Imperiul persan de la Cirus la Dariu II

4. Imperiul persan de la Cirus la Dariu II

Conducatorii persani ai perioadei imperiului sunt numiti regi ahemenizi, deoarece toti monarhii persani, cu exceptia lui Dariu III, pretindeau ca un anume Ahemenes era stramosul lor. Inscriptiile lui Cirus si ale lui Dariu I ofera informatii cu privire la genealogia celor doua familii carora le apartineau acesti doi imparati si care se trag din Ahemenes si Teispes, asa cum arata urmatoarea schema :

         Succesiunea imparatilor domnitori de la Ahemene la Cirus II nu e cunoscuta cu exactitate, dar se pare ca cei mai multi din toti cei inscrisi in genealogia de mai sus au detinut tronul in Persia pentru o vreme oarecare. Fie cele doua case domnitoare au condus diferite triburi persane simultan, fie domnia s-a transferat de la o casa la alta de mai multe ori. Capitala pare sa fi fost Ansan, intrucat regii persi timpurii se numesc cu regularitate "regi din Ansan", dar amplasarea lui n-a fost precis stabilita, desi propunerea de a-l identifica cu Pasargade din sud-vestul Iranului pare sa fie, pana acum, cea mai buna.
         Singurul conducator persan dinainte de Cirus II care este mentionat in vreun raport contemporan este Cirus I. Inscriptiile imparatului asirian Asurbanipal il mentioneaza sub numele de Kurash din Parsuash, care, dupa ce a auzit de victoria asirienilor asupra Elamului, a trimis pe fiul sau Arukku, probabil un frate al lui Cambise I, cu daruri bogate la Ninive, pentru a se oferi ca vasal al imparatului asirian. Evenimentul acesta a avut loc la scurt timp dupa 639 i.Hr., anul in care Elamul a fost cucerit, dar pe cat se pare inainte ca regele Fraortes al mezilor sa-i supuna pe persi si sa le anexe tara ca parte a imperiului sau.
         Cirus cel Mare, c. 553-530 i.Hr. – Istoricii greci trateaza pe larg viata tanarului Cirus, dar este greu sa se faca deosebire intre adevar si legenda, intre istorie si folclor. Totusi, pare vrednic de crezut ca mama lui Cirus, Mandane, a fost fiica lui Astiages, ultimul monarh domnitor al Mediei, si ca Cirus insusi s-a casatorit cu Kasandane, fiica lui Ciaxares, fiul lui Astiages. Pentru motive neelucidate inca, Cirus s-a rasculat impotriva suzeranului si bunicului sau Astiages, probabil in anul 553 i.Hr. Cirus, ale carui forte fusesera infrante de doua ori de Astiages, a avut succes, in cele din urma, cand Harpagus, comandantul mezilor, si-a tradat stapanul si imparatul si a trecut de partea lui Cirus. Astfel, acesta din urma a pus stapanire pe Ecbatana si pe imparatul ei in 550 i.Hr.
         Cu toate ca Cirus a preluat prerogativele efective de rege asupra imperiului sau, se pare ca i-a tratat pe mezi cu respect. Astiages a fost trimis in Hircania ca guvernator al unei provincii, iar fiul lui, Ciaxares II a fost pus de forma pe tron, potrivit celor spuse de Xenofon. Rapoartele vremii nu spun nimic cu privire la existenta lui Ciaxares II, dar nu e imposibil ca Cirus sa fi permis printului de coroana med, care era si socrul sau, sa ocupe tronul impreuna cu el pentru a face placere mezilor. Daca lucrurile stau asa, acest Ciaxares s-ar putea sa fie acelasi rege mentionat de repetate ori in cartea lui Daniel sub numele de Dariu medul (vezi Nota suplimentara la Daniel 6).
         In anii urmatori, Cirus si-a consolidat puterea asupra vastul sau imperiu, care se intindea in rasarit de la hotarele Indiei pana in apus la raul Halys din Asia Mica. Rapoartele ne spun ca el s-a angajat in lupta impotriva triburilor ostile de la rasarit de Tigru in 548 i.Hr., in timp ce se pregatea pentru testul cel mare prin care avea sa-i fie pusa la incercare forta. Aparitia neasteptata a lui Cirus la conducerea celui de-al doilea si a celui mai mare imperiu al timpului sau nu a intarziat sa faca impresie asupra contemporanilor sai. Unele popoare subjugate si-au pus nadejdea in el. Iudeii, de pilda, ale caror profetii il desemnau pe Koresh sau Cirus ca viitor eliberator al lor (Isaia 44,28), cu siguranta au urmarit cum crestea in putere, asa cum se va vedea in sectiunea V a acestui capitol. Dar conducatorii politici, precum Nabonid din Babilonia, Amasis din Egipt si Cresus din Lidia au privit ascensiunea lui Cirus cu presimtiri sumbre, temandu-se pentru propria lor siguranta si a tronurilor lor. De acea, au incheiat un tratat de ajutor reciproc.
         S-a demonstrat ca temerile erau indreptatite cand, in primavara lui 547, Cirus a mers insotit de armata sa in regiunea Mesopotamiei superioare cuprinsa intre raul Khabur si marele cot al Eufratului, pentru a reocupa o fosta provincie pe care Nabonid o luase de la mezi. Acesta a fost in mod hotarat un act de agresiune fata de babilonieni, cu toate ca nu pare sa fi avut ca rezultat actiuni razboinice intre fortele celor doua imperii. Insa, Cresus a simtit ca trebuia facut ceva pentru a preintampina amenintarea crescanda de la rasarit. Fiind convins ca era in avantajul lui sa preia initiativa in loc sa astepte sa o ia adversarul, regele lidian a trecut Halysul si a inaintat pe teritoriul lui Cirus. Prima lupta cu persi a fost data la Pteria, la sfarsitul verii anului 547, dar s-a sfarsit cu o retragere. Totusi, Cresus a socotit ca e prudent sa se retrage in capitala sa puternica, Sardes, si sa astepte sosirea aliatilor sai inainte de a intreprinde alte actiuni impotriva lui Cirus. Se pare ca a crezut ca Cirus era mult prea slabit dupa batalia de la Pteria, ca sa mai constituie o amenintare iminenta. Cu siguranta ca nu se astepta ca persii sa inainteze spre apus, departe de baza lor militara, toamna, cand o iarna anatoliana batea la poarta.
         Genii precum Cirus actioneaza uneori irational si fac ceea ce oamenii prudenti spun ca e o nebunie. De aceea, actiunile lor sunt imprevizibile. Cirus facea parte din categoria aceasta. In loc sa se intoarca in patria lui si sa se inapoieze cu forte noi anul urmator, a inaintat cu armata sa si a ajuns pe neasteptate in fata Sardesului. Faptul ca Cresus l-a judecat gresit pe adversarul sau poate fi observat si din actiunea de demobilizare a mercenarilor, carora le-a permis sa-si petreaca iarna la ei acasa. Increzandu-se in vitejia lidienilor si in forta irezistibila a cavaleriei sale, Cresus a indraznit sa-l atace pe Cirus indata dupa sosirea lui. Totusi, ingeniozitatea regelui persan s-a demonstrat inca o data, cand Cirus a poruncit imediat cavaleriei lui sa incalece pe camilele pentru bagaje in asteptarea atacului lidian. Caii de lupta ai lidienilor, neobisnuiti nici cu infatisarea acelor animale curioase, cu gatul lung, nici cu mirosul lor greu si intepator, s-au ferit intr-o parte si au fugit inapoi in cetate. Foarte curand, intre octombrie si decembrie 547 i.Hr., dupa un scurt asediu, cetatea Sardes a fost cucerita, inainte ca aliatii sa fi avut prilej sa vina in ajutorul lui Cresus. Regele lidian a cazut in mainile lui Cirus, care se pare ca a crutat viata adversarului sau, desi o sursa spune ca Cresus a fost executat. Inca o data Cirus a dovedit lumii ca era un om al destinului si al surprizelor. Sentimentele contemporanilor sai erau amestecate atunci cand vestea acestei victorii incredibile a ajuns in cetatile si satele Babiloniei. Pentru iudeii din captivitate, aceasta trebuie sa fi fost ca o cantare placuta, dar conducatorii din Babilon si Tema – Belsatar si Nabonid – trebuie sa fi fost alarmati.
         Nu se stie nimic sigur cu privire la actiunile lui Cirus in timpul celor sase ani care au urmat cuceririi Lidiei. Totusi, este improbabil ca un om ca Cirus sa fi ramas linistit in cursul acelor ani. De la Berosus, asa cum e citat de Iosif Flavius, vine raportul ca Cirus a cucerit toata Asia inainte de a fi porni impotriva Babilonului, si Xenofon stia despre o campanie impotriva Arabiei pe vremea aceea. Deci, putem trage concluzia ca Cirus si-a consolidat controlul asupra diferitelor parti ale Asiei Mici in anii despre care izvoarele vremii nu spun nimic. De asemenea s-ar putea de asemenea sa-l fi infruntat pe Nabonid in Arabia, deoarece imparatul acesta pretinde intr-un text ca personal a "cucerit tarile lui [ale lui Cirus]" si ca i-a dus bunurile la resedinta sa. Nu e cert daca pretentia aceasta era o pura exagerare sau daca Nabonid l-a invins vreodata cu adevarat pe Cirus.
         Indiferent ce s-ar fi putut intampla intre caderea Sardesului (547) si 540 i.Hr., este cert ca pana la finele anului 540 Cirus isi organizase foarte bine imperiul si avea o armata formidabila, cu care era pregatit pentru testarea fortei impotriva Babiloniei. Inca o data providenta i-a venit in ajutor pe neasteptate, cand guvernatorul celei mai de rasarit provincii, Gutium, a renuntat la tinutul si poporul sau in favoarea persilor. Este posibil ca Nabonid, care se inapoiase de la Tema la Babilon, sa-l fi ajutat pe fiul sau Belsatar, comandantul sef al armatelor rasaritene, in pregatirea pentru inevitabila confruntare cu Cirus.
         Marea si decisiva batalie dintre cele doua imperii a avut loc la Opis pe Tigru, pe locul unde avea sa se ridice cetatea Seleucia sau in apropiere de acesta (la c. 32 km in aval de modernul Bagdad), si aproape de marele zid al lui Nebucadnetar. Motivele infrangerii dezastruoase pe care armata babiloniana a suferit-o la Opis sunt necunoscute. Rapoartele criptice pe care le avem la dispozitie ne spun doar ca Cirus a izbutit sa treaca raul Tigru, ca a infrant armata babiloniana asa incat a disparut de indata orice miscare de opozitie organizata si ca intreaga tara a ajuns la dispozitia persilor. Biruitorii au folosit fara intarziere ocaziile care li se ofereau si nu au pierdut timp sa obtina cel mai puternic avantaj de pe urma victoriei lor. Ei i-au urmarit pe babilonienii care fugeau spre vest si spre sud-vest si au putut sa ocupe fara lupta, la 10 octombrie 539 i.Hr., orasul Sippar, care se gasea cam la 24 km est de Tigru, si Babilonul, care se afla cam la 64 km sud-vest de Opis, dupa doar doua zile.
         Nabonid, care fusese in Sippar chiar inainte ca orasul sa fie cucerit, a fugit spre sud, dar pentru motive necunoscute, s-a inapoiat la Babilon dupa cateva zile si s-a predat persilor, care i-au crutat viata. Dupa batalia de la Opis, Belsatar si-a asteptat vrajmasii in spatele puternicelor fortificatii ale Babilonului. Totusi, acestea nu l-au aparat deloc. Se pare ca a avut vrajmasi in interiorul Babilonului, care l-au tradat pe el si au vandut persilor cetatea. Astfel, "Ugbaru, guvernatorul din Gutium", care dupa batalia de la Opis s-a indreptat direct spre Babilon, a intrat fara lupte in cetate la 13 octombrie 539 i.Hr. Belsatar, care se afla in mijlocul unei petreceri destrabalate de noapte si care vazuse cu ochii "scrisul de pe perete", a fost ucis, dar se pare ca a fost singura varsare de sange. Contrar obiceiurilor, cetatea n-a fost distrusa de persi, si ostasii au fost asezati sa pazeasca templele si cladirile publice pentru a asigura reluarea vietii zilnice in Babilon si a impiedica orice devalizare sau distrugere de proprietati.
         Prin ingaduinta de care a dat dovada, Cirus a demonstrat ca este un cuceritor de succes nu numai al tarilor si cetatilor, dar si al inimii oamenilor. Dupa vreo 16 zile (29 oct. 539 i.Hr.), cand a intrat personal in orasul capitala, "toti locuitorii Babilonului i-au sarutat picioarele, bucurosi ca el [primise] domnia si cu fete stralucitoare. Fericiti, ei l-au salutat ca domn cu ajutorul caruia venisera [din nou] la viata de la moarte [si] toti fusesera scutiti de pagube si dezastru si adorau [chiar] numele lui" (Inscriptia lui Cirus pe un butoias de lut cunoscut sub numele de Cilindrul lui Cirus).
         Rareori un imperiu mare a fost cucerit atat de usor si inca si mai rar s-a intamplat ca un biruitor sa fie primit atat de bucuros de catre cei pe care-i biruise, asa cum a fost Cirus. Clasa conducatoare haldeeana si indeosebi Nabonid se instrainasera atat de mult de babilonieni, incat acestia au salutat ca binevenita orice schimbare de guvernare. Natiunile subjugate nici nu-i iubeau pe asupritorii lor si nici nu le erau loiali, dar asteptau zile mai bune din partea conducerii binevoitoare a persilor, care deja trebuie sa-si fi demonstrat metodele in acele tari pe care le supusesera. Probabil ca metodele acelea ajunsesera sa fie cunoscute in lumea civilizata. Caracterul prietenos si echilibrat al acestora il ajutasera pe Cirus sa castige inima oamenilor cu putine eforturi.
         Cirus n-a fost numai un mare domnitor si un general de razboi, ci si un carmuitor intelept care a stiut cum sa castige si pacea, dar si razboiul. In masurile sale de pace pe care le-a luat si-a dovedit adevarata maretie. Asirienii si babilonienii distrusesera orasele natiunilor biruite si le mutasera populatia in alte parti ale imperiului lor, dar Cirus n-a dorit sa urmeze exemplul lor si sa nimiceasca popoarele pentru a domni peste mormintele lor. El a crutat cetatile biruite, a readus popoarele mutate anterior de pe pamanturile lor si le-a sporit bogatia prin masuri care le-au favorizat din punct de vedere economic. Capitala babiloniana este un exemplu. Alegand Babilonului ca una din capitalele sale, onorandu-l pe Marduc, zeul protector al babilonienilor, si declarandu-se mai tarziu "Imparat al Babilonului", poporul a ajuns sa-l indrageasca. El a devenit popular si prin aducerea inapoi in cetatile lor a diferitelor zeitati pe care Nabonid le mutase la Babilon si prin repararea sau recladirea templelor locale, printre care si a celui de la Ierusalim. Facand lucrul acesta el a facut o favoare babilonienilor, carora li se facuse scarba sa vada atat de multi dumnezei si inchinatori straini in orasul lor, si a facut o placere peste masura de mare cetatenilor cetatilor si tarilor straine ai caror dumnezei au fost inapoiati sau ale caror temple distruse au fost recladite.
         Cirus a procedat intelept ingaduind conducatorilor locali sa domneasca peste propriile lor popoare ca guvernatori de provincii sub supravegherea Persiei, fara sa le impuna popoarelor biruite modul de viata, religia sau limba persana. Aceste metode intelepte initiate de Cirus au fost urmate in general de succesorii sai, cu toate ca unii au incalcat uneori aceste principii. Oricum, in general, persii au incercat in mod sincer sa respecte obiceiurile, religiile si legile locale. De asemenea, au folosit limba aramaica, aproape universal inteleasa, ca limba oficiala a imperiului.
         De aceea a fost o mare pierdere cand Cirus, numai la opt ani dupa caderea Babilonului, a murit intr-o campanie impotriva unor triburi din estul Iranulului, in august 530 i.Hr.
         Cambise, 530-522 i.Hr. – Cirus il numise pe fiul sau Cambise succesor la tron, asa cum aflam din diferite rapoarte. Totusi, spre deosebire de tatal sau, el nu era un domnitor popular si isi dadea bine seama de lucrul acesta. Din cauza aceasta, inainte de a pleca in Egipt, a aranjat ca fratele sau Bardiya sau Smerdis sa fie ucis pe ascuns, temandu-se ca nu cumva vrajmasii sai sa foloseasca ragazul prilejuit de absenta lui din capitala pentru a-l inscauna pe Smerdis in locul lui. Cand, mai tarziu, aceasta crima a devenit notorie si un fals Smerdis, care a pretins ca supravietuise complotului, a uzurpat tronul, fiind acceptat de mari parti ale imperiului, s-a demonstrat lipsa de popularitate a lui Cambise.
         Cunoastem putine lucruri despre Cambise in afara campaniei lui egiptene. Cucerirea tarii de pe Nil era tinta ambitiilor lui aprige. Istoricii nu au ajuns la un consens daca Cambise prin campania lui egipteana executa planurile tatalui sau sau daca a facut o greseala pe care tatal sau n-ar fi facut-o in nici un caz. E cu putinta ca Cirus sa fi planuit sa cucereasca Egiptul, al carui rege, Amasis, era unicul membru supravietuitor al vechii aliante triple formate de conducatorii Babiloniei, Lidiei si Egiptului impotriva Persiei. Dupa cum el isi consolidase stapanirea in tinuturile cucerite dupa fiecare victorie inainte ca sa fi atacat altele, poate ca a dorit sa realizeze o consolidare deplina a puterii sale pe tot cuprinsul fostului Imperiu babilonian inainte de a se indrepta spre Egipt. A murit, insa, inainte ca sa-si faca publice planurile. Este la fel de plauzibil faptul ca el a considerat intelept sa nu-si extinda peste masura obligatiile, in timp ce Cambise, fiul unui geniu, a crezut poate ca doar noi cuceriri vor putea sa-i confirme numele si faima.
         Cand Cambise a pornit impotriva Egiptului pe la inceputul anului 525 i.Hr., Amasis murise si Psamtik III venise la tron. La inceput, campania lui a fost neasteptat de incununata de succes. S-a bucurat de colaborarea cetatilor feniciene, inclusiv Tirul, si a insulei Cipru, care si-au pus corabiile la dispozitia lui. De asemenea Polycrates din Samos a anulat alianta cu Egiptul in favoarea celei cu Persia. Fanes, un general de trupe mercenare egiptene, l-a tradat pe Psamtik si a trecut de partea lui Cambise, sprijinindu-l in campania indreptata impotriva fostului sau conducator, indeosebi prin calauzirea in siguranta a ostirii persane prin desert pana la delta. Prima lupta a avut loc la Pelusium, unde armata de mercenari a lui Psamtik a suferit o mare infrangere. Cambise a pornit imediat spre Memfis si a luat cetatea dupa un asediu. A reusit de asemenea sa-l captureze pe Faraoh, care domnise mai putin de sase luni.
         Libia si Cirenaica s-au supus de bunavoie persilor, dar campania in partea de apus a desertului nu a avut sorti de izbanda din cauza pierderilor extraordinare. O alta campanie impotriva Etiopiei, nume care a fost dat Nubiei, a fost rodnica, dar si foarte costisitoare. In felul acesta, intregul Egipt si coloniile lui au fost aduse in familia de natiuni din care era alcatuit Imperiul persan. Pentru a castiga bunavointa egiptenilor, Cambise a preluat titlurile si a indeplinit functiile ceremoniale ale unui faraon. A organizat Egiptul intr-o satrapie puternica, care a ramas in siguranta in mainile loctiitorilor lui, chiar in anii cand cea mai mare parte a imperiului era cuprinsa de framantare.
         Herodot descrie anumite cruzimi comise impotriva egiptenilor si insulte aduse la adresa dumnezeilor lor, dar rapoartele lui in privinta aceasta sunt cu siguranta exagerate. Unii cred ca ele reflecta o schimbare de politica dupa infrangerile lui Cambise. Relatarile istoricului grec descopera cel putin ura pe care egiptenii o simteau fata de cuceritor. Intr-adevar, Cambise distrusese anumite temple egiptene, poate pe acelea in care se produsese agitatie impotriva regimului sau, desi exista rapoarte ca a facut favoruri anumitor temple si le-a acordat daruri. De pilda, a luat masuri ca templul zeitei Neith din Sais sa fie curatat si a acoperit cheltuielile necesare sarbatorilor in cinstea ei.
         Cambise a parasit Egiptul in 522 i.Hr., cand a primit vestea ca un om care pretindea ca e fratele sau Bardiya (Smerdis) a uzurpat tronul. Noul pretendent era recunoscut in multe provinciile persane din patrie, in Babilonia, si in alte locuri. In timp ce trecea prin Siria, Cambise a murit pe neasteptate, fie s-a sinucis, fie ca urmare a unui accident. Intrucat nu lasase nici un mostenitor, tronul falsului Smerdis parea sa fie sigur. Totusi, domnia lui a durat doar putin peste sase luni, cand Dariu, o ruda indepartata a lui Cambise, l-a omorat si a preluat tronul.
         Dariu I, 522-486 i.Hr. – Cu privire la maniera urcarii pe tron a lui Dariu avem informatii suficiente din inscriptia lunga a acestui rege de pe stanca de la Behistan, care a servit drept cheie pentru descifrarea scrisului cuneiform in secolul al XIX-lea . Aici, Dariu relateaza pentru posteritate cum un membru al unei clasei preotesti medo-persane numit Gaumata a uzurpat tronul si a facut pe oameni sa creada ca el era Smerdis, fiul lui Cirus, pe care se presupunea ca il omorase Cambise. El spune mai departe ca Persia, Media si celelalte tari il acceptasera chiar inainte de moartea lui Cambise si ca Smerdis distrusese cateva sanctuare, al caror nume nu este pomenit, aratand prin aceasta ca initia o politica opusa celei a predecesorilor sai. Una dintre politicile falsului Smerdis, in cursul scurtei lui domnii, a fost distrugerea templelor. Cu un astfel de rege pe tron, nu e greu de a inteles cum au putut vrajmasii iudeilor sa opreasca rezidirea templului din Ierusalim, care a inaintat mai greu ca oricand de pe vremea cand Cirus daduse autorizatia de construire.
         Cu toate ca Dariu, ajutat fiind de cativa sustinatori credinciosi, a reusit sa-l omoare pe falsul Smerdis, numit Bardiya in documentele babiloniene, si sa preia tronul, aducandu-l astfel inapoi in posesia casei ahemenide, a fost nevoie de timp si lupta pana cand, in cele din urma, a fost recunoscut pretutindeni in imperiu. El insusi aminteste 19 lupte date impotriva adversarilor si 9 regi luati prizonieri inainte ca sa se poata considera sigur de tron. Printre acesti adversari au fost si doi pretendenti din Babilon, care au aparut unul dupa altul si au pretins ca sunt fiii lui Nabonid. Framantarea in care a fost aruncata Persia dupa uzurparea falsului Smerdis si moartea lui Cambise a durat aproape trei ani. Dar, in cele din urma, Dariu a iesit invingator asupra tuturor vrajmasilor sai si a ajuns regele necontestat al celui mai mare imperiu pe care il cunoscuse lumea vreodata. Imperiul acela se intindea de la Indus in est pana la Dardanele in vest si de la muntele Ararat in nord pana la Nubia in sud. Dupa ce a pus capat oricarei opozitii cu privire la stapanirea lui, Dariu a inceput o domnie de pace, care a durat aproape 30 de ani si care i-a adus titlul de "cel Mare".
         Diverse au fost faptele lui pasnice care au promovat binele si fericirea in tarile care apartineau imperiului sau. In Egipt, Dariu a dus la bun sfarsit canalul dintre Nil si Marea Rosie, pe care Neco II incepuse sa-l realizeze cu multi ani inainte. Pe coasta dintre Egipt si Palestina au fost construite statii de irigare. Pe tot cuprinsul imperiului a fost organizat un sistem postal eficient (pentru corespondenta oficiala) cu statii de schimb pentru cai si calareti la intervale regulate. Folosirea localnicilor in slujbe de raspundere ale administratiilor provinciale si sprijinul imperial acordat practicilor religioase si cultelor natiunilor cucerite au atras multa bunavointa pentru imparat. Numeroase inscriptii din Egipt arata cat de multe temple a redeschis sau a reparat Dariu in tara Nilului si cum a sprijinit preotimea egipteana cu daruri bogate, fiind astfel numit acolo "prietenul tuturor dumnezeilor". Aceasta atitudine binevoitoare, cunoscuta si din rapoartele grecesti, cu privire la sanctuarele si cultele din provinciile sale apusene este evidenta si fata de iudei. Decretul lui favorabil nu numai ca le-a ingaduit sa termine construirea templului lor, dar le-a si garantat ajutor financiar pentru slujbele lor religioase (Ezra 6,6-12). In plus, el a ingaduit supusilor sai sa traiasca dupa propriile lor legi, asa cum se poate vedea de pilda din raporturile cu Egiptul. A ordonat ca toate legile egiptene sa fie adunate si publicate. De aceea egiptenii l-au numit al saselea legiuitor al lor.
         Din toate raporturile lui cu natiunile supuse lui se observa un efort sistematic de a continua politica lui Cirus si de a crea bunavointa printr-o guvernare generoasa. A protejat sentimentele religioase ale celorlalte natiuni, le-a sprijinit si le-a incurajat sistemele religioase de inchinare si a tolerat cu intelepciune particularitatile si obiceiurile lor nationale.
         Cu toate acestea, Dariu a fost un conducator puternic care a mentinut unit imperiul sau intr-o maniera cu adevarat orientala, folosindu-si fermitatea si intelepciunea. El a reprezentat centrul imperiului si, de aceea, a concentrat maretia si bogatia natiunii in palatele sale de la Persepolis si Susa. Avea 15.000 de oameni care erau hraniti zilnic la portile palatului sau. A introdus la curte un ceremonial care avea scopul sa insufle supusilor sai un sentiment de groaza si respect fata de persoana sa. Oricine se apropia de el nechemat putea sa-si piarda viata, iar cei carora li se ingaduia sa se infatiseze inaintea lui trebuia sa se arunce cu fata la pamant si sa-si tina mainile in maneci luand atitudinea unei persoane neajutorate. Vointa lui era lege pentru toti supusii lui, mari si mici. Isi alegea sotiile din casele persilor nobili si ii lega de sine pe acesti nobili dandu-le in casatorie pe fiii si fiicele sale. Fiii persilor nobili erau crescuti la palat si deveneau pajii lui personali. Erau invatati sa cultive virtuti, sa spuna adevarul, sa calareasca, sa vaneze, sa manuiasca arcul. Dintre barbatii acestia erau alesi oficialii cei mai importanti ai imperiului. Dupa ce isi petreceau tineretea in bogatia si splendoarea vietii de la curte, ajungand sa fie legati de persoana imparatului, ei ramaneau sustinatorii cei mai puternici ai tronului.
         Dariu a introdus o valuta unitara cu ajutorul unor monede de aur numite dareikos (darici), dupa numele lui. Monedele au fost folosite de catre lidieni din secolul al VII-lea i.Hr., dar intr-un mod oarecum limitat, mai ales de catre natiunile care vorbeau limba greaca. Acum Dariu a adoptat un sistem similar pentru intreg imperiul. Dareikos-ul avea valoarea a 20 de secheli de aur. Baterea de monede era monopol imperial, dar stamparea banilor de argint si bronz era incredintata diferitelor autoritati provinciale.
         Cinstea proverbiala a persilor a fost de asemenea o mare binecuvantare pentru imperiu. Religia lor le cerea sa fie sinceri in vorbire si sa aiba grija de binele tarilor in care traiau. De aceea, persii au infiintat in multe orase parcuri frumoase, numite de greci paradeisoi (un cuvant persan de imprumut; vezi mai mult la Genesa 2,8), si au contribuit mult la protejarea padurilor si la promovarea unor practici si metode agricole bune.
         Dupa ce Dariu a domnit pasnic timp de aproape 20 de ani, a intrat intr-un deceniu intunecat din punct de vedere politic. S-au purtat razboaie impotriva grecilor cu sorti de izbanda cand de o parte, cand de alta, pana cand imperiul a fost invins de eleni. Semintele acestor razboaie fusesera semanate in prima expeditie europeana a lui Dariu impotriva scitilor nomazi din 513 i.Hr. Expeditia aceasta a fost intreprinsa pentru a infrange, in propria lor patrie, aceste triburi barbare, care cotropeau sistematic coloniile sale din Asia Mica. A ocupat Tracia, care se afla intre Dardanele si Macedonia, cu cetatile ei grecesti, apoi s-a indreptat spre Scitia, unde poporul si-a pustiit propria lui tara si a fugit, hartuind ostirea lui Dariu pana cand aceasta s-a retras. In 500 i.Hr., insa, a venit revolta ioniana condusa de Milet. Revolta aceasta a cuprins multe cetati grecesti peste care domnea Dariu. Cand Sardes, centrul administratiei persane din Asia Mica, a fost incendiat, Dariu s-a infuriat si a jurat sa nu uite si sa nu ierte crima aceasta niciodata. Am ajunge prea departe daca am urmari in acest scurt capitol istoric fazele revoltei grecesti si ale replicilor persane. E de ajuns sa se spuna ca puternicul oras Milet, centrul revoltei, a fost distrus in 494 i.Hr. si in felul acesta a fost razbunata arderea Sardesului.
         Insa Dariu dorea sa pedepseasca si pe atenieni pentru partea lor la rascoala si de aceea a inceput razboaiele lui impotriva teritoriului grecesc. Prima expeditie din 492 i.Hr. a esuat, pentru ca jumatate din flota a fost distrusa de o furtuna la promontoriul muntelui Athos. Intrucat Atena si Sparta continuau sa refuze sa se supuna stapanirii persane, o a doua expeditie a fost trimisa contra Greciei in 490 i.Hr., doar pentru a suferi o infrangere catastrofala la Maraton. Pierderea prestigiului pe care persii au suferit-o in felul acesta a fost mai mare decat pierderea in materiale sau oameni, dupa cum se poate vedea din faptul ca in 487 i.Hr., la trei ani dupa lupta de la Maraton, egiptenii s-au revoltat si i-au alungat pe persi din tara lor. Dariu n-a trait pentru a vedea restaurarea dominatiei persane in Egipt sau razbunarea infrangerii lui la Maraton. El a murit batran si dezamagit in noiembrie 486 i.Hr., lasand imperiul fiului sau, Xerxe.
         Xerxe, 486-465 i.Hr. – Dariu cedase dorintei Atossei, fiica lui Cirus, si numise pe fiul ei Xerxe ca succesor al sau, desi acesta nu era fiul sau cel mai mare. Conform celor spuse de Herodot, noul imparat era un barbat aratos, care nu avea egal intre persi in frumusete si forta corporala. Totusi, nu s-a dovedit un succesor vrednic al lui Cirus sau al lui Dariu, nici ca monarh si nici ca lider militar. El a suferit infrangeri serioase, dar aventurile si intrigile amoroase pare sa-l fi interesat mai mult decat politica si treburile tarii. Era nestatornic si sovaitor, dar nu rau din fire. Cu siguranta n-a fost atat de ridicol precum l-au infatisat grecii, care il urau.
         Prima sarcina a lui Xerxe, dupa urcarea pe tron, a fost infrangerea revoltei egiptene. In 485 i.Hr., a intrat in Egipt si dupa o scurta campanie a recucerit tara. Egiptul, care-si aparase vitejeste dar fara de succes libertatea, a fost adus intr-o "robie si mai aspra" ca inainte de revolta si pus sub stapanirea de fier a lui Ahemenes, fratele lui Xerxe. Timp de 25 de ani, tara de pe Nil nu a produs persilor nici un necaz.
         Probabil la 482, la numai doi ani dupa ce revolta egipteana a fost zdrobita, doua revolte serioase au izbucnit in Babilon. Prima a fost condusa de Bel-shimanni in august. Dupa inabusirea ei a aparut o a doua revolta, condusa de Shamash-eriba in septembrie. Xerxe l-a insarcinat pe tanarul sau ginere, Megabizos, sa inabuse cu mana de fier revoltele acestea. Cetatea Babilon, care fusese crutata de la distrugere datorita insemnatatii ei ca centru cultural al lumii de atunci, a fost cu cruzime pedepsita pentru lipsa ei de loialitate. Probabil ca in anul acela Xerxe a poruncit sa fie distruse fortificatiile cetatile, precum si palatele si templele lui, inclusiv gloriosul templu Esagila cu faimosul lui zigurat (turnul templului) Etemenanki. Statuia de aur a lui Marduc, ale carui maini fusesera anual stranse de fiecare imparat, inclusiv de monarhii persani, cu ocazia zilei Anului Nou babilonian pentru a fi confirmat ca "imparat al Babilonului", a fost deportata in Persia, iar regatul babilonian a fost unit cu provincia Asiria. Mandrul titlu de "imparat al Babilonului" n-a mai fost niciodata folosit. Babilonul, "podoaba imparatilor, falnica mandrie a haldeilor", a fost distrus pentru a nu mai recapata niciodata gloria de odinioara, desi a ramas ca cetate, partial in ruine, mult dupa zilele lui Alexandru (vezi Isaia 13,19). Profetiile rostite cu mai mult doua secole inainte de catre Isaia (cap. 13,19-22) incepeau, in fine, sa se implineasca, iar mandra natiune isi primea rasplata pentru aroganta si cruzimea pe care le manifestase fata de natiunile subjugate. Rapoartele de la Nippur din Mesopotamia au revelat ca dupa cativa ani persii posedau inca mult teritoriu. Lucrul acesta pare sa arate ca Xerxe a confiscat mosiile multor babilonieni bogati si le-a predat nobililor persi. Din rapoartele cuneiforme este de asemenea evident ca iudeii babilonieni au profitat si ei de pe urma acestor masuri, subiect ce va fi tratat in sectiunea VII a acestui capitol.
         In razboaiele lui cu grecii, Xerxe a fost urmarit de nesansa. Mult timp imparatul a parut ca ezita, nestiind daca sa continue razboaiele tatalui sau impotriva grecilor sau sa-si limiteze stapanirea doar asupra Asiei. Herodot povesteste ca o parte din sfetnicii sai, condusi de unchiul sau Artabanus, era favorabila pacii, in timp ce alta, al carei conducator era Mardonius, dorea razboi. El spune de asemenea ca partida favorabila razboiului a castigat in cele din urma sprijinul imparatului si ca au fost facute pregatiri pe tot cuprinsul imperiului in vederea unei noi expeditii. Invadarea Greciei a inceput cu trecerea Dardanelelor in 480 i.Hr. Nu dorim sa descriem in cuprinsul acestui capitol cel de-al treilea razboi greco-persan, mergand pe urmele fortelor imperiale pana la Artemisium si pana la trecatoarea de la Termopile, unde bravii greci, sub conducerea lui Leonida, au dat una dintre cele mai vestite batalii de ariergarda din istorie. Persii au luat Atena, care fusese parasita de atenieni, dar au pierdut lupta navala de la Salamis si au fost nevoiti sa se inapoieze ca armata infranta.
         Mai dezastruoasa decat campania din 480 i.Hr. a fost cea din anul urmator (479 i.Hr.), cand fortele lui Xerxe, conduse de Mardonius, au suferit o infrangere dubla la Platea, in Grecia, si pe promontoriul Micale, de pe coasta Asiei Mici. Persii au parasit Grecia si, de aici inainte, si-au limitat stapanirea doar asupra teritoriului asiatic. Dar chiar si acolo grecii si-au dovedit superioritatea militara, cand, sub conducerea lui Cimon, i-au biruit pe persi pe raul Eurimedon in Pamfilia. Intr-o singura zi, in 466 i.Hr., la 14 ani de la primele lor mari infrangeri in Grecia, armata si flota persana, impreuna cu cele 80 de corabii feniciene auxiliare, au fost distruse. Un poet grec a putut spune cu privire la aceasta lupta ca "de cand marea a despartit Asia de Europa si de cand impetuosul Ares a domnit peste cetatile oamenilor, nici o fapta asemanatoare savarsita de oameni nu a avut loc vreodata pe uscat sau pe mare".
         Autoritatea lui Xerxe trebuie sa fi suferit grozav de mult in urma dezastrelor suferite de fortele imperiale, dar se pare ca imparatul nu a fost prea mult deranjat de situatia aceasta. Totusi, dezastrul de pe Eurimedon s-ar putea sa fi prilejuit complotul impotriva imparatului, condus de puternicul militar Artabanus. Comploturi anterioare, dintre care unul este pomenit in cartea Esterei (cap. 2,21-23), nu avusesera succes, dar acest ultim complot a avut succes, iar Xerxe a cazut rapus de maini ucigase intr-o revolta de palat.
         Artaxerxe I, 465-423 i.Hr. – Artabanus, confidentul si puternicul om de arme al lui Xerxe, pare sa fi omorat pe rege sperand sa castige el tronul. Dupa ce l-a inlaturat pe Xerxe si s-a gandit ca va putea tine sub control mai usor pe printul mai tanar Artaxerxe, al carui caracter slab il cunostea foarte bine, l-a acuzat pe printul mostenitor Dariu ca l-ar fi omorat pe tatal sau. Artaxerxe a crezut povestea si de aceea i-a permis lui Artabanus sa-l omoare pe Dariu, dar cand a aflat de la cumnatul sau, Megabizos, cine fusese adevaratul asasin al tatalui sau, l-a ucis pe puternicul si primejdiosul curtean.
         Ca si tatal sau Xerxe, noul si tanarul rege nu era un conducator sau general puternic. In cazul in care casa regala nu ar fi avut un sustinator in persoana altruistului Megabizos, Artaxerxe n-ar fi putut detine multa vreme tronul. El petrecea majoritatea timpului in cetatile de resedinta, ii lasa pe generalii sai sa duca razboaiele, era condus de mama si de sotia sa si in general nu era nehotarat ce politica sa adopte. Intrucat era usor convins de curteni influenti sa faca bine sau rau, nu se putea pune temei pe cuvantul lui. Este remarcabil faptul ca imperiul sau s-a mentinut unit atat de bine pe parcursul domniei sale.
         Infrangerea persana de la raul Eurimedon in 465 i.Hr. si omorarea lui Xerxe in acelasi an au fost probabil motivul declansator al noilor rascoale din teritoriile de nord-est si de sud-vest ale imperiului – Bactria si Egiptul. Revolta din Bactria nu a fost atat de serioasa si a putut fi usor infranta, dar alta a fost situatia in Egipt. Un conducator libian, numit Inarus, fiu al lui Psamtik, a obtinut controlul asupra deltei (463 sau 462 i.Hr.) si a transformat Mareia, o veche fortareata de hotar in partea de nord-vest a deltei, in resedinta sa. O batalie impotriva persilor a avut loc la Papremis, in care fortele imperiale au fost infrante si satrapul Ahemenes a fost ucis. Trupul lui a fost trimis in Persia de Inarus. Totusi, persii au putut sa stapaneasca Memfisul si Egiptul superior si au pastrat oarecare legaturi cu patria via Wadi Hammamat din partea de sud a Egiptului si a Marii Rosii.
         Situatia persilor a devenit si mai disperata, cand atenienii au venit in ajutorul lui Inarus in 460 i.Hr. si au ocupat cea mai mare parte a Memfisului, impingand in cetate restul garnizoanei persane. In Persia s-au facut pregatiri pentru o expeditie impotriva lui Inarus, dar au durat mult din cauza altor tulburari, mai mici este adevarat, din alte parti ale imperiului. Intre timp Artaxerxe a cautat sa pastreze relatia de prietenie cu acele popoare, de ajutorul si bunavointa carora depindea o campanie impotriva departatului Egipt. Printre acestea se numarau fenicienii si diferite popoare din Siria si Palestina, precum iudeii. Concesiile facute lui Ezra si iudeilor in 457 i.Hr. s-ar putea sa fie legate de politica aceasta de castigare a bunavointei diferitelor popoare din vremea aceea.
         In cele din urma, Megabizos a intrat in Egipt in 456 i.Hr. Egiptenii si atenienii au fost infranti la Memfis si cei care au scapat din incercuire au fugit pe insula Prosopitis, unde situatia lor a devenit disperata intrucat Megabizos, ajutat de flota feniciana, controla raul in totalitate. Totusi, luptatorii au fost in stare sa pastreze insula timp de un an si jumatate, pana cand a fost luata cu asalt in vara anului 454 i.Hr. Inarus s-a refugiat intr-o fortareata din delta, dar in cele din urma s-a predat lui Megabizos, dupa ce i s-a garantat ca ii va fi crutata viata. Totusi, partea de apus a deltei a ramas in mainile unui print egiptean, Amirtaeus, care se numara printre adeptii lui Inarus. Nu se stie ce au facut persii impotriva lui sau daca au izbutit sa recastige partea aceea a Egiptului. Partea recastigata a tarii a fost pusa sub conducerea printului Arsam (Arsames), un persan bogat care avea mosii mari in Babilonia si in alte locuri si care a condus tinutul Nilului timp de aproape o jumatate de secol. Documente aramaice, babiloniene si grecesti ofera informatii bogate despre administratia lui.
         Inarus, increzandu-se in cuvantul unui persan, s-a predat lui Megabizos si a fost trimis in Persia. Cativa ani mai tarziu, mama lui Artaxerxe l-a convins pe imparat sa porunceasca uciderea lui ca razbunare pentru moartea lui Ahemenes. Megabizos, care stapanea un teritoriu intins numit "Dincolo de rau", cuprinzand toate teritoriile care se aflau intre Eufrat si Egipt, a fost atat de indignat de aceasta incalcare a promisiunii, incat a rupt legaturile cu cumnatul sau imperial si s-a revoltat pe la 450 i.Hr. Doua ostiri trimise impotriva lui au fost invinse de acest general capabil, iar situatia imparatului devenea tot mai ingrijoratoare.
         Tot atunci, flota persana a suferit o grava infrangere in lupta navala impotriva atenienilor in apropiere de Salamis, in Cipru. Intrucat parea sa fie in cumpana insasi existenta imperiului, Artaxerxe, obosit de razboiul lung si inutil, a facut pace cu grecii in 448 i.Hr. Aceasta pace a lui Cimon, cum a fost numita, i-a eliberat pe persi de amestecul atenienilor in Cipru si Egipt si a scutit cetatile grecesti de pe coasta Asiei Mici de plata tributului. De asemenea s-a ajuns la un compromis intre Artaxerxe si puternicul Megabizos, intrucat se parea ca nu este posibila indepartarea lui cu forta. A fost iertat de curte si si-a pastrat functia importanta de conducator al satrapiei "Dincolo de rau". Repercusiunile acestor evenimente notabile asupra provinciei Iudea, care se gasea in satrapia lui Megabizos, au fost enumerate deja si vor fi tratate in detaliu in sectiunea VI a acestui capitol.
         Se stiu putine lucruri despre ultimii 20 de ani ai domniei lui Artaxerxe, in care imperiul nu pare sa fi fost zguduit serios de dezastre de vreo insemnatate oarecare. Imparatul a ramas un conducator slab, care actiona sub imperiul toanelor – bune sau rele.
         Dariu II, 423-405/4 i.Hr. – Cand Artaxerxe a murit catre sfarsitul celui de-al 41-lea an al domniei sale, probabil in februarie 423, a inceput sa domneasca din nou haosul. Xerxe, fiul cel mai mare, a venit la tron sub numele de Xerxe II, dar a fost omorat de catre Secidianus, unul dintre fratii lui vitregi, ajutat de cativa eunuci. Dar asasinul nu a putut sa pastreze tronul si a fost indepartat de catre un alt frate vitreg, Ochus, care a devenit imparat sub numele de Dariu II. Fiind o persoana slaba, a ajuns sa fie in totul condus de catre Parisatis, sotia si sora sa, o femeie cu un caracter perfid si nemilos. Impreuna cu cativa eunuci, ea a condus de fapt imperiul si a adus ocara asupra lui printr-o serie de crime marsave si sangeroase.
         Aceste stari au produs dispret fata de autoritatea imperiala pe tot cuprinsul imparatiei si o serie de revolte care au aruncat conducerea dintr-o criza in alta. Ar trebui sa mentionam una dintre revoltele acestea. Ea a fost condusa de Arsites, un frate al imparatului care era a fost urmat de satrapul de Siria, Artifius, un fiu al lui Megabizos. Ambii, increzandu-se in cuvantul lui Parisatis si al lui Dariu, in cele din urma s-au predat, dar au fost tratati in mod perfid si fara mila, fiind trimisi la moarte.
         In ultimii doi ani, Dariu a fost chinuit de boala, de framantari in Egipt si de o cearta in familie cu privire la succesiunea la tron dupa iminenta lui moarte. Dupa revolta nereusita a lui Inarus, Egiptul a suportat cu resemnare pozitia sa umilitoare. Dar slabiciunea evidenta si crescanda a carmuirii persane si continua framantare care a cuprins tot imperiul au facut pe nationalistii egipteni sa prinda iarasi curaj si sa se ridice impotriva opresorilor lor. Revolta s-a manifestat plenar la moartea lui Dariu II, prin proclamarea lui Amirtaeus ca rege al Egiptului. Miscarea de eliberare a inceput in delta si a inaintat incet. De abia la inceputul secolului Egiptul a fost smuls cu totul din mana persilor, dupa cum cunoastem din papirusurile aramaice Brooklyn (publicate in 1953), despre care se va vorbi in sectiunea VII a acestui capitol.
         Odata cu moartea lui Dariu II in 405 sau 404 i.Hr. si urcarea pe tron a fiului lui cel mai mare, Artaxerxe II, istoria persana intra intr-o perioada fara rapoarte biblice. Perioada inter-testamentala, asa cum este numita, va fi studiata intr-un articol separat in vol. IV al acestui comentariu. La fel, documentele iudaice din Egipt, care urmeaza sa fie tratate in sectiunea VII a acestui articol nu spun nimic despre primii ani ai domniei lui Artaxerxe; de aceea, aceasta schita a istoriei persane se sfarseste aici.
         Religia persilor. – Religia de inceput a persilor era strans inrudita cu cea comuna tuturor natiunilor ariene, precum Mitanni din Mesopotamia de nord din mileniul al II-lea i.Hr. sau Media si India din epoci mai tarzii. Arienii erau politeisti, iar dumnezeii lor principali erau divinitati ale naturii: zeul cerului, numit de catre persi Ahura-Mazda, "domn intelept" (indianul Varuna, domn al cerului); Mithra, zeul luminii si al negocierilor; Indra, vechiul zeu arian al furtunii, si gemenii pe cai, numiti Nasatia. Preotii acestei religii populare erau magii, care, conform lui Herodot, descindeau dintr-un vechi trib al mezilor, trib care pusese stapanire pe preotie si detinea monopolul tuturor ritualurilor si sacrificiilor religioase.
         O schimbare religioasa insemnata a fost determinata de catre Zarathustra (Zoroastru), intemeietorul religiei monoteiste persane. Perioada cand a actionat este necunoscuta. A fost propus fiecare secol de la al XI-lea pana al VI-lea ca perioada in care a trait Zoroastru. Pare mai plauzibil sa fi trait in partea mai tarzie a acestei perioade decat in secolele de inceput, probabil in timpul domniei lui Cirus sau imediat inainte. O baza pentru parerea aceasta este ca Dariu I, care a fost sustinatorul inflacarat al noii religii, sustine ca Gaumata, falsul Smerdis, care se numara printre magi, distrusese templele care trebuie sa fi fost initial sanctuare zoroastre si care erau precum ghimpii in ochii magilor. Declaratia aceasta a lui Dariu I arata astfel ca noua religie pe care magii nu o agreau deloc exista deja pe timpul lui Cambise si avea sanctuare pentru slujbele ei religioase.
         Zeul unic al lui Zoroastru este Ahura Mazda (sau Ormazd), "domnul intelept", principiul de baza a tot ce este bun, spiritul creator intelept, care se reveleaza prin lumina si foc. Spiritele curate il slujesc, asa cum ingerii Il slujesc pe Dumnezeu. Duhul rau este intrupat in Angra Mainyu, capetenia tuturor demonilor, care adauga raul la tot ceea ce creeaza zeul luminii. Omul este amestecat in lupta aceasta a puterilor spirituale si are sarcina de face in asa fel incat principiul cel bun sa biruiasca. De aceea adeptii lui Zoroastru apreciau puritatea si adevarul si dispretuiau orice fel de falsitate. Prin puritate Zoroastru intelegea sanatate, viata, putere, onestitate, loialitate, agricultura, cresterea vitelor, protejarea animalelor folositoare si distrugerea viermilor, pe care ii considerau creatii ale celui rau. Murdaria era provocata de lenevie, necinste sau de atingerea de un cadavru. Astfel, Zoroastru a promovat codul eticii poporului sau si a educat pe taranii iranieni sa devina purtatorii unei culturi superioare, care s-a raspandit in tot imperiul.
         Nu se stie cu siguranta daca Cirus si Cambise se inchinau inca la vechii zei iranieni ai naturii sau erau adepti ai lui Zoroastru, cu toate ca pare sa fie oarecum sigur ca erau puternic influentati de noua religie. Falsul Smerdis, un fost mag, trebuie sa fi apartinut vechii grupari religioase, deoarece Dariu vorbeste dispretuitor despre ea pentru ca distrusese sanctuare pe care adeptii lui Zoroastru, deci si el, le foloseau ca locuri de cult. Dariu I, Xerxe si Artaxerxe I erau adevarati zoroastrieni, si unicul zeu invocat in inscriptiile lor persane este Ahura-Mazda.
         S-a aratat o mare toleranta fata de alte religii si se faceau cu promptitudine concesii fata de alti oameni cu privire la obiceiurile si ritualurile lor religioase, cu toate ca Zoroastru personal renuntase la toti ceilalti zei. Toleranta aceasta fata de alte grupari religioase arata ca regii persani erau carmuitori intelepti, dornici sa creeze o atmosfera de bunavointa printre supusii lor care apartineau multelor si diferitelor grupari etnice si religioase. Monoteismul iudeilor pare sa fi fost deosebit de atragator pentru persi, motiv pentru care li s-au facut mari concesii. Lucrul acesta este evidentiat de diferitele decrete imperiale reproduse in cartile Ezra si Neemia si in documentele iudaice care au iesit la lumina la Elefantina (Egipt).
         Cand Imperiul persan a trecut de apogeul lui, se poate constata printre persi o relaxare in privinta puritatii religioase. In timpul lui Dariu II, dar mai ales in timpul lui Artaxerxe II, multi dintre vechii zei nationali au fost din nou introdusi si au fost pusi alaturi de Ahura-Mazda. De asemenea, focul si haoma, o bautura imbatatoare interzisa de Zoroastru, au fost venerati ca divinitati. Dar schimbarea aceasta a avut loc in secolul al IV-lea i.Hr., care depaseste limitele de timp ale acestui articol.

Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania