Autor: Oltei Cristina
1.1. Reforma în Europa
În secolul al XIV-lea se ridică în Anglia „Luceafărul Reformei”, John Wicliffe, care a fost vestitorul Reformei nu numai pentru Anglia ci și pentru toată creștinătatea. Protestul cel mare împotriva Romei niciodată nu mai putea fi adus la tăcere. Acesta a deschis lupta care urma să aibă ca urmare emanciparea oamenilor, a bisericilor și a popoarelor. Alături de Jan Huss și Savonarola, a dovedit o preocupare deosebită pentru reîntoarcerea la idealul Bisericii prezentat în Noul Testament. Încercând să reformeze Biserica din interior, au susținut superioritatea Scripturii, au renegat orice credință și practică ce nu se baza pe Scriptură și s-au ridicat împotriva corupției din Biserica Romano-catolică. Wycliffe, a lansat un atac virulent la adresa creștinismului din vremea sa. El i-a numit pe preoți „hoți”, „vulpi rele”, „căpcăunii” etc. Jan Huss a stat în tradiția reformatorilor cehi, care scoteau în evidență rolul predicării, studiul Scripturilor și eliminarea abuzurilor clericale. Principiul discriminării morale a folosit la tăierea din rădăcini a pretențiilor papale și a privilegiilor clericale. Huss îndemna nu la abolirea bisericii instituționale și nici la separarea celor evlavioși de cei păcătoși, ci la reformarea Bisericii bazată pe exemplu lui Hristos și simplitatea apostolică.[1] Acțiunea lor revoluționară a atras dizgrația bisericii și a autorităților. Acești oameni au anticipat spiritul și lucrarea reformatorilor.
1.1.1. Cauzele Reformei
Deși a fost o mișcare religioasă, în primul rând, Reforma din sec al XVI-lea a avut multiple cauze. Din punct de vedere politic, noile state naționale centralizate din nord-vestul Europei se opuneau conceptului de biserică universală, care pretindea jurisdicție asupra statului național și asupra conducătorului acestuia. Idealul unei asemenea Biserici era în contradicție cu apariția conștiinței naționale a clasei de mijloc din aceste state noi.
Pe de altă parte, conducătorii detestau pierderea de bani din țările lor care mergeau la vistieria papală din Roma. Abuzul sistemului de indulgențe, ca unealtă de a scoate pentru papalitate banii din Germania, a fost ceea ce a determinat reacția furtunoasă a lui Luther.[2]
Umanismul renascentist a deschis noi orizonturi intelectuale și a avut ca efect imediat diminuarea interesului pentru viața religioasă. În același timp, cărturarii umaniști, care aveau Noul Testament în greacă, au văzut discrepanțele dintre Biserica Noului Testament și Biserica Romano-catolică. Corupția atinsese Biserica la toate nivelurile. Cauza teologică a Reformei a fost dorința reformatorilor de a se întoarce la sursa clasică a credinței creștine, Biblia, pentru a se opune teologiei tomiste care susținea că mântuirea se obține prin sacramentele administrate de ierarhie.[3]
1.1.2. Martin Luther
Paul Althaus l-a descris pe Luther ca fiind un „ocean”. Această imagine se aplică atât în ce privește enorma lui operă literară, tipărită în peste 100 de volume, în ediția de la Weimar, cât și originalității puternice și profunzimii ferme.[4] Odată cu primirea oficială a titlului de doctor în teologie în 18 octombrie 1512, Luther se angajează într-o intensă activitate de studiere a Bibliei, pe lângă cea de profesor universitar. Opera acestuia cuprinde comentarii, catehisme, tratate polemice, dezbateri, imnuri, predici, scrisori personale. Luther a oferit doar afirmații teologice specifice și nu un sistem doctrinar complet. Teologia lui este biblică, existențială și dialectică. Luther s-a ridicat împotriva teologiei scolastice din vremea sa reorientând teologia spre textul biblic. Preocuparea pentru Dumnezeu era o chestiune de viață și de moarte pentru el, care nu implica doar intelectul, ci întreaga existență umană. Miezul teologiei lui Luther este că în Isus Hristos, Dumnezeu s-a dat pe Sine complet și fără rezerve pentru noi.
Luteranismul s-a răspândit în Danemarca, Suedia, Norvegia, Finlanda, Scoția, Polonia.
1.1.3. Jean Calvin
În perioada când Zwingli era mort, Erasmus era pe moarte, când Luther era din ce în ce mai tăcut, când Biserica Romană era pe cale de a-și reveni, când Reforma se fragmentase și avea să fie curând discreditată prin spectacolul sângeros de la Műnster, Jean Calvin s-a ridicat ca și conducător al unei noi mișcări și ca reformator al unei noi teologii. Marea realizare a lui Calvin a fost aceea de a lua principiile clasice ale Reformei – sola gratia, sola fide, sola scriptura – și a le expune clar, într-o manieră sistematică. Influența lui a durat un secol, poate chiar mai mult. Calvin a fost capabil să controleze Reforma și să o redirecționeze pe un făgaș care să-i asigure continua evoluție și răspândire.
A fost considerat deseori „omul unei singure cărți”, datorită lucrării sale, „Institutele religiei creștine”. De-a lungul întregii lui vieți, el a continuat să extindă, să revizuiască și să reorganizeze Institutele. În total a tipărit opt ediții în limba latină (1536, 1539, 1543, 1545, 1550, 1553, 1554, 1559) și patru traduceri în limba franceză (1541, 1545, 1551, 1553, 1560). În 1560 a apărut ediția definitivă.[5] Ediția din 1559 este o lucrare masivă, egală ca mărime cu Vechiul Testament plus evangheliile sinoptice. Este structurată în patru cărți care urmează, în general, modelul Crezului Apostolilor.
Pe lângă aceasta, opera lui este îmbogățită printr-un număr impunător de publicații. A scris comentarii la Pentateuh, Iosua, Psalmi, Isaia, toate cărțile Noului Testament, excepție făcând Apocalipsa și 2 și 3 Ioan. Comentariile lui Calvin și prelegerile-predici sunt conținute în 45 volume care alcătuiesc traducerea publicată în secolul al XIX-lea de Calvin Translation Society.[6] Lucrarea lui mai cuprinde tratate, broșuri, scrisori, scrieri liturgice și catehisme. Calvinismul s-a răspândit în Elveția, Germania, Ungaria, Franța, Olanda, Scoția, Anglia și America.[7]
1.1.4. Teologia Reformei
Munca reformatorilor nu s-a rezumat doar la repetarea dogmelor clasice ale perioadei patristice. Ei au crezut că este necesar să le aplice în soteriologie și în eclesiologie. Au fost mai preocupați de lucrarea lui Hristos decât de Persoana Lui. A-L cunoaște pe El, spunea Melanchthon, nu înseamnă investigarea modurilor în care s-a întrupat, a-L cunoaște pe Hristos înseamnă a-i cunoaște beneficiile. Doctrinele Reformei despre justificare și despre alegere[8] sunt de neconceput fără baza oferită de consensul trinitarian și hristologic al bisericii primare.
Evanghelia proclamată ca suprema autoritate în materie de credință și conduită, cu înlăturarea tuturor gloselor adăugate de biserică și a tuturor poruncilor nesancționate printr-un text al Evangheliilor – iată la ce se reduce crezul primilor reformatori. El implică abolirea tuturor practicilor și ceremoniilor, procesiunilor și pelerinajelor posturilor și celibatului, care nu sunt prescrise de Evanghelie și a tuturor intermediarilor – cler și sacramente – care se interpun între Dumnezeu și om.[9]
Biblia. Toți reformatorii acceptau originea divină și caracterul infailibil al Bibliei. Termenul sola scriptura nu intenționează să discrediteze valoarea tradiției bisericești, ci să o supună primatului Sfintelor Scripturi. Reformatorii protestanți au subliniat faptul că Biblia se autentifică pe sine, adică se dovedește demnă de crezare pe baza propriei clarități, evidențiată pe mărturia internă a Duhului Sfânt.
Biserica. Din perspectiva Reformei, Biserica lui Isus Hristos este comuniunea sfinților sau adunarea credincioșilor care au auzit Cuvântul lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi și care sunt martori ai acestui Cuvânt în lume. Reformatorii au intenționat să se reîntoarcă la modelul Bisericii din Noul Testament, să o curețe și să o purifice în conformitate cu normele Bibliei.[10]
Închinarea și liturghia. În sec al XVI-lea, accentul pus pe harul suveran al lui Dumnezeu a dat naștere unui răspuns de recunoștință pe care reformatorii au încercat să-l introducă în revizuirea liturghiei medievale. Introducerea limbii poporului în liturghie a fost un act revoluționar. Intenția reformatorilor nu a fost de a seculariza închinarea, ci de a sfinți viața obișnuită.
Sacramentele. În ceea ce privește sacramentele, au fost recunoscute doar Botezul și Cina Domnului[11], chiar dacă acestea au fost privite din unghiuri diferite de către reformatori. Un element nou introdus sub influența Reformei a fost oficierea mai frecventă a Cinei Domnului și încurajarea participării masive a oamenilor la această ocazie.[12]
Reformatorii au restabilit echilibru dintre Cuvânt și sacrament în închinarea creștină. Nu ei au inventat predicarea, ci doar au ridicat-o la statutul de parte centrală a slujbei divine. Citirii solemne și clare a Bibliei i s-a acordat un rol important.
Predestinarea. Fiecare acțiune a oricărei persoane nu este doar știută dinainte de Dumnezeu ci, pentru că aceasta este voia Lui, ea este predestinată de El. Cunoașterea alegerii noastre ne determină să ducem o viață sfântă. Modul în care un credincios poate fi sigur de alegerea sa este să constate că Cuvântul lui Dumnezeu îi transformă viața.[13]
Justificarea prin credință. Protestantismul s-a născut din lupta pentru doctrina justificării numai prin credință. Pentru Luther, aceasta nu era o doctrină printre altele, ci rezumatul tuturor doctrinelor creștine, prin care Biserica fie rămâne în picioare, fie se prăbușește.[14] Calvinismul rezumă această doctrină astfel: „Dumnezeu este cel care îi mântuiește pe păcătoși”.[15] Cei păcătoși nu se mântuiesc pe ei înșiși sub nicio formă, iar mântuirea, de la început și până la sfârșit, complet și pe de a-ntregul, în trecut, prezent și viitor este a Domnului.[16]
Creștinul, în starea de grație și oricine simțea în sufletul său un elan generos și nobil avea dreptul să se considere în starea de grație, s-a dovedit ireductibil față de orice presiune de afară. Printr-una din contradicțiile cele mai stranii ale naturii omenești, tocmai doctrina care nega libertatea și anihila voința omenească în fața absolutei suveranități a lui Dumnezeu s-a dovedit un principiu activ de energie nesecată și de virtute eroică.[17]
[1] George Timothy, Teologia reformatorilor, (Oradea: Edit Institutului Biblic „Emanuel”, 1998), p. 45.
[2] Cairns Earle, Creștinismul de-a lungul secolelor, (Michigan, Grand Rapids: Zondervan Corporation, 1992), p. 273.
[3] idem, p. 276.
[4] George Timothy, Teologia reformatorilor, p. 61.
[5] George Timothy, Teologia reformatorilor, p. 217.
[6] Idem, p. 219.
[7] Randell Keith, Jean Calvin și Reforma târzie, (București: Editura All, 1996), p. 84.
[8] Erickson Millard, Teologie creștină, vol. III, (Oradea: Editura Cartea Creștină, 1998), p. 81.
[9] Oțetea Andrei, Renașterea și Reforma, (București: Editura Academiei RPR, 1964), p. 280.
[10] Erickson Millard, Teologie creștină, vol. I, p. 222.
[11] Erickson Millard, Teologie creștină, vol. III, pp.302ff.
[12] George Timothy, Teologia reformatorilor, p. 374.
[13] Erickson Millard, Teologie creștină, vol.III, p. 78.
[14] Idem, p. 125.
[15] Steele David, Cele cinci teze ale calvinismului, (Oradea: Editura Cartea Creștină, 1999), p. 27.
[16] Hoekema Anthony, Dieter Melvin, Cinci concepte despre sfințire, (Oradea: Editura Cartea Creștină, 1999), p. 67.
[17] Oțetea Andrei, Renașterea și Reforma, p. 282.
