca nu există bariere dogmatice între cele două religii și era un foarte activ propagator al fuziunii lor. Informațiile pe care le avea de la discipolii lui din Transilvania îl convinseseră încă din 1539, că românii sunt pe cale de a fi convertiți.[17] Aceeași convingere este exprimată și în corespondența altor propagatori ai Reformei. In 1546, Farel îi scria lui Viret „se spune ca valahii au acceptat și ei evanghelia”.[18]
Pentru evanghelizarea românilor, sașii au recurs la forța literaturii scrise Ei urmau prin aceasta unul din principiile fundamentale ale Reformei: credința trebuie sa fie întemeiată pe cunoașterea nemijlocită a Scripturii, sursa exhaustivă și unică a adevărului divin. Aceasta poziție a stat la originea primelor traduceri ale Bibliei în limbile naționale, cu toate consecințele care au decurs de aici pentru conturarea și fixarea limbii literare, pentru accesul la carte al unor pături mai largi ale populației și implicit pentru progresul cultural al popoarelor.[19]
Reforma religioasă a avut oarecare influență și asupra bisericii românești. Din dorința de a-i câștiga pe români, tipăresc în 1544 la Sibiu un catehism românesc, cu învățături luterane. Aceasta e prima carte românească tipărită. Nu se știe numele traducătorului, doar că e un preot român din Rășinari[20]. La 12 martie 1559, luteranii din Brașov hotărăsc să-i silească pe românii care locuiau în cartierul Șchei să învețe un catehism pe care l-au tradus în limba română.
La 1 noiembrie 1538 fratele Gyorgy, devenit mai târziu cardinalul Martinuzzi, reușește să limiteze propagarea Reformei la Sighișoara cu ocazia controversei sale cu luteranul Istvan Szantai.[21]
Aderarea nobilimii la luteranism. În timp ce ideile lui Luther erau adoptate de sași și aceștia își alegeau primul lor superintendent, în sinodul din 1553, nobilimea îmbrățișa și ea aceleași idei. Multe din familiile nobiliare au trecut din proprie inițiativă la noua doctrină, cu deosebire în Banat și Partium, acolo unde la Torony (1549) și Timișoara (1550-1551) sârbul Petru Petrovici, respectiv la Ardud (1555), văduva nobilului de origine română Gaspar Dragffy au organizat sinoade și au ales superintendenți, punând bazele unei ierarhii luterane distinctă de cea săsească.[22] In cazul nobilimii mulți din cei care deveniseră luterani sau erau înclinați spre luteranism s-au convertit în cele din urmă la calvinism și unitarianism. Nobilimea din principat a devenit aproape in totalitate calvină.
1.3. Calvinismul
Răspândit la început în orașul Debrecen și în împrejurimile sale, calvinismul se extinde curând și în Transilvania, câștigând nobilimea luterană și populația maghiară. După ce au primit favorabil ideile reformatorului elvețian Zwingli, maghiarii le adoptă pe cele ale lui Calvin și începând din 1539, autoritățile maghiare protejează religia helvetică.[23] In Ungaria și Transilvania, țări cu întinse proprietăți, convertirea marilor proprietari duce automat la aceea a supușilor lor.
1.3.1. Reformatori calvini
Gaspar Heltai. Ceea ce a făcut Honterus pentru sași, a făcut Gaspar Heltai, un sas maghiarizat, pentru unguri. Heltai s-a pus în slujba culturii maghiare, a renunțat la catolicism în favoarea calvinismului și apoi a unitarianismului și a devenit un intelectual de elită al vremii. La Cluj prin scrierile sale, prin tiparnița și prin moara de hârtie pe care le poseda, s-a dovedit un bun întreprinzător în chestiuni culturale și în propagarea Reformei. El este editorul primei tipărituri românești cu litere latine (cunoscute până astăzi) – o culegere de cântece bisericești reformate, publicate în vederea atragerii românilor la noua credința.[24] De asemenea, Heltai este autorul unor fabule și a unei „Cronici maghiare”, o prescurtare după cronica lui Antonio Bonfini.[25]
Mathias Biro. Un alt mesager al calvinismului din Transilvania a fost Mathias Biro. Foarte îndrăgit de Luther și Melanchton, adoptă Confesiunea de la Augsburg. În urma citirii lucrării „Instituția religiei creștine” publicate de Calvin în 1536, alege calvinismul pe care reușește să-l implanteze la maghiari în detrimentul doctrinei luterane.[26] Astfel din 1550, luteranismul este concurat de calvinism, care se răspândește în rândurile patriciatului orășenesc și ale nobilimii maghiare, ce căuta să se deosebească de populația de origine germanică și care vede în aceasta un mijloc de a domina biserica. Asistăm la o separare religioasă în funcție de originea etnică sau lingvistică a populației. De acum calviniștii maghiari se vor îndrepta pentru studii spre Zurich și Geneva, în locul Wittembergului. Începând din aceeași perioadă, Debrecen devine o a doua Genevă și difuzează calvinismul în Ungaria și Transilvania.
În 1550, dieta transilvăneană proclama libera practică a religiilor catolică și protestantă. După asasinarea cardinalului Martinuzzi de către un ofițer al lui Ferdinand I de Austria, catolicismul pierde teren. Transil-vania și regiunile din Ungaria supuse familiei Zapolya trec la calvinism în decembrie 1552, sub conducerea pastorului Martin Kalmancsehi Santa, fost canonic catolic de Alba Iulia, care după ce a predicat doctrina lui Zwingli la Debrecen, hotărăște să se instaleze la Cluj și va fi primul episcop calvinist. Predicile lui la Cluj devin fără efect, iar în 1558, dieta Transilvaniei interzice doctrina lui Calvin.
Pastorul Peter Meliusz Juhasz, care se întoarce de la Universitatea din Wittemberg în 1556, îi urmează lui Martin Kalmancsehi. În 1559, el reușește să determine clerul din Cluj să adopte calvinismul, denumit pe atunci religia ungară, în opoziție cu luteranismul german. El își orientează activitățile în trei direcții: împotriva catolicismului, împotriva luteranismului și împotriva unitarianismului, în momentul în care se dezvoltă contrareforma condusă de arhiepiscopul de Eztergom, Nicolaus Olahus.[27]
1.3.2. Evoluția calvinismului
În Transilvania, lupta dintre luteranism și calvinism este încheiată în 1559, când superintendentul luteranilor maghiari, Francisc David îmbrățișează credința helvetică, atrăgând după sine întreaga dioceză a Clujului. Cu ocazia sinodului de la Oradea, din 12 aprilie 1564 (cu opt zile înainte de moartea lui Calvin), acesta acceptă calitatea de șef al bisericii calvine din Transilvania, ajungând și predicator oficial al curții princiare.[28]
In 1563, doua sinoade generale calviniste adoptă drept confesiune oficială pe cea care a fost redactata la Geneva de care Theodore de Beze. Creator al teocrației calviniste, Theodore de Beze, devine un simbol pentru Europa reformată. Relații regulate se stabilesc între Geneva, Ungaria și Transilvania, din care numeroși teologi merg în Elveția. Așa se explică adoptarea rapidă a așa numitei Confessio din 1566, în Ungaria. În iunie 1564 Reforma calvinistă, ca și cea luterană, este admisă oficial de Dieta parțială ținută la Turda.[29] De acum nobilimea calvină și patriciatul luteran își sporesc influența în afacerile religioase, iar principiul cuius regio, eius religio permite atât principelui trecut la calvinism, cât și nobilimii și magistraților din orașe să secularizeze averile bisericești.
1.3.3. Episcopii româno-calvini
Calvinismul, devenind confesiunea stăpânitorilor oficiali ai țării, avea toate mijloacele necesare pentru a face ca noua lor religie să prindă rădăcini și la românii din Transilvania. Pentru aceasta ei s-au folosit de tipăriturile în limba română, au înființat o ierarhie calvină pentru români, punând în fruntea ei superintendenți – episcopi români trecuți la calvinism. Nikolae Forro, un nobil calvin foarte bogat, pune să se tipărească pe cheltuiala sa, o carte de rugăciuni în română. De asemenea, el recomandă să se renunțe la ceea ce el numea limba sârbă din biserică, adică slavona.[30]
Gheorghe de Sângeorz. În 1566, întâlnim primul episcop calvin printre români, Gheorghe de Sângeorz. El este numit în 1576 episcop și superintendent al Bisericii românești din Transilvania. Dieta ardeleană, ținută la Sibiu în noiembrie 1566, sprijină activitatea episcopului româno-calvin, hotărând ca erezia (ortodoxia) să fie lepădată de către români, Principele să le poruncească, celor care nu vor să asculte adevărul, „să se predice cuvântul lui Dumnezeu curat și să se înlăture superstiția”. Preoții și episcopii care nu vor să primească adevărul să fie „supuși unui examen în fața episcopului și superintendentului Gheorghe, să aducă dovezi din Biblie și să caute a cunoaște adevărul”[31]. Cei care nu ar fi ascultat nici în urma acestei examinări urmau să fie pedepsiți cu pedeapsa necredinței, care echivala cu confiscarea averilor.
În același an, 1566, un sinod calvin ținut la Debrecen, dispune alegerea de protopopi din rândurile românilor, care să se îngrijească ca întoarcerea preoților la calvinism să se facă din convingere și nu din interese personale, cum ar fi eliberarea de iobăgie.
O altă măsură care avea în vedere convertirea românilor a fost promulgată la 11 noiembrie 1567 în sinodul de la Teiuș. Cu acea ocazie s-a decis introducerea în biserică a limbii poporului, astfel ca limba liturgică a bisericii calvine române să nu mai fie slavona ci româna.[32] La început, această dispoziție a fost aplicată parțial de către români, deși mai târziu limba româna a rămas limba de cult chiar și după ce biserica calvină română a fost desființată. Nu fără a întâmpina opoziția ierarhiei superioare ortodoxe, care a combătut multă vreme introducerea limbii poporului în cultul bisericesc, considerând-o drept tendință calvină. După mai bine de un secol, mitropolitul de Bălgrad va primi de la patriarhul Dositei al Ierusa-limului indicația: „Slujba bisericească… ce se cântă duminica și sărbătorile și slujba de toate zilele să te străduiești cu dinadins să se citească toată pe limba slavonească, iar nu românește sau vreun alt chip”.[33]
Trecerea de la limba slavonă la cea română în serviciul religios nu s-a făcut ușor, întâmpinând opoziție și din partea clerului român. Acesta nu dorea ca slujba religioasă să se facă în română ci în slavonă. Zapolya chiar se vede nevoit să poruncească tuturor dregătorilor români să-i oblige pe preoții români să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu în limba română. Păstorirea lui Gheorghe de Sângeorz a fost însă de scurtă durată. El moare la sfârșitul anului 1568 sau începutul anului 1569.
Paul Tordași. Este numit în locul lui Gheorghe de Sângeorz la 8 februarie 1569. La 16 octombrie 1569, Paul ține un sinod la Aiud pentru a reforma liturghia și serviciul bisericesc. Cu acea ocazie decide să fie înlăturați acei preoți care continuă să oficieze în limba slavonă. Hotărârile sinodului sunt rezumate în șase puncte:
Ø Se dispune păstrarea tuturor normelor de credință întemeiate pe Sfânta Scriptură și renunțarea la acele norme introduse prin tradiție, de către oameni.
Ø Se interzice oficierea rugăciunilor și slujbelor pentru morți.
Ø Se permite căsătoria a doua oară a preoților.
Ø Preoții au datoria de a-i învăța pe credincioși temeiurile credinței, de a le explica „simbolul credinței”, „Tatăl nostru” și „Rugăciunile”
Ø Credincioșii care nu vor frecventa biserica și care nu vor învăța rugăciunile nu vor fi împărtășiți, în cazul morții.
Ø Preoții care nu vor oficia slujba în limba română vor fi scoși din serviciul preoțesc.[34]
În ianuarie 1571, Paul Tordași convoacă un sinod la Cluj, ocazie cu care preoților li s-a pus la dispoziție Psaltirea și Liturghia în limba română.
Politica de calvinizare ajunge la apogeu spre sfârșitul domniei lui Ioan Sigismund Zapolya. În acești ani românii ardeleni sunt păstoriți doar de episcopul calvin, fiind lipsiți de vlădici de lege veche. Moartea lui Ioan Sigismund Zapolya (14 martie 1571) are ca urmare decăderea calvinismului.
Eftimie. După 1571, principii catolici din familia Bathory vor admite ca alături de episcopii calvini să fie reinstalați vlădici ortodocși la Vad și Silvaș. La conducerea principatului urmează Sigismund Bathory, care îl numește pe călugărul moldovean Eftimie în locul lui Paul Tordași. Noul episcop, care are reședința la Alba Iulia, va fi sfințit de patriarhul ortodox sârb de la Pec și stabilește relații cu patriarhul de Constantinopol.
Mihail Tordași. La scurt timp este înlocuit cu Mihail Tordași. Despre acesta avem puține date. Cu ajutorul pricipelui Sigismund Bathory, înființează o tipografie la Orăștie. Mihail Tordași a tradus în 1582, după textul unguresc al lui Heltai, într-o română frumoasă, o parte din Vechiul Testament, de fapt primele două cărți ale lui Moise. Această lucrare a devenit una din cele mai importante monumente ale străvechii literaturi române.[35] Lucrarea cunoscută sub numele de Palia de la Orăștie, a fost tipărită cu ajutorul material al nobilului calvin Geszti Ferenc, și al colaboratorilor lui Tordași: Ștefan Herce (predicator de Caransebeș), Efrem Zăcan (dascăl la școala din Caransebeș), Moise Peștișel (predicator din Lugoj) și Achirie (protopopul Hunedoarei). Cu Mihail Tordași se încheie șirul episcopilor româno-calvini.
1.3.4. Biserica si evoluția Reformei în timpul domniei lui Mihai Viteazul
În mai 1595, ierarhii bisericești și boierii Å¢ării Românești, încheiau în numele lui Mihai Vodă, un tratat de vasalitate față de principele Ardealului, Sigismund Bathory. În acest tratat se întăresc și vechile legături tradiționale ale bisericii românești din Ardeal cu mitropolia Å¢ării Românești. Se specifică că toate bisericile din principat vor fi în subor-dinea mitropolitului de Târgoviște.
În timpul lui Mihai Viteazul se înființează Mitropolia Bălgrădeană, prima ierarhie stabilă a Bisericii române din Ardeal. Vlădicii de la Bălgrad, unși în Å¢ara Românească, își puteau ocupa scaunul mitropolitan doar după confirmarea lor de către principe și trebuiau să îndeplinească anumite condiții:
– Să contribuie activ la orientarea bisericii lor în sensul Reformei.
– Să vegheze ca liturghia să se oficieze în limba poporului.
– Să înlăture din biserică tot ce nu deriva direct din cuvântul Bibliei, ci era opera tradiției.
– Să înființeze școli, să tipărească și să răspândească texte pentru cultivarea credinței pe înțelesul poporului.
– Urmau să fie supravegheați de superintendentul calvin și supuși autorității acestuia.[36]
După victoria de la Șelimbăr, Mihai Viteazul a încercat să întărească autoritatea bisericii române din Ardeal și să o elibereze de dispozițiile calvinismului. Astfel, a dat dispoziție ca preoții să nu se mai căsătorească a doua oară. Deoarece această practică a fost introdusă prin influența calvină, ea trebuia desrădăcinată, chiar prin pedepse financiare. De asemenea a mai zidit încă două biserici în vederea dezvoltării bisericii ortodoxe din Ardeal, una la Ocna Sibiului și mitropolia de Muncaciu.
1.3.5. Gabriel Bethlen – susținător al Reformei
Domnia principelui Gabriel Bethlen, cuprinsă între anii 1613-1629 este socotită ca o epocă de înflorire pentru istoria Transilvaniei. Gabriel Bethlen considera că o cultură a maselor în spirit protestant constituie un sprijin pentru puterea centrală față de anarhia nobiliară. Puterea suverană protestantă a lui Bethlen punea în serviciul cârmuirii nu numai mijloace de politică externă și militari, el slujea nu numai prin diplomație și campanii militare interesele pe atunci mai progresiste ale protestantismului față de expansiunea catolică, ci apăra cu tărie și pe plan intern caracterul protestant al statului, dezvoltându-i cu însuflețire cultura.[37] În acest sens, în 1624, hotărăște abrogarea articolului de lege care acorda doar celor trei națiuni privilegiate dreptul de a frecventa școli mai înalte. Se deschid, astfel, porțile învățământului pentru români, chiar și pentru cei proveniți din familii iobage. De acum românii vor fi întâlniți în colegiile de la Alba-Iulia, Aiud, Cluj și Târgu Mureș.[38]
Înzestrat cu multă iscusință politică și cu mari calități militare, Gabriel Bethlen a reușit să dea principatului Transilvaniei o strălucire care îi întrecea puterea reală. Pe plan intern el a favorizat Biserica calvinistă, înnobilând în 1629 pe toți pastorii și descendenții lor. Gabriel Bethlen a încercat să unească Biserica calvinistă cu Biserica Ortodoxă română din Transilvania. În acest scop, s-a adresat Patriarhului de la Constantinopol, Chiril Lukaris, care își nemulțumise propriul cler cu o profesiune de credință apropiată de calvinism.
Textul scrisorii lui Bethlen nu s-a păstrat. Se bănuiește că principele i-ar fi scris Patriarhului că o asemenea schimbare a credinței românilor nu l-ar nemulțumi pe sultan. Pentru a obține consimțământul Patriarhului, principele îi prezentase înapoierea culturală și mizeria populației, a preoților și a călugărilor români din Transilvania. Întrucât Chiril Lukaris era în relații strânse cu puterile calviniste din Europa Centrală și Occidentală, Gabriel Bethlen nu uită să sublinieze aprobarea cu care un asemenea act avea să fie întâmpinat în Suedia, la Curtea electorului de Brandenburg și în alte regiuni ale Germaniei. Patriarhul îi răspunde la 2 septembrie 1629, scrisoare care a fost păstrată până în prezent. Această scrisoare cuprinde răspunsul negativ al Patriarhului, care invocă argumente dogmatice și își exprimă teama că o asemenea acțiune ar întrerupe legăturile tradiționale ale românilor din Transilvania cu frații lor de dincolo de Carpați.[39]
Gabriel Bethlen a încurajat literele, creând în 1622 o Academie la Alba Iulia, trimițând studenți în universitățile protestante din Anglia, Germa-nia, și din Provinciile Unite.
1.3.6. George Rakoczy I (1630-1648)
În timpul lui George Rakoczy I se înființează un protopopiat calvin românesc în comitatul Zarandului și sunt active biserici calvine românești în Lugoj și Caransebeș. Sub autoritatea superintendentului calvin român se afla Hunedoara, Hațeg, Orăștia și Å¢ara Făgărașului.
Proiectul de instaurarea a spiritului Reformei în Biserica românilor cuprindea și planul înființării unor școli cu limba de predare română. Ele au luat ființă acolo unde influența calvină era dominantă: în Lugoj, Caransebeș, Hațeg și cea mai importantă la Făgăraș. Școlile din Lugoj și Caransebeș au fost înființate încă din timpul domniei lui Ioan Sigismund, dar epoca lor de înflorire este cea în care ban al Lugojului este românul Acațiu Barcsai, viitorul principe al Transilvaniei. El le reorganizează și sprijină substanțial, convins fiind de importanța lor atât pentru românii lipsiți de un învățământ instituțional în limba lor, cât și pentru cauza Reformei. Zelul calvinizant al lui Barcsai s-a manifestat și în finanțarea editării unui nou catehism calvin, tradus în românește de Ștefan Fogarasi și tipărit cu litere latine în 1648. Tot el a fost acela care a contribuit la planurile de organizare ale școlii din Făgăraș, înființate în 1657 de văduva principelui George Rakoczy I, văduva Suzanna Lorantffy. Este prima instituție de învățământ cu plan de studii avansate, de model occidental pentru românii din Ardeal.[40]
