Neemia si dupa el. – Relatarile istorice cu privire la iudei in cursul secolului al V-lea au fost putine, dar dovezi extra-biblice ies treptat la iveala. Potrivit cu Papirusul Elefantini, Iohanan era mare preot in anul 410 i.Hr. si un persan cu numele de Bagoas (Bagoses, Bagoji, Bigvai) a fost numit guvernator al Iudeii cel putin in anul 407 i.Hr. (Olmstead considera ca el a fost succesorul lui Neemia). Acest Bagoas, pomenit in Papirusul Elefantini ca guvernator al Iudeei pe vremea lui Sanballat (si deci al lui Neemia) a trait cam cu un secol inainte de eunucul Bagoas care a fost comandant de ostire al lui Artaxerxe III contra Egiptului si care, mai tarziu, a devenit fauritorul de regi al Persiei. Incidentele legate de functia de guvernator a lui Neemia, cuprinzand mai multe persoane care mai tarziu au devenit mari preoti (vezi. vol. III, p. 79,80), se pot armoniza cu declaratiile lui Iosif despre Bagoas si Iohanan etc.
Persii nu s-au amestecat in religia iudeilor, desi zoroastrienii, pentru care focul era sacru, considerau ca o profanare sa arda carne in flacari. S-ar putea ca acesta sa fie unul din motivele pentru care Bagoas pusese o taxa de 50 drahme pe fiecare miel jertfit pe altarul din Ierusalim, desi o cearta cu marele preot iudeu ar parea un motiv indestulator. In Egipt, iudeii din Elefantina au adus jertfe in templul lor (vezi vol. III), pana cand el a fost distrus de egipteni. In Egipt neplacerea persana fata de sacrificiile de animale poate sa fi fost sustinuta de egipteni, care se inchinau la unele din animalele jertfite de iudei in Elefantina. Cand conducatorul local era lipsa egiptenii au distrus templul acesta iudeu. El a zacut in ruine pentru catva timp pe cand iudeii cautau, mai intai prin Iohanan, apoi prin Bagoas, sa capete permisiune de reconstruire. Dand permisiunea aceasta, Bagoas a autorizat numai jertfe de faina si tamaie la templul cel nou.
Primejdii pentru religia iudaica. – Iudeii repatriati in cursul domniei lui Artaxerxe I cunosteau probabil invatatura zoroastrianismului, deoarece era religia oficiala a Imperiului persan. Neemia si alti conducatori si-au dat probabil seama de necesitatea de a exercita grija ca nu cumva poporul de rand sa confunde cultul lui Iehova cu acela al lui Ahura Mazda. Atat persii cat si iudeii credeau ca va veni o mare zi de judecata, cand Dumnezeul dreptatii va birui pe adversarul a tot binele si atunci celor drepti li se va da o locuinta fericita in imprejurari noi. Persii aranjau cele doua duhuri protivnice ale lor, pe dreptul Ahura-Mazda si pe raul Ahriman, intr-un dualism care tindea sa-i faca egali. Iudeii, prin literatura lor sacra, vorbeau mult despre un Dumnezeu vesnic si atotputernic si foarte putin despre un vrajmas distinct, inferior si rau care fusese candva creat desavarsit (Ezechiel 28,14-19), dar care mai tarziu a devenit autorul pacatului.
O religie rivala in Samaria. – Revenind la Ierusalim, iudeii au avut de suferit impotrivire cand au incercat sa instaureze semne ale unui cult care se deosebea de conceptiile populare ale popoarelor semi-pagane care se asezasera in tara (vezi vol. II, p. 949,950; vol. III, p. 69) in timpul captivitatii. Considerandu-i ca niste oameni ingusti la intelegere si fanatici, Sanbalat si Tobia au facut toate eforturile pentru a le dejuca planurile. Un fiu al lui Ioiada, preotul, a fost alungat de Neemia din cauza casatoriei lui cu fiica lui Sanbalat. Acesta s-ar putea sa fie Manase mentionat de Iosif (vezi la Neemia 13,28.29), pe care Sanbalat din Samaria l-a primit cu bine si l-a facut preot al unui templu samaritean rival pe muntele Garizim. Rezultatul a fost un cult samaritean rival, care este mentionat in Noul Testament (Ioan 4,20) si care inca mai supravietuieste intr-o ramasita care numara mai putin de 100 de suflete.
Dezvoltarea traditiei iudaice. – O opozitie ca aceea a samaritenilor a dat un puternic indemn studierii si inaltarii Torei (Pentateucului) din partea iudeilor, care au inceput sa-i impuna toate cerintele. Au fost infiintate sinagogi prin toata tara. Lecturile din Scripturi, prezentate la serviciile din Sabat, erau traduse sau explicate in aramaica, care devenise, in timpul exilului, limba vorbita a poporului (vezi. vol. I, p. 29.30). Prin explicatiile acestea rabinii calauzeau mintea laicilor la ceea ce ei considerau o dreapta interpretare a Torei. In astfel de conditii nu era deloc straniu ca, cu timpul, s-a dezvoltat o colectie de interpretari traditionale ale Scripturilor, cu toate ca conducatorii erau in dezacord unii cu altii asupra punctelor de doctrina si procedura. Nationalismul iudaic reinviat ii manase sa studieze cartile lor sfinte, dar au ajuns confuzi cu privire la intelesul corect al Scripturii. In loc sa lase deoparte parerile lor preconcepute si sa lase Spiritul lui Dumnezeu sa-i calauzeasca in tot adevarul, ei si-au sapat cisterne crapate ale erorii din care sa bea. Aici s-au pus temeliile de eroare care aveau sa aiba ca rezultat o colectie complexa de traditii (vezi vol. V, p. 96-100). Aceste conceptii false au dominat in cele din urma religia iudaica si au pregatit calea pentru deplina lepadare a lui Hristos.
Traditia despre Iadua si Alexandru. – Pentru domniile lui Artaxerxe II (Mnemon),405/04 – 359/58 i.Hr., si Artaxerxe III (Ochus),359/58 – 338/37, cand Iohanan si Iadua au fost mari preoti, sunt putine relatari cu privire la iudei. Fara indoiala antagonismul a continuat.
Iosif mentioneaza un incident legat de campania lui Alexandru, care, desi multi carturari il eticheteaza ca neistoric, este dat aici din cauza posibilei lui legaturi cu profetia lui Daniel asupra Greciei si deoarece nu este absolut imposibil daca este acceptata o data timpurie pentru Daniel.
Se spune (Iosif Antichitati XI. 8.4,5,325-339) ca de la Tir, Alexandru a mers la Ierusalim, in drum spre Egipt si i-a fost aratata profetia lui Daniel (probabil cap. 8,2); ca el a fost atat de impresionat de ea incat a acordat iudeilor mari favoruri, nu numai pentru ei, dar si pentru cei de un neam cu ei din tarile pe care el le-ar fi cucerit in viitor (vezi Vol. III, p. 372,373). Este adevarat ca Iosif, referindu-se la Sanbalat si Darius III ca si contemporani, confunda istorisirea aceasta cu aceea referitoare la casatoria fiicei lui Sanbalat cu fiul lui Ioiada (Neemia 13,28), dar nu e imposibil ca acesta sau un alt Iadua sa fi fost mare preot pe vremea lui Alexandru si ca un asemenea incident sa fi avut loc. Dumnezeu ar fi putut sa indrume pe Alexandru la fel de usor cum a putut sa-l dirijeze pe Cir pe vremea lui Daniel.
Un alt incident a determinat la acordarea de favoruri iudeilor. Conducatorii samariteni au ucis prin ardere in foc pe guvernatorul Andromachus, pe care Alexandru il stabilise in Samaria pentru a administra Coele-Siria si Palestina. La inapoierea s-a din Egipt, Alexandru a razbunat aceasta ocara, a delimitat un anumit teritoriu de granita pretins de Samaria, iudeilor, si a acordat acestora si alte privilegii.
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
