In sectiunea VI schema dezvoltarii Romei s-a sfarsit in anul 163 i.Hr. La data aceea Roma pusese capat primelor monarhii elenistice si impiedicase pe regele seleucid Antioh Epifanul de la cucerirea Egiptului, dar nu anexase nici un teritoriu. La inceput Roma si-a folosit puterea in Orient in incercari de a pastra pacea. In eforturile ei de a evita razboaie care nu aduceau folos sau care nu erau necesare, Roma a trimis de repetate ori comisii in Orient pentru a cerceta apeluri, pretentii si contrapretentii si, natural, pentru a castiga orice folos cu putinta. Ea a cautat sa dezvolte statele mai mici, ca Pergam, care au castigat conducerea in Asia Mica prin alianta cu Roma; cand Imperiul seleucid a amenintat sa devina prea puternic, ea a incurajat elementele de dezbinare, ca de pilda iudeii; a facut aliati din Egipt contra Siriei, din greci contra Macedoniei, si altii la fel. Dar cand Roma s-a alarmat, a luptat fara crutare. Cu timpul o serie de razboaie au dus la expansiunea teritoriala care a impovarat constitutia ei republicana si a sfarsit cu despotismul.
Al treilea Razboi punic (149-146 i.Hr.). – Pe la 150 Roma a fost alarmata de prosperitatea reinviata a Cartaginei candva invinsa (vezi p. 27). Desi unii conducatori isi dadusera seama ca competitia cartagineza nu era o amenintare, era o partida care agita mereu amintirea inspaimantatoare a lui Hanibal si cerea completa desfiintare a cetatii rivale, Cartagina, provocata de vecina ei Numidia, o aliata a Romei, si-a calcat fagaduinta de a nu face razboi fara consimtamantul Romei. Razbunarea Romei a fost Al Treilea Razboi Punic. Dupa un asediu de trei ani, Cartagina a fost distrusa complet in 146.
Al patrulea Razboi macedonean (149-148) si Corintul. – In timp ce asedia Cartagina, Roma a avut de intampinat o revolta in Macedonia si a avut necazuri cu Liga Ahaica a cetatilor din Grecia de sud. In 146, anul distrugerii Cartaginei, Roma a anexat Macedonia ca provincie, a zdrobit Liga Ahaica si a distrus complet Corintul ducand in Italia comorile lui de arta. Administratia Greciei a fost incredintata apoi guvernatorului roman al Macedoniei.
Roma castiga Pergamul. – In anul 133 ultimul rege al Pergamului a lasat ca mostenire Romei teritoriul lui, care cuprindea o parte considerabila din Asia Mica. Incepand de atunci anexarea a continuat pana cand Roma a preluat Siria si, in cele din urma, Egiptul, in anul 30 i.Hr. Dar in paralel cu aceasta crestere a imperiului a avut loc o revolutie intensa in conducerea si societatea romana in decurs de un secol, de la 133 la 30 i.Hr.
Secolul de revolutie al Romei. – In decursul secolului care a fost martor la declinul caselor Ptolemeica si Seleucida, Roma nu numai ca s-a extins teritorial, dar s-a si schimbat de la republica la domnia unei singure persoane. Cand Roma a crescut de la o cetate-stat de 20 de mile patrate la o natiune si apoi la un imperiu, adunarea populara de cetateni care se aduna la Roma pentru a vota a devenit de fapt o masina locala. Senatul, care incepuse ca o organizatie consultativa pentru magistrati a ajuns, cu timpul, o putere suprema. Dar era intristator de necorespunzator pentru conducerea unui imperiu. Loialitatea civica a facut loc lacomiei pentru slavire personala.
Contactul cu alte natiuni adusese schimbari extraordinare. Comertul cu tarile straine si tributul din partea lor facusera Roma extrem de bogata si creasera standarde noi de vietuire. Sclavii, luati in razboaie, au inlocuit curand forta de munca agricola indigena, iar drept urmare somajul a crescut. Asocierea cu cei din provincii, mai ales cu Grecia si cu Orientul, introdusese mari schimbari in religie, politica, filozofie, arta si literatura. S-au introdus vicii sociale noi care au dus la criminalitate, mituire si intriga sporita. Acelasi fel de dezintegrare care ruinase casa lui Israel in zilele imparatiei dezbinate a contribuit la declinul si prabusirea Republicii Romane si la aparitia absolutismului.
Incercari de reforma. – Italia fusese o tara de mici agricultori. Cand agricultorii au fost chemati la razboaie indelungate pamanturile lor au fost absorbite in mosii mari consacrate pasunatului. Tiberius Gracchus, ca tribun in 133, a incercat sa obtina o lege prin care statul sa distribuie terenuri publice la someri. Lucrul acesta a fost intampinat cu o opozitie atat de violenta din partea detinatorilor de mosii incat l-a costat pe Tiberius viata. In 123 fratele sau, Gaius Gracchus, a devenit tribun. El a obtinut vanzarea de cereale publice celor saraci la jumatate de pret si a incurajat pe cei lipsiti de pamant sa se colonizeze in provincii. Dar reformele sale au avut ca rezultat si moartea lui. Ambii frati Gracchi au incercat sa obtina extinderea cetateniei asupra tuturor celor din Italia.
Cativa ani mai tarziu Adunarea si-a afirmat puterea alegand pe Gaius Marius, un om de origine umila, ca comandant impotriva Numidiei. Inovatia lui Marius de a recruta trupe platite a dus ulterior la armata profesionista. El a fost victorios in Numidia si mai apoi contra a doua triburi germanice invadatoare, cimbrii si teutonii. Marius a continuat, in calitate de consul, sa imprime armatei adevarata ei superioritate fata de Senat. Nemultumirea de lunga durata prilejuita de rezistenta Romei fata de acordarea cetateniei tuturor popoarelor aliate din Italia a dus la razboi civil (Razboiul Social), care in cele din urma s-a terminat cu extinderea cetateniei la toti italienii.
Conducerea politica de catre comandanti militari. – Ca urmare a razboiului cu aliatii italieni a izbucnit razboi civil necrutator intre un general de succes, Sulla, aparator al partidei senatoriale aristocratice si Marius, conducatorul partidei poporului. Sulla a castigat victoria politica si functia de dictator prin puterea armatei, Totusi, el s-a retras dupa ce a realizat programul sau politic intarind puterea Senatului.
Dupa moartea lui Sulla in 78, unul din proprii sai ofiteri, Pompei, s-a distins atat in patrie, cat si in afara. Ales consul impreuna cu Crassus pentru anul 70, Pompei a instituit cateva reforme excelente, dar a facut sa fie clar inteles ca orice decizie finala in materie de stat cadea nu in sarcina Senatului sau a adunarii – cum teoretic era cazul – ci a conducatorului armatei.
Roma cucereste Siria si Palestina. – In anul 67 partidul popular l-a facut pe Pompei comandant al fortelor Romei trimise in Orient pentru a curata marea de pirati cilicieni, o sarcina pe care el a implinit-o in trei luni. Anul urmator a fost autorizat sa faca razboi cu regii recalcitranti din Pont si Armenia. Victorios, a inaintat pana la Marea Caspica. In anul 64 Pompei s-a luptat cu Siria, a supus Asia Mica vointei Romei si s-a indreptat catre sud de Palestina. A cucerit Ierusalimul si a sfaramat puterea Hasmoneilor. In anul 63 Siria si Iudea au fost adaugate la teritoriul roman (vezi p. 38).]
Cezar si primul triumvirat. – In anul 60, Pompei, impreuna cu Iuliu Cezar si cu Crassus, un colos financiar cu multa influenta, au format o alianta neoficiala care sa domine Senatul. Aceasta a fost cunoscuta ca Primul Triumvirat. Cezar, un nepot al lui Marius prin casatorie si un partizan al partidei populare, fusese candva lipsit de proprietatea sa de catre Sulla si fugise din Roma pana la moartea lui. In anul 60, dupa un an ca guvernator al indepartatei Spanii, a fost ales consul pentru anul 59. Triumviratul a conlucrat pentru a controla legislatia si pentru a realiza ambitiile lor separate in conducerea provinciilor – Cezar in Galia, Pompei in Spania si Crassus in Siria si Orient. Crassus a fost ucis in campania lui contra Partiei in anul 53. Pompei a fost ales consul unic pentru anul 52.
In anul 49, cand lui Cezar i s-a cerut de catre Senat sa-si paraseasca legiunile si sa se prezinte pentru alegerea consulara ca un cetatean particular, el a refuzat si a trecut raul Rubicon in Italia propriu-zisa cu trupele sale. Pompei si cea mai mare parte din Senat au fugit in Grecia. Pompei a fost infrant in anul 48 la Pharsalus, in Tesalia. Cezar a folosit masinaria constitutionala ca o unealta. De pilda, a fost votat dictator pe viata. De fapt, republica era moarta si Cezar era stapanul lumii romane. El a facut unele reforme folositoare, intre care introducerea calendarului de 365 1/4 zile pe care il folosim noi astazi, numai cu usoare modificari (vezi vol. I, p. 156; vol. II, p. 118). Dar a fost suspectat ca vrea sa se faca rege si de aceea a fost asasinat in anul 44 i.Hr.
Octavian, mostenitor al lui Cezar. – La moartea lui Iuliu Cezar se spera ca Marc Antoniu, pe atunci consul, ar fi putut sa restaureze guvernarea pe vechile cai ale democratiei. Dar imediat Octavius sau Octavian (ulterior imparatul August), pe atunci un tanar de 18 ani, stranepotul lui Cezar si mostenitor adoptat, a aparut in Roma pentru a-si asigura mostenirea. Dupa un an de lupta cu Antoniu, s-a format un nou triumvirat (in 43) constand din Octavian, Antoniu si Lapidus. In urma infrangerii lui Cassius si a lui Brutus, conspiratorii principali, care in cele din urma s-au sinucis, Octavian si Antoniu au despartit imperiul. Octavian a luat Italia si Apusul. Antoniu, luand Egiptul si Siria, in Rasarit, si-a uitat indatoririle administrative in betia lui cu Cleopatra VII, regina Egiptului, care era poate mai iscusita in artele intrigii ca stra-stra-matusa ei Cleopatra Thea care traise cu un secol mai inainte (vezi p. 33). Cu Cleopatra, care il fermecase pe Cezar, Antoniu visa la o regalitate divina. In anul 32 Octavian a declarat razboi lui Antoniu si in 31 a castigat marea victorie navala in fata localitatii Actium, pe coasta de vest a Greciei. Antoniu si Cleopatra au fugit in Egipt, lasand fortele lor de uscat sa capituleze. Atunci Antoniu s-a subordonat si principii aliati si supusi ai Orientului s-au supus lui Octavian, care a intrat in tabara de iarna inainte de a merge mai departe in Egipt in anul 30. In cele din urma, atat Antoniu cat si Cleopatra si-au pus capat vietii prin sinucidere. Astfel in anul 30 i.Hr. Egiptul, ultima din marile monarhii elenistice in care fusese impartit domeniul lui Alexandru, a devenit provincie romana.
Octavian devine imparatul August. – Octavian, acum stapanul nedisputat al lumii romane, a avut grija sa evite titlul de rege, atat de odios pentru romani. Pastrand forma exterioara a guvernarii republicane, a domnit detinand simultan functiile sau puterile diferitelor magistraturi. De asemenea, Senatul i-a votat titlul de Augustus ("maiestos") si era cunoscut ca princeps (cetatean "prim" sau "sef"); domnia lui era privita ca "principat" si nu ca monarhie (cu privire la atitudinea provinciilor rasaritene vezi p. 237). Intr-adevar, succesorii sai, au pastrat multa vreme aceasta fictiune legala a principatului, desi istoricii au dreptate cand spun ca republica era moarta si ca August a fost primul imparat roman. El era monarh de fapt, chiar daca nu dupa nume si titlul imperator ("comandant" al ostirilor), care era izvorul puterii sale, a ajuns in vremurile de mai tarziu sa insemne "imparat" intr-un sens monarhic. August a fost un carmuitor intelept si moderat care a adus pace si prosperitate vastului sau imperiu. Tocmai in cursul unui recensamant ordonat de el a fost introdusa la Betleem era Noului Testament.
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
