Autor Oltei Cristina
1.1.1. Husitismul în Moldova
Un capitol însemnat din istoria Europei centrale și răsăritene, în prima jumătate a sec al XV-lea este legat de marea mișcare revoluționară cehă – husitismul – cunoscută în istorie sub numele protagonistului ei Jan Huss. Moldova a fost un teren favorabil penetrației curentelor reformatoare. Cadrul politic extern al istoriei Moldovei e dominat de relațiile cu regatele catolice vecine, Ungaria și Polonia, care s-au străduit să-i impună suzeranitatea și au susținut prozelitismul catolic în țară. Legăturile intense cu Europa centrală au fost favorizate de atitudinea tolerantă a autorității statale.[1]
Husiții propovăduiau crezul Bibliei curată (eliberat de sfânta tradiție), împărtășania cu sfânta taină a euharistiei „sub utraque formae”, adică, cu pâine și vin din potir cum era permis doar clericilor. În ceea ce privește închinarea, aceștia au scos din biserici icoanele și nu au recunoscut autoritatea episcopilor.
Atestare istorică. Cea mai veche informație care menționează prezența husiților în Moldova datează din 1420. La acea dată, cronica din Levocea semnalează emigrarea unui grup de husiți unguri în Moldova, prigoniți din pricina învățăturii lui Jan Huss. Este probabil ca până în 1431, când știrile asupra răspândirii husitismului se înmulțesc, numărul husiților refugiați în Moldova din țările catolice vecine, unde erau prigoniți, să fi sporit prin imigrări succesive.
Husitismul în Transilvania. Husiții au fost semnalați și în Transilvania. În anul 1430, tot ținutul de la Szabolcza, până la Sâmbăta Mare, era husit, iar în anul 1436, aceștia cuceriseră Csanadul, ținutul Oradei Mari și o bună parte din Ardeal. Românii se făcuseră husiți în acele părți ale Ardealului și Ungariei în care mișcarea husită era mai puțin stingherită. Pentru români, propaganda husită trebuia să aibă același rol literar ca și pentru cehi și poloni: începuseră a se introduce cărți sfinte în limba română. Aceste cărți au fost tipărite în Maramureș. În Principatele române, aceste cărți nu au putut fi traduse deoarece acolo era „pază bună arherească și multă cultură slavonă”. În sec XV, apar pentru prima dată Psaltirea, Biblia, Evanghelia, Faptele Apostolilor. Traducerea husită a cărților în limba română s-a răspândit puțin.[2] La sfârșitul sec. XV, husiții au dispărut aproape în totalitate din Transilvania, refugiindu-se din cauza persecuției în Moldova sau în alte țări.
Atestarea documentară a husitismului. Momentul principal din istoria husitismului în Moldova, în prima jumătate a sec al XV-lea, se situează la sfârșitul domniei lui Alexandru cel Bun și se află în strânsă legătură cu evoluția relațiilor internaționale din Europa Răsăriteană, în această perioadă. Cele mai prețioase știri cunoscute până acum asupra husitismului din Moldova provin din două texte. Cel dintâi este scrisoarea adresată, la 6 aprilie 1431, de regele Vladislav Jagiello lui Alexandru cel Bun, prin care îl îndeamnă să pună capăt toleranței și chiar încurajării acordate husiților din țara sa și îi cere să-l extrădeze pe principalul predicator husit, din Moldova, cu numele Jacob, și pe emulii săi, spre a fi judecați și pedepsiți de autoritățile polone.[3] Al doilea document este scrisoarea din ianuarie 1432 a episcopului de Cracovia, Zbigniew Olesnicki, către cardinalul Cesarini. Episcopul relatează cardinalului situația dificilă a regatului polon ca urmare a răscoalei cneazului lituanian Swidrigailo și a alianței acestuia cu domnul Moldovei. Episcopul raporta corespondentului poziția precară a catolicismului în Moldova, ca urmare a constituirii unui puternic focar de erezie husită. După informațiile episcopului, predicatorul husit, Jacob, reușise la acea dată să câștige în Moldova mulți aderenți care se conformau în toate privințele învățăturii husiților boemi. Ceea ce-l îngrijora, în primul rând, pe episcop, era sprijinul acordat husiților de Alexandru cel Bun. Episcopul catolic de Baia, Ioan de Ryza, se adresează episcopului de Cracovia cerându-i ajutorul. Textul documentului lui Ryza cuprinde o relatare directă din Moldova, cu privire la propagarea husitismului în țară și la politica lui Alexandru cel Bun în lupta dintre catolicism și husitism.
Orientarea deschis antipolonă a politicii externe a Moldovei spre sfârșitul domniei lui Alexandru cel Bun și îndelungatul conflict pe care l-a avut cu Sigismund, explică și unul dintre aspectele însemnate ale politicii interne a lui Alexandru cel Bun în ultimii ani ai domniei sale. Atitudinea tolerantă a domnului față de refugiații husiți se transformă acum în acțiuni de ostilitate față de catolicism. Apelul adresat de episcopul de Baia ierarhiei catolice superioare din Polonia și, indirect, regelui polon, reflectă situația încordată în relațiile dintre domn și vârfurile ierarhiei catolice din Moldova. Episcopul îl informează pe Olesnicki asupra controversei confesionale desfășurate la curtea lui Alexandru cel Bun și asupra sprijinului acordat de acesta, în timpul dezbaterii predicatorului husit.[4]
Atacul virulent al husitului Jacob împotriva Bisericii catolice s-a bucurat de întreaga adeziune a domnitorului moldovean. În plus, acesta adoptă o serie de măsuri pentru a ocroti comunitatea husită din Moldova și, în primul rând, pe predicatorii husiți, de eventuale încercări de represalii din partea clerului catolic. Aceste măsuri prevedeau între altele acordarea unui loc de reședință, în Bacău, lui Jacob. Li se mai acorda și un hrisov, care prevedea o amendă de două zeci de ducați de Turcia pentru oricine le-ar fi adus vreo vătămare. În împrejurările create de extinderea husitismului în rândurile populației catolice din Moldova și de sprijinul activ acordat de Alexandru cel Bun husiților, episcopul de Baia nu vedea alt mijloc de salvare decât intervenția directă a regelui polon.
Husitismul a avut o viață destul de scurtă în Moldova, fiind supus numeroaselor persecuții care aveau să se dezlănțuie în deceniile următoare.
1.1.2. Influența Reformei în Moldova
Era firesc ca ideile promovate de mișcările protestante să nu-și oprească expansiunea la granița țărilor române. Exista și aici o populație orășenească care întreținea intense legături comerciale cu orașele transilvănene și polone și care constituia un mediu favorabil pentru propagarea noilor doctrine. În secolul anterior, husitismul, prigonit în alte țări, găsise în târgurile Moldovei un loc de refugiu, câștigând chiar adeziuni printre locuitorii acestora.
Cadru. Din rândurile populației meșteșugărești a târgurilor moldovenești erau trimiși tineri pentru deprinderea meseriilor în orașele Transilvaniei. Din rândurile elementelor înstărite ale acelorași târguri porneau la studii superioare în universitățile din Cracovia, Praga și Viena alți tineri; și unii și alții veneau, astfel, în contact cu noile curente ale Reformațiunii, față de care nu rămâneau indiferenți. În introducerea la manifestul redactat cu prilejul reformării Bisericii brașovene, Honterus arată că a fost determinat să adopte această măsură și de faptul că numeroșii moldoveni, munteni, bulgari și greci, care frecventau orașul, participau la controversele ce se desfășurau în vremea aceea la Brașov și își manifestau ostilitatea față de practicile bisericii catolice. Domnia ulterioară a lui Despot Vodă a găsit un sprijin intern solid tocmai în rândurile acestei populații a târgurilor moldovenești. Această categorie socială a constituit mediul în care s-au propagat ideile Reformei în Moldova.
Evoluția Reformei. În ceea ce privește detaliile procesului de răspândire a ideilor Reformei, există puține informații păstrate până astăzi. Un document publicat cu câțiva ani în urmă în Polonia aduce o lumină nouă în această privință. La 11 martie 1532, un cunoscător al evenimentelor de la Wittemberg relata unui corespondent, probabil din Cracovia, știrea sosirii în orașul devenit centru al Reformei a unui „doctor”, din Moldova, venit să-l audieze pe Martin Luther. În afara acestui amănunt, scrisoarea mai informează că anonimul doctor venise la Wittemberg chemat de reformator și că aici el se pregătea să dea o ediție trilingvă a celor patru Evanghelii și a epistolelor lui Pavel, texte considerate fundamentale pentru mișcarea luterană. Din această scrisoare rezultă cu certitudine că în anul 1532, doctrina luterană câștigase teren în rândurile populației catolice din Moldova, că se stabilise un contact direct între centrul Reformei și Moldova. După ce câștigase adepți în rândurile populației catolice din Moldova, luteranismul se pregătea acum să-și extindă acțiunea de convertire asupra populației românești folosindu-se de tipărirea textelor evanghelice în limba română.
Despre progresele luteranismului în Moldova, în perioada imediat următoare anului 1532, există doar informații sporadice. La o dată care nu poate fi stabilită cu precizie, în orice caz, anterioară anului 1540, Honterus a fost în Moldova. Umanistul Neander, care edita în 1569, la Basel, una din operele mucenicului Nil, scrie în prefața acestei lucrări „pe acest autor l-a descoperit cândva într-o bibliotecă străveche, …în Valahia, Johannes Honterus, brașoveanul, pe când a cercetat bibliotecile acelei regiuni și ale învecinatei Moldova”.[5] Aceasta dovedește contactele dintre populația germană din Moldova și sașii din Transilvania. În mare parte, clerul catolic și cel reformat din Moldova, se recruta din centrele săsești ale Transilvaniei. De altfel, în 1543, apărea la Brașov o culegere de cântece, pătrunse de un puternic suflu luteran, compuse de un sas originar din Moldova.
Câteva decenii mai târziu, când Contrareforma a atins și Moldova, la 1587, Bartolomeu Brutti, postelnicul și omul de încredere al lui Petru Șchiopul, raporta nunțiului papal din Polonia că domnitorul „a izgonit din această provincie pe falșii predicatori eretici, care încă, cu cincizeci de ani în urmă, au smuls aceste populații din sânul bisericii romane”. În jurul anului 1540, mare parte din populația catolică a Moldovei aderase la Reformă.
1.1.3. Contrareforma în Moldova
Autoritatea laică și eclesiastică a reacționat fără întârziere împotriva Reformei. E bine cunoscută prigoana dezlănțuită împotriva armenilor din Moldova, de către Ștefan Rareș. Acest eveniment a fost semnalat într-o serie de lucrări istorice, dar a fost considerat un fenomen accidental, izolat, fără antecedente și fără urmări în istoria Moldovei. Un martor ocular, diaconul armean Minas din Tokhat, a compus un poem în versuri, a cărui temă este chiar prigoana dezlănțuită de Ștefan Rareș împotriva armenilor. Acest poem e izvorul principal al istoriei persecuțiilor îndurate de armenii din Moldova. Studierea lui ne îndreptățește să credem că persecuția nu a fost o măsură izvorâtă din creierul dement al domnitorului, ci a fost o hotărâre luată în comun de întreaga conducere a statului moldovenesc. Executarea hotărârii a reeditat toate aspectele pe care le-au cunoscut împrejurările similare în celelalte țări: profanarea și dărâmarea bisericilor, ridicarea obiectelor de cult și a cărților religioase, arderea acestora, schingiuirea clerului, urmărirea celor ce se ascundeau și convertirea silită.
Grigore Ureche scrie în Letopisețul Å¢ării Moldovei că prigoana i-a înglobat pe toți cei considerați eretici de domnie și de autoritatea eclesiastică.[6] Moartea lui Ștefan Rareș a întrerupt pentru scurt timp firul persecuției, dar a fost reluat curând de Alexandru Lăpușneanu. Acesta a dezlănțuit o violentă prigoană dărâmând biserici, ucigând preoți.[7] Concluzia se impune de la sine: de la Ștefan Rareș, la Alexandru Lăpușneanu, prigoana împotriva „ereticilor” a avut în același timp un caracter general și de durată.
Progresele Reformei în țările învecinate și în Moldova, eforturile depuse pentru convertirea populației românești din Transilvania și chiar a celei din Moldova și tot ceea ce aduceau nou pe plan politic și social curentele protestante, au determinat domnia să intervină pentru apărarea uneia din instituțiile principale ale statului moldovenesc de atunci.
1.1.4. Despot Vodă – domnitorul reformat
Pornit dintr-o insulă a Mediteranei Orientale, ajuns, după peregrinări prin Spania și Franța, comandant al unei unități militare de mercenari din Å¢ările de Jos în slujba lui Carol Quintul, el reușește repede să-și creeze celebritate în lumea apuseană. Constatând forța politică pe care o reprezenta la mijlocul veacului protestantismul, el intră în relații cu capii Reformei, chiar cu Melanchthon, și se convertește la noua credință. Făurindu-și o genealogie fantezistă, prin care se dovedește a fi rudă cu neamul doamnei Ruxandra, fiica Elenei Despotovna și soția lui Alexandru Lăpușneanu, Despot ajunge pe tronul Moldovei, ajutat fiind și de habsburgi și de nobilii protestanți din Polonia.
Încă înainte de a ocupa tronul Moldovei, Despot s-a angajat față de nobilii protestanți să sprijine Reforma în Moldova. Unul din primele sale acte este proclamația de la Vaslui din 11 decembrie 1561, prin care îi rechema în țară pe toți pribegii protestanți, restituindu-le libertatea confesională. Între măsurile care sprijineau protestantismul se numărau: introducerea unui episcop protestant, înființarea școlii de la Cotnari, condusă de un adept al Bisericii reformate, confiscarea obiectelor de cult valoroase. Aceste măsuri au provocat ostilitatea clerului ortodox al Moldovei împotriva domnitorului, care în final îl vor înlătura pe acesta de la domnie.
Se impun câteva concluzii. În Moldova , Reforma luterană a pătruns de timpuriu. Ea nu și-a limitat acțiunea la populația străină de aici, ci a încercat să câștige și populația românească. Eforturile de convertire ale românilor au fost paralele celor din Transilvania, dar sunt atestate documentar anterior. Progresele Reformei în răsăritul Europei și mai ales în Moldova, au provocat reacția statului și au dat naștere unei politici de prigonire a „ereticilor”, care s-a prelungit pe durata mai multor domnii. Domnia lui Despot Vodă reprezintă momentul culminant al progresului Reformei în Moldova și triumful protestantismului în țară. [8]
[1] Teodor Maria, Continuitatea Reformei în Moldova Medievală, în Anuarul Institutului de Istorie A. D. Xenopol, XXVIII, (Iași: Editura Academiei Române, 1991), p. 197.
[2] Reli S., Istoria Bisericii Române, vol. I, (Cernauti; Universitatea Regele Carol II, 1933), p. 377.
[3] Teodor Maria, Continuitatea Reformei în Moldova Medievală, p. 198.
[4] Papacostea Șerban, Evul mediu românesc. Realități politice și curente spirituale, (București: Editura Corint, 2001), p. 282.
[5] Idem, p. 298.
[6] Grigore Ureche, Letopisețul Å¢ării Moldovei, (București, 1957), p. 157.
[7] Hurmuzaki Eudoxiu, Fragmente din Istoria României, vol. II, 1900, p. 374.
[8] Papacostea, Evul mediu românesc, p. 315.
