Istoria Imperiului neo-babilonian de la intemeierea lui de catre Nabopolasar in cursul secolului al VII-lea i.Hr. pana la 586 i.Hr., anul in care regatul lui Iuda, cu capitala ca Ierusalim, a fost distrus, este relatata in vol. II, p. 92-94.
Nebucadnetar II (605-562 i.Hr.). – Cuceritorul Iudeii si nimicitorul Ierusalimului, Nebucadnetar a avut si alte preocupari decat razboiul. El a intreprins lucrari de constructie. Imparatul era peste masura de mandru de realizarile din directia aceasta, asa dupa cum arata numeroasele inscriptii de pe constructiile sale. Babilonul a fost, de fapt, recladit de imparatul acesta. El a extins cetatea si l-a imprejmuit cu fortificatii importante, construind in acelasi timp un palat nou la aprox. 1,6 km nord de palatul vechi. Marele templu al lui Marduc, numit Esagila, a fost infrumusetat si a fost terminat turnul templului Etemenanki, care era in ruine pe cand tatal sau a ocupat tronul. Numeroase alte temple au fost reparate sau reconstruite in Babilon si in alte cetati pe timpul domniei lui Nebucadnetar, care a cunoscut cea mai ampla activitate de construire din istoria Mesopotamiei.
Se cunoaste putin despre actiunile militare ale lui Nebucadnetar dupa campania in Iudea, deoarece nu este raportat nimic dupa al unsprezecelea an al sau in cronicile babiloniene existente (vezi bibliografia de la sfarsitul capitolului redactata de D. J. Wiseman, 1956), care relateaza multe campanii militare ale lui Naboposalar si Nebucadnetar si una a lui Nergal-sar-usur. Totusi, exista informatii care indica faptul ca Nebucadnetar a luptat 13 ani impotriva Tirului (585-573 i.Hr.). Increzandu-se in pozitia insulara de necucerit pe care o ocupa, aceasta grandioasa putere maritima a refuzat sa se plece in fata monarhului babilonian si de aceea a atras asupra-si mania lui Nebucadnetar. Cu un an inainte de campania lui Nebucadnetar impotriva Tirului, profetul Ezechiel a prezis soarta bogatei cetati comerciale, care includea vaste spatii de locuit pe continent, precum si antrepozite, depozite de arme, ateliere si santiere navale asezate in siguranta pe mica insula stancoasa, departe de tarm. Fortele lui Nebucadnetar au cucerit si au distrus partea continentala a Tirului, la care se aplica profetia lui Ezechiel, dar a asediat insula in zadar, timp de multi ani. In cele din urma, Tirul a cedat si s-a predat cu conditia de a-si pastra regele, desi a trebuit sa accepte un guvernator babilonian, care supraveghea treburilor externe si interne si se ingrijea sa promoveze interesele Babiloniei.
In perioada aceasta trebuie sa fi avut loc o campanie impotriva elementelor nesupuse din mijlocul fostilor vecini ai lui Iuda, si anume Siria, Amon, Moab si impotriva Egiptului, asa cum pretinde Iosif Flavius, in anul al 23-lea al domniei lui Nebucadnetar (582 i.Hr.). De asemenea, se pare ca iudeii care fusesera lasati in tara dupa infrangerea din 586 i.Hr., au intreprins actiuni anti-babiloniene, la care Nebucadnetar a reactionat imediat, luand inca 745 de iudei ca prizonieri in Babilon, potrivit cu Ieremia 52,30.
Desi asediul Tirului nu fusese lipsit de succes, haldeii au fost dezamagiti si au considerat realizarile incompatibile cu eforturile depuse in asediul de 13 ani, asa cum arata cuvintele lui Ezechiel (cap. 29,18-20). Totusi, profetul a prezis ca ei vor gasi prada bogata in Egipt. Nu se stiu prea multe despre campania egipteana a lui Nebucadnetar prezisa in profetia aceasta. O singura tablita de lut din Muzeul Britanic vorbeste despre razboiul lui Nebucadnetar dus impotriva lui Amasis al Egiptului in al 37-lea an de domnie al primului imparatul (568 i.Hr.). Este de la sine inteles ca nu ne putem astepta sa gasim rapoarte egiptene cu privire la razboiul acesta cu rezultatele lui aparent dezastruoase pentru Egipt, dar din nefericire nu exista nici rapoarte babiloniene care sa ne permita sa vedem cum s-a implinit profetia lui Ezechiel. Intrucat Amasis a continuat sa domneasca peste Egipt dupa campania aceasta, este posibil ca Nebucadnetar sa-l fi iertat si sa-l fi reinstalat pe tron.
Nu se stie nimic din surse laice cu privire la ultimii sapte ani ai imparatului. Cartea lui Daniel vorbeste despre o nebunie de sapte ani a lui Nebucadnetar, care se pare ca a fost urmata, probabil putin timp dupa insanatosire, de moartea acestuia (Daniel 4). Experienta aceasta nu e raportata in analele vremii, care ascund cu grija slabiciunile carmuitorilor lor.
Amel-Marduc, Nergal-sar-usur si Labasi-Marduc (562-556 i.Hr.). – Cand Nebucadnetar, unul dintre cei mai ilustri conducatori ai antichitatii, a murit aproape de inceputul lui octombrie, anul 562 i.Hr., dupa o domnie de 43 de ani, a urcat pe tron fiul sau, Amel-Marduc (Evil Merodac al Bibliei), care a domnit intre anii 562-560 i.Hr. Istoricii antici stiu despre el doar ca a dus o viata pacatoasa si desfranata, dar Biblia ne informeaza ca l-a iertat pe Ioiachim, regele intemnitat al iudeilor, si i-a acordat onoruri imparatesti (Ieremia 52,31-34), in al 37-lea, an dupa ce fusese deportat din Ierusalim de catre Nebucadnetar.
Amel-Marduc nu a dat pe fata taria tatalui sau si dupa o domnie de mai putin de doi ani a fost omorat de insurgenti, care au pus pe unul dintr-ai lor pe tron, pe Nergal-sar-usur (gr. Neriglissar), care nu numai ca fusese unul din curtenii cei mai onorati ai lui Nebucdnetar (Ier 39,3.13), dar si ginerele lui, prin urmare cumnat al lui Amel Marduc. Nergal-sar-usur (560-556 i.Hr.) a facut o incursiune in Cilicia in 557/56, pomenita de cronica. El a pretins ca a construit temple si palate, ca a distrus pe vrajmasi si i-a omorat prin foc pe opozantii sai.
Intrucat a ajuns pe tron la o varsta relativ inaintata, a murit dupa o domnie scurta, de aproape patru ani. I-a urmat la tron fiul sau, Labasi Marduc, care a domnit aproximativ doua luni, undeva intre mai si iunie 556 i.Hr. Apoi un grup de conspiratori l-a chinuit omorandu-l si a pus pe tronul Babilonului pe Nabonid, un membru al grupului.
Nabonid (556-539 i.Hr.). – Stramosii noului conducator n-au fost cu exactitate stabiliti, dar se pare ca tatal lui a fost un print al Haranului cu numele de Nabu-balatsu-iqbi, iar mama lui a fost Shumua-damqa, o preoteasa a lui Sin (zeul-luna), care, conform un monument care se considera ca a fost ridicat in onoarea ei, a detinut slujba aceasta in templul lui Sin din Haran pe timpul lui Asurbanipal. Unii cred ca atunci cand Haranul a fost cucerit de mezi si babilonieni in 610 i.Hr., ea si tanarul ei fiu au fost luati prizonieri la Babilon. Se crede de asemenea ca ea a fost dusa in haremul lui Nebucadnetar, avansand cu timpul din pozitia de concubina in aceea de sotie favorita. Favoruri regale au fost acordate si fiului ei, Nabonid, care a devenit un functionar de stat cu influenta in administratia imperiului, asa cum se observa din faptul ca a fost ales probabil in 585 de catre Nebucadnetar sa actioneze ca mediator in razboiul dintre mezi si lidieni. Se pare ca s-a casatorit cu una dintre fiicele lui Nebucadnetar, devenind astfel ginerele imparatului, motiv pentru care Daniel il putea numi pe Nebucadnetar tatal lui Belsatar, care potrivit cu uzanta ebraica inseamna "stramos" sau "bunic" in cazul acesta (Daniel 5,11). Urmatoarea schema genealogica va arata legatura dintre diferitii domnitori ai Imperiului neo-babilonian, care sunt enumarati in ordine de la Nabopolasar la Nabonid.
1. Nabopolasar
|
2. Nebucadnetar II (fiu)
|
3. Amel Marduc (fiu)
| |
_________ __________
| |
4. Nergal-sar-usur 6. Nabonid
(ginere) (ginere)
| |
5. Labasi Marduc Belsatar
(fiu) (fiu)
La data cand a venit la tron Nabonid, era necesar un conducator puternic. Mezii devenisera indrazneti in timpul carmuitorilor slabi ai Babiloniei de pana atunci si anexasera regiunea Haran. Lucrul acesta era un act de agresiune, care daca nu era infrant putea servi ca o incurajare pentru noi navaliri. De aceea, in cursul primului sau an de domnie Nabonid a considerat ca prima lui indatorire era sa recastige Haranul. Procedand astfel, el fagaduia sa devina un domnitor puternic si hotarat. Totusi, asteptarea aceasta nu a fost implinita, deoarece imparatul parea sa aiba interese prea mari si planuri prea indraznete. El era devotat cultului zeului luna Sin, de aceea a rezidit templul acestuia din Haran care zacea in ruina din anul 610 i.Hr. A construit de asemenea cladiri sfinte in Ur, unde a facut pe fiica sa preoteasa a lui Sin. Fiind profund interesat de istoria veche a natiunii sale, a scos la iveala rapoarte vechi. Totusi, se pare ca a observat primejdiile care se profilau in rasarit si a luat masuri pentru a le preintampina, printre care se raporteaza campania lui impotriva Arabiei, care e raportata mai jos.
In 553 i.Hr., pe cand conducea campania in partea de rasarit a Palestinei, s-a imbolnavit si s-a dus in Muntii Liban pentru refacere. El a chemat imediat pe fiul sau Belsatar si i-a incredintat domnia, act prin care a incercat sa asigure perpetuitate casei sale regale si astfel sa se incredinteze ca nici un uzurpator nu avea sa ocupe tronul Babilonului in rastimpul absentei sale. In felul acesta, el s-a putut ocupa in liniste de aducerea la indeplinire a marilor planuri de expansiune a imperiului. Intre timp, Belsatar s-a inapoiat la Babilon si pe la inceputul lui 552 (probabil, vezi p. 67) a domnit peste provinciile tatalui sau in calitate de coregent. Aceasta explica pentru ce, atunci cand a vrut sa-l onoreze pe Daniel in mod deosebit, a putut sa-i ofere numai locul al treilea in imparatie, cel mai inalt pe care avea puterea sa-l dea, intrucat el insusi ocupa locul al doilea (Daniel 5,16).
Imediat dupa insanatosirea sa, Nabonid a initiat invadarea partii de nord-vest a Arabiei si a cucerit oaza Tema, care avea sa devina pentru multi ani resedinta lui si unde a zidit palate mari. Nu se cunoaste adevaratul motiv al cuceririi acesteia. Unii istorici au considerat ca Nabonid s-a dus in Arabia pentru a avea o capitala mai sigura, in cazul in care Mesopotamia ar fi fost cucerita de mezi si persi, sau pentru ca avea nevoie de acel loc izolat pentru boala sa mintala. Oricare ar fi fost motivul, Nabonid a ramas in Tema pana in al 11-lea an al lui de domnie (545 i.Hr.) si in timpul acesta a facut mai multe incursiuni incununate de succes impotriva triburilor arabe din sud.
Intre timp s-a instrainat complet de persoanele de frunte ale Babiloniei, indeosebi de preoti. Absenta lui indelungata din capitala a produs trecerea cu vedere a catorva sarbatori de Anul Nou, care aduceau de obicei templelor venituri materiale mari, si inclinatia manifestata de el pentru Sin a produs ostilitate in preotimea lui Marduc. Este posibil ca modul deficitar in care Belsatar a administrat treburilor interne sa fi adancit dorinta multor babilonieni de a avea o alta conducere. Cei doi carmuitori pareau totusi sa detina parghiile guvernarii atat de sigur in mainile lor, incat nu a existat nici o tentativa de rascoala. Daca a fost vreo incercare, putem trage concluzia ca a dat gres, intrucat nu avem nici un raport despre asa ceva.
In primii ani de domnie ai lui Nabonid, a aparut o noua stea pe cerul politic de rasarit, si anume Cirus, un rege vasal al mezilor, cunoscut ca domnitor al triburilor persane si care se intitula "regele din Ansan". El se rasculase impotriva lui Astiages, stapanul sau med, si dupa ce a cucerit capitala Ecbatana, l-a detronat pe regele ei in 553 i.Hr. (sau, dupa alte surse, in 550) cam pe timpul cand Nabonid l-a numit coregent pe Belsatar. Primejdia din partea triburilor rasaritene era acum resimtita mai acut ca niciodata, si cand Cresus din Sardes, regele Lidiei, a propus o alianta regelui Amasis al Egiptului si lui Nabonid impotriva noii puteri rasaritene, ultimul a acceptat bucuros.
Adoptand maxima ca atacul e cea mai buna aparare, Cresus a invadat teritoriul persan in 547 i.Hr., dar apreciind gresit puterea pe care o detinea, si-a pierdut capitala si regatul inainte ca aliatii sai sa fi avut timp sa se organizeze si sa-l ajute impotriva lui Cirus.
In anii urmatori, Cirus si-a consolidat puterea in imperiu, care se intindea acum de la platoul iranian pana la coasta apuseana a Asiei Mici. In cele din urma, in 539 i.Hr., cand dupa alti ani de pregatire, Cirus a considerat ca venise timpul sa porneasca impotriva slabului imperiu al lui Nabonid, bogata provincie rasariteana Gutium i s-a predat fara nici un efort. Aceasta se invecina cu teritoriul lui Cirus si alcatuia bastion pentru zidul med pe care Nabucadnetar il construise pentru a-si ocroti imperiul de o posibila invazie din rasarit. Fireste ca Nabonid a intrat in alerta. In primavara si vara lui 539, a mutat statuile diferitilor zei ai cetatilor la Babilon poate pentru a fi protejat sau pentru a-l lipsi pe Cirus de ajutorul zeilor locali in cazul unei invazii. In felul acesta a indarjit si mai mult populatiile si preotii locali, care aveau sentimentul ca li se fura zeii. Faptele lui au invrajmasit de asemenea pe preotii Babilonului prin cresterea concurentei religioase in capitala, care era considerata mai ales domeniul zeului Marduc.
Cand Cirus a fost gata sa porneasca impotriva Babilonului, Belsatar si-a adunat fortele la Opis, pe Tigru, pentru a infrunta amenintarea invaziei si pentru a-l impiedica pe Cirus sa treaca raul. In batalia care a urmat, babilonienii au suferit o infrangere dezastruoasa, iar persii au fost in stare sa inainteze pana la Sippar, pe Eufrat, fara sa li se opuna vreo rezistenta. Cirus a capturat cetatea fara lupte la 11 octombrie 539 i.Hr. Nabonid a fugit inspre sud. Belsatar s-a inapoiat la Babilon, la aprox. 55 km sud de Sippar, si, increzandu-se in puternicele fortificatii ale acestuia, a ramas in cetate. Aici, cuprins de un simtamant de mandrie si infatuare si nejustificat de sigur de fortele sale (PK 523), a petrecut ultima lui noapte impreuna cu concubinele si prietenii sai intr-o sarbatoare frivola si udata cu multa bautura, folosind vasele sacre ale templul lui Solomon (Daniel 5). La 13 octombrie, Babilonul a cazut in mainile armatelor lui Cirus. Potrivit cu Herodot, acesta a abatut cursul Eufratul, care in mod normal curgea prin cetate, si a patruns in ea fara sa intampine vreo opozitie. Belsatar a fost ucis, iar Nabonid, care fugise spre sud, dupa cat se pare si-a gasit caile barate, s-a reintors la Babilon si s-a predat in mainile vrajmasului sau biruitor sperand sa capete indurare. Conform unui raport grecesc, generosul Cirus i-a crutat viata, numindu-l domnitor vasal peste o tara departata, numita Carmania.
Imperiul haldeilor a sfarsit astfel lipsit de glorie, dupa o existenta de aproape de un secol. Intemeiat de un conducator puternic, Nabopolasar, extins si consolidat de fiul sau la fel de puternic Nebucadnetar, imperiul s-a sfaramat repede dupa moartea acestuia din urma, dupa un sir de domnitori slabi. Imperiul neo-babilonian a etalat o bogatie materiala care probabil nu a fost egalata de nici o alta imparatie pana atunci. Din cauza aceasta este comparat cu un "cap de aur" in tabloul profetic al visului lui Nebucadnetar (Daniel 2,38). Totusi, a avut mereu urmatoarele slabiciuni care i-au accelerat prabusirea:
1. Natiunea babiloniana era imbatranita si fusese subjugata timp de atat de multe secole de catre amoriti, casiti, asirieni si acum de haldeii aramici, incat nu avea acele trasaturi de caracter care se cer pentru ca o natiune sa fie puternica si sanatoasa din punct de vedere politic. 2. Nu existau interese si legaturi comune care sa lege diferitele natiuni ale imperiului de dinastia haldeeana, chiar si babilonienii fiind din punct de vedere etnic niste straini fata de haldei, care alcatuiau doar clasa dominanta. Cand slabiciunile acestea erau compensate de taria conducatorului, ca de exemplu Nebucadnetar, imperiul parea puternic si sanatos. Dimpotriva, sub un conducator slab precum Nabonid, care lipsise timp de multi ani din capitala sa, care se preocupa mai mult trecutul tarii lui decat de nevoile ei prezente si care promova o zeitate provinciala in detrimentul zeului national protector, la care se adauga comiterea altor acte nesabuite si gafe politice, Imperiul babilonian nu putea sa ramana o entitate intacta.
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
