Autor Oltei Cristina
Reforma a avut puțin câștig de cauză printre români. Influența cea mai puternică a fost în domeniul cultural. Chiar dacă nu a ca efect formarea unei biserici protestante române (decât pentru foarte puțin timp), Reforma a lărgit spectrul religios al Transilvaniei, aducând-o în contact cu valorile culturii europene. Deschiderea Transilvaniei față de lumea occidentală a avut urmări benefice pentru dezvoltarea ulterioară a principatului, atât din punct de vedere economic cât și spiritual.
1.1. Reforma și libertatea de conștiință
Limitând acțiunea statului și a bisericii la sfera lor proprie, stabilind o distincție clară între afacerile lumești și chestiunile religioase, protestantismul a secularizat statul, l-a ridicat deasupra controverselor confesionale și prin aceasta a consacrat autonomia civilizației laice moderne.[1]
Luteranismul si calvinismul au pătruns în Transilvania încă din primii ani ai apariției lor. Aceasta dovedește pe de o parte, o puternică implicare a Transilvaniei în efervescenta mișcare culturală și religioasă a Europei iar pe de alta parte, un înalt grad de toleranță religioasă. Aceasta toleranță a fost în contextul epocii una din particularitățile benefice ale Transil-vaniei. In timp ce în restul Europei, Reforma religioasă a declanșat în taberele implicate valuri de fanatism și intoleranță și cele mai înfricoșătoare persecuții și violență, în Ardeal conviețuiau, chiar dacă nu în deplină armonie, totuși într-un spirit tolerant, atât catolicismul cât și noile curente reformatoare. Chiar și antitrinitarianismul, urmărit și prigonit, fiind considerat drept profund eretic în mai toate țările Europei, își găsise aici drept de azil și oarecare acoperire legală.[2]
Câștigul cel mai mare prin însușirea reformei religioase a fost concilierea și înțelegerea libertăților confesionale. Însăși congregațiile nobiliare (Parlament) legiferează aceste libertăți. La întrunirea Parlamentului din 26 feb. 1543, au învins cei cu idei liberale și care încurajează preoții luterani. In constituțiile care se votează apar drepturi și libertăți cetățenești, demne de invidiat și astăzi. În Parlamentul întrunit în 6 iunie 1563 se hotărăște ca în secuime, unde sunt mai multe confesiuni și numai o biserică, să se facă serviciul divin pe rând în aceeași biserică, preoții să se aștepte unii pe alții și să nu se conturbe reciproc.[3]
Un polarizator al toleranței religioase a fost principele Ianos Zsigmond Zapolya, care a fost un arbitru între confesiuni și care în 1569 a introdus libertatea presei ce a deschis drumul gândirii principiilor democratice, tipărindu-se cărți. Astfel, Transilvania devine un focar al libertăților.
Adevărații întemeietori ai libertății de conștiință modernă n-au fost amabilii sceptici ai Renașterii italiene, ci umilii dăraci, țesători și tipografi care au preferat să moară decât să se supună unor practici pe care conștiința lor le osândea. Libertatea modernă a izvorât din puterea sufletească ai acestor martiri ai convingerilor lor care au murit pentru a nu minți, pentru a nu minți față de ei înșiși. Reforma a fost singura expresie populară posibilă a tendințelor generale ale epocii. Apelul la libertatea de conștiință s-a născut din persecuție, iar regimul de toleranță și de libertate, din eșecul persecuției. Libertatea de cugetare a fost rezultatul unei lupte biruitoare împotriva celei mai puternice forțe de control și de opresiune pe care lumea a cunoscut-o vreodată.[4]
În ceea ce privește libertatea de conștiință, Reforma și-a îndeplinit perfect rolul. Chiar dacă în Transilvania aceasta a fost periclitată un timp de diferențele etnice, totuși și-a găsit în acest spațiu românesc locul cel mai bun de manifestare. Astăzi, analizând spectrul religios al Transilvaniei, am putea spune așa cum a făcut-o Voltaire în urmă cu o jumătate de veac:
Dacă în Transilvania n-ar exista decât o singură religie ne-am teme de despotism, dacă ar fi două ele și-ar tăia gâtul, dar sunt treizeci și trăiesc în pace și fericire[5].
1.2. Reforma și limba română
Ca mișcare, Reforma a fost preocupată de cărți și Carte. Traducerea Bibliei în limba fiecărui popor este preconizată chiar de către Apostolul Pavel în 1 Cor. 14. Limba poporului este considerată mai presus de limbile „sfinte”. Astfel, preocuparea de căpătâi a susținătorilor Reformei a fost aceea de a tipări și răspândi cărțile bisericești în limba română.[6]
Introducerea limbii române în serviciul religios și în viața socială nu s-a produs fără a întâmpina opoziția ierarhiei superioare ortodoxe care a combătut multă vreme această practică. „Poporul român din Ardeal nu s-a simțit fericit de introducerea limbii materne în biserică, căci ținea mult la tradiție”, susține un iubitor al bisericii tradiționale.[7] Din rândurile românilor s-au ridicat numeroși împotrivitori ai adoptării limbii române în slujbele religioase. Printre aceștia, chiar mitropolitul Ilie Jorești, a exclus de la orice întrebuințare în biserică a cărților traduse în limba română.[8]
În sec al XVII-lea opere de creație teologică originală, concordantă marilor curente europene, aduc în țările române un suflu înnoitor prin spiritul de controversă ce la animă și, totodată, în mediul românesc replica anticalvină la literatura prozelită publicată în Transilvania. Răspuns la Catehismul calvinesc (1645) indică, alături de Cazania lui Varlaam (1642) afirmarea în societatea românească a unui sentiment de solidaritate sub semnul conștiinței de sine etnică.
Totuși, ținând seama de aportul la dezvoltarea limbii culte românești, G. Bogdan Duică aprecia astfel rolul pe care Reforma l-a jucat în istoria noastră culturală:
Prea ne deprinsesem a vorbi de rău pe protestanți, pe calvini, mai ales. Ei ne-au dat cărți românești, ne-au dat oratori predicatori… ne-au dat studenți români în străinătate… și în sinoade, fie și conduse arbitrar, luptau contra formelor interioare ale superstiției religioase, nu numai credinței vechi… de la ei ni s-au infiltrat și întâiile începuturi de organizație stabilă bisericească.[9]
1.3. Reforma și cultura
Școala și predica au fost de asemenea puternice instrumente de răspândire a ideilor Reformei. Pretutindeni unde au pătruns, reformații au întemeiat școli, deschizând cursuri de alfabetizare, organizând învățământul secundar și înființând tipografii. Reforma a pus bazele instrucțiunii populare și a făcut din Biblie un extraordinar instrument de cultură.[10]
Așa cum am mai amintit și în capitolul II, proiectul de instaurarea a spiritului Reformei în Biserica românilor cuprindea și planul înființării unor școli cu limba de predare română. Ele au luat ființă acolo unde influența calvină era dominantă: în Lugoj, Caransebeș, Hațeg și cea mai importantă la Făgăraș. Școlile din Lugoj și Caransebeș au fost înființate încă din timpul domniei lui Ioan Sigismund, dar epoca lor de înflorire este cea în care ban al Lugojului este românul Acațiu Barcsai, viitorul principe al Transilvaniei. El le reorganizează și sprijină substanțial, convins fiind de importanța lor atât pentru românii lipsiți de un învățământ instituțional în limba lor, cât și pentru cauza Reformei. Tot el a fost acela care a contribuit la planurile de organizare ale școlii din Făgăraș, înființate în 1657 de văduva principelui George Rakoczy I, văduva Suzanna Lorantffy. Este prima instituție de învățământ cu plan de studii avansate, de model occidental pentru românii din Ardeal.[11]
Este de asemenea binecunoscut interesul dovedit de protestantism pentru însușirea propriilor învățături de către noii adepți. Convertirea trebuia să se bazeze pe cunoaștere și nu pe interese, motiv pentru care au dezvoltat un puternic sistem de instruire în limba poporului.[12]
Reforma are o importanță de durată pentru Biserica lui Hristos. Mișcarea de reformă din secolul al XVI-lea își are ecourile și astăzi chemând încă o dată Biserica la izvorul adevăratei evlavii și la curăția ei originală. În funcție de răspunsul ei, Biserica va afirma încă o dată că Îl slujește pe Dumnezeu sau va nega menirea ei rămânând o simplă organizație caritabilă, în cel mai bun caz.
Reforma teologică a dus inevitabil și la revizuirea închinării. Ca urmare participare maselor la serviciul religios a fost încurajată. [13] În bisericile protestante nou formate s-a pus un accent sporit pe predicarea Cuvântului, care a devenit parte centrală a serviciului religios. Viața a devenit liturghie. Predicarea, rugăciunea, lauda și sacramentele au constituit exprimarea comună a credinței și închinării.
Reforma nu s-a încheiat o dată cu mișcarea din secolele XVI-XVII. Biserica are nevoie în mod continuu de reformă în lumina Cuvântului lui Dumnezeu Dacă în secolul XVI mișcarea de Reformă a fost împiedicată de prejudecățile etnice, motiv pentru care a avut atât de puțin succes la români, va putea omul secolului XXI să depășească aceste bariere și să accepte să stea față în față cu adevărurile Bibliei pentru a fi confruntat?
Dacă Reforma și-a împlinit menirea sau nu aceasta o vom dovedi fiecare în mod personal
Bibliografie
Vișinescu, Valentin, Reforma religioasă din Transilvania și implicațiile ei politice, Tribuna, V/17, Cluj-Napoca, 1993.
Teodor, Maria, Continuitatea reformei în Moldova medievală în Anuarul Institutului de Istorie A. D. Xenopol, Iași, 1991.
Bărbulescu, Mihai; Deletant, Denis, Istoria României, București, Editura Enciclopedică, 1998.
Dragoescu, Constantin; Istoria României Transilvsania, vol.1, Cluj-Napoca, Editura George Barițiu, 1997.
Oțetea, Andrei, Renașterea și Reforma, București, Editura Științifică, 1968.
___________, Istoria poporului român, București, Editura Științifică, 1970.
___________, Istoria României, vol. II, București, Editura Academiei R. P. R., 1964.
Papacostea, Șerban, Evul mediu românesc. Realități politice și curente spirituale, București, Editura Corint, 2001.
Câmpean, Remus, Intelectualitatea din Transilvania în veacul al XVII-lea, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1999.
______________, Elitele românești din Transilvania veacului al XVII-lea, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2000.
Sigmirian, Cornel, Istoria formării intelectualității românești din Transilvania și Banat în epoca modernă, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2002.
Nouzille, Jean, Transilvania zonă de contacte și conflicte, București, Editura Enciclopedică, 1995.
Ruffini, Mario, Istoria românilor din Transilvania, București, Editura Proteus, 1993.
Albu, Corneliu, Pe urmele lui Ion Inocințiu Micu-Klein, Târgu Mureș, Editura Petru Maior, 1997.
Daicoviciu, C.; Pascu Șt., Din Istoria Transilvaniei, București, Editura Academiei R. P. R., 1960.
Endes, Miklos, Erdely Harom Nemzete es Negy Vallasa Autonomiajanak Tortenete, Budapest, A szerzo Kiadaso, 1935.
Hurmuzaki, Eudoxiu, Fragmente din Istoria Românilor, București, Stabilimentul Grafic I. V. Socecu, 1900.
Giurescu, Constantin, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până la moartea regelui Ferdinant, București, Humanitas, 2000.
________________, Probleme controversate în istoriografia României, București, Editura Albatros, 1977.
Abrudan, Paul, Transilvania – documente istorice – în lumina adevărului, București, Editura „Å¢ara noastră”, 1991.
Ștefănescu, Ștefan; Mureșanu, Camil, Istoria Românilor, vol. IV, București, Editura Enciclopedică, 2001.
Å¢epelea, Gabriel; Bulgăre Gheorghe, Momente din Evoluția limbii române literare, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1973.
Munteanu, Ștefan; Å¢âra, Vasile, Istoria limbii române literare, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1983.
Damșa, Teodor, Biserica Greco-Catolică din România din perspectivă istorică, Timișiara, Editura de Vest, 1994.
Freyberger, Andreas, Relatare istorică despre unirea Bisericii Române cu Biserica Romei, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 1996.
Pascu, Ștefan, Ce este Transilvania? Civilizația transilvană în cadrul civilizației românești, Cluj- Napoca, Editura Dacia, 1983.
Iorga, Nicolae, Istoria poporului românesc, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1985.
___________, Istoria românilor din Ardeal și Ungaria, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989.
___________, Documenta Romaniae Historica, Transilvania, vol. XI, București, Editura Academiei R. S. R., 1981.
Someșan, Maria, Începuturile Bisericilor române unite cu Roma, București, Editura All Educational, 1999.
Crăciun, Maria, Reforma în Moldova, Protestantism și Ortodoxie în sec. al XVI-lea, Cluj-Napoca, Universitatea Babes-Bolyai, 1996.
Lupaș, Ioan, Istoria Bisericească a româbilor ardeleni, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995.
__________, Doi umaniști români în sec. al XVI-lea, București, Academia Română, 1928.
Petre, Filimon, Protestantismul și românii din Ardeal, combaterea unei teorii uniate, Arad, Tiparul Tipografiei Diecezane, 1938.
Bunta, Petru, Gabriel Bethlen, București, Editura Militară, 1981.
Petrescu, Lucian, Istoria Blajului, Iași, Editura Dosoftei, 1997.
Piru, Al., Istoria literaturii române de la origini până la 1830, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1977.
Istrate, Gavril, Limba română literară, București, Editura Minerva, 1970.
Moisescu, Gh., Lupșa, Șt., Istoria Bisericii române, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 1958.
Rămureanu, Ion, Istorie Bisericească Universală, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., 1992.
Newman, Albert, A Manual of Church History, vol. II, Philadelphia, Zondervan Publishing House, 1932.
Timothy, George, Teologia reformatorilor, Oradea, Editura Institutului Biblic „Emanuel”, 1998.
Randell, Keith, Jean Calvin și Reforma târzie, București, Editura All, 1996.
Steele, David; Thomas Curtis, Cele cinci teze ale calvinismului, Oradea, Editura „Cartea Creștină”, 1999.
Vulpescu, Șofronie, Luther, viața și învățătura sa. Originile protestantismului, vol. II, București, Tipografia Profesională Dim. C. Ionescu, 1923.
Reli, S.; Istoria Bisericii Romane ,vol. II, Cernăuți, Universitatea Regele Carol II, 1933.
Frantz Brentano Funch, Luther, viața și învățătura sa. Originile protestantismului, București, Tipografia Profesională Dim. C. Ionescu, 1923.
Renaudin Paul, Luterani și greci ortodocși, București, Tipografia cărților bisericești, 1905.
Boisset Jean, Histoire du protestantisme, Paris, Press Universitaires de France, 1970.
Erickson Millard, Teologie creștină, vol. I-III, Oradea, Editura Cartea Creștină, 1998.
Hoekema Anthony, Dieter Melvin, Cinci concepte despre sfințire, Oradea, Editura Cartea Creștină, 1999.
Grigore Ureche, Letopisețul Å¢ării Moldovei,
Tetsch………….INTERNET
Călinescu George, Istoria Literaturii Române de la origini și până în prezent, București, Editura Minerva, 1986.
Negrici, E., Antim, logos și Personalitate, București, Editura Minerva, 1971.
Păcurariu, M., Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 1-3, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, 1980.
www.bru.ro
[1] Oțetea Andrei, Renașterea și Reforma, p. 282.
[2] Somesan Maria, Inceputurile Bisericii Romane Unite cu Roma, p. 20.
[3] Visinescu Valentin, Reforma reliogioasa din Transilvania si implicatiile ei politice, p.8.
[4] Oțetea Andrei, Renașterea și Reforma, p. 281.
[5] Voltaire, Opere alese, citat în Oțetea A., Renașterea și Reforma, p. 282.
[6] Giurescu Constantin, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri, până la moartea regelui Ferdinant, (București: Humanitas, 2000) p. 293.
[7] Petre Filimon, Protestantismul și românii din Ardeal, p. 13.
[8] Hurmuzaki Eudoxiu, Fragmente din Istoria Românilor, p. 13.
[9] Someșan Maria, Începuturile Bisericii române unite cu Roma, p. 25.
[10] Oțetea Andrei, Renașterea și Reforma, p. 277.
[11] Someșan Maria, Începuturile Bisericilor române unite cu Roma, p. 28.
[12] Hurmuzaki Eudoxiu, Fragmente din Istoria Românilor, p. 12.
[13] Erickson Millard, Teologie creștină, p. 374.
