In afara de remarcile putine si episodice pe care le gasim in Vechiul Testament privitoare la iudeii din Egipt, unele de natura profetica si altele de natura istorica (Isaia 19,18.19; Ieremia 43,7; 44,1.15-28), exista un material informativ bogat cu privire la o colonie iudaica. Materialul acesta consta dintr-un mare numar de papirusuri gasite la Elefantina, o insula pe Nil, la hotarul sudic al Egiptului antic, cam la 960 km sud de Cairo. Aceste papirusuri de la Elefantina arunca lumina multa asupra evenimentelor istorice contemporane, indeosebi asupra istoriei iudaice a perioadei aceleia.
Istoria descoperirii papirusurilor de la Elefantina. – Prima grupa a acestor documente a fost cumparata de C. E. Wilbour in 1893, dar n-a ajuns la cunostinta oamenilor de stiinta decat in 1947. Intrucat Wilbour a murit la Paris in 1896, papirusurile au ramas in valiza lui, intr-un depozit de marfuri din New York timp de ani de zile. In cele din urma, valiza a ajuns la Muzeul Brooklyn, unde pretioasele documente continute de ea au fost puse in valoare. Deci, primele papirusuri de la Elefantina cunoscute au fost acelea cumparate de la localnici in 1904 de catre Sir Robert Mond si Lady William Cecil, care au fost publicate de catre Sayce si Cowley in 1906. Sapaturi germane intreprinse pe insula Elefantina in 1906 si 1907 au dat la iveala si alte documente de felul acesta. Publicarea lor in 1911 de catre Eduard Sachau, impreuna cu cele publicate de catre Sayce si Cowley in 1906, a oferit lumii oamenilor de stiinta un material bogat in limba aramaica de pe vremea lui Ezra si a lui Neemia, care a venit in sprijinul studiului perioadei postexilice si a aramaicii biblice.
Tot acest material, impreuna cu alte descoperiri izolate facute intre timp, a fost republicat de A. Cowley in 1923 intr-o editie usor de citit. In 1953, cele 17 papirusuri ai lui Wilbour, redescoperite acum in Muzeul Brooklyn, au fost publicate de Emil G. Kraeling. Numarul papirusurilor aramaice de la Elefantina publicate se ridica acum la peste 100. Legat de aceasta trebuie amintita o descoperire, care nu vine de la Elefantina. Este vorba de 13 scrisori aramaice oficiale scrise pe piele care, ca si papirusurile de la Elefantina provin din secolul al V-lea i.Hr. Ele pomenesc acelasi guvernator persan al Egiptului ca si documentele de la Elefantina si contin un material care revarsa lumina asupra raportului din Neemia. Cumparate de la un negustor egiptean de catre L. Borchardt, candva inainte de 1933, cand descoperirea a fost facuta cunoscut pentru prima data, documentele acestea au fost publicate ulterior de catre G. R. Driver (1954) si impreuna cu papirusurile de la Brooklyn trezesc acum un viu interes printre oamenii de stiinta preocupati de orientalism si Biblie.
Importanta papirusurilor elefantine pentru studiul Bibliei. – In cateva privinte, papirusurile de la Elefantina au fost extrem de importante pentru studiul Bibliei. Acestea au furnizat material bogat in limba aramaica din aceeasi perioada in care au fost scrise partile aramaice din Ezra si dintr-o perioada putin mai tarzie decat cartea lui Daniel, care contine de asemenea sase capitole in aramaica. Textele acestea au clarificat semnificatia cuvintelor biblice neclare, au venit in sprijinul intelegerii altora nu destul de bine cunoscute inainte de descoperirea textelor acestora si au imbogatit vocabularul nostru aramaic. Ele au procurat de asemenea mult material comparativ, prin care poate fi stabilita asemanarea aramaicii biblice cu aceea a documentelor de la Elefantina. Aceasta, la randul ei, dovedeste vechimea considerabila a partilor aramaice ale Bibliei.
Documentele oficiale gasite printre papirusurile de la Elefantina au dovedit ca documentele similare din Ezra sunt, deci, adevarate si ca scepticismul exprimat adesea cu privire la ele era neintemeiat. In plus, ele au aratat ca imparatii persani dadeau decrete care se ocupau de detaliile unor chestiuni religioase. De pilda, un decret al lui Dariu II, gasit la Elefantina, poruncea iudeilor din Elefantina sa sarbatoreasca Pastele, respectand cu strictete instructiunile mozaice.
Papirusurile acestea au furnizat dovezi suficiente pentru a rezolva vechea dilema, si anume daca Artaxerxe din cartea lui Neemia a fost primul sau al doilea imparat cu numele acesta. Dovada pe care ele o furnizeaza arata ca Neemia a putut fi guvernator numai sub Artaxerxe I. Papirusurile descopera ca Iohanan din Neemia 12,22 a fost preot in 410 i.Hr. Intrucat Iohanan era nepotul lui Eliasib, marele preot de pe timpul lui Neemia, lucrarea ca guvernator a lui Neemia trebuie sa fi precedat perioada in care Iohanan a slujit ca mare preot. De asemenea, faptul ca Sanbalat a fost guvernator al Samariei, asa cum e atestat in papirusurile de la Elefantina, a clarificat cateva probleme istorice in legatura cu relatarea lui Neemia. Cu toate ca, dupa cat se pare, Sanbalat mai era in viata in 407 i.Hr., fiind amintit intr-o scrisoare de la Elefantina, avea o varsta inaintata, iar raspunderile lui erau indeplinite de fiii sai. Aceasta sprijina concluzia ca lucrarea lui Neemia, cand Sanbalat era vrajmasul sau inversunat – probabil in floarea varstei – a avut loc undeva cu mult inainte de 407 i.Hr.
Papirusurile de la Elefantina sunt de asemenea foarte importante pentru faptul ca multe dintre ele sunt datate si ca unele chiar poarta o data dubla, data legala egipteana si echivalentul ei iudaic. Documentele cu data dubla au facut cu putinta sa se refaca calendarul iudaic folosit de iudeii din Elefantina din secolul al V-lea. Aceasta dovedeste ca trebuie sa fi fost un calendar lunar, cu Anul nou incepand toamna.
Colonia iudaica de la Elefantina din timpul secolului al V-lea i.Hr. Insula Elefantina (egiptean, Yeb) se afla inainte de prima cataracta a Nilului si formeaza o bariera naturala spre sud. Ea a fost o importanta fortareata de granita in diferite perioade din istoria Egiptului si a fost numita "Poarta Sudului". In timpul domniei lui Psamtik I (663-609 i.Hr.), insula aceasta a gazduit o puternica garnizoana de forte mercenare, dar nu e sigur daca acolo si atunci erau deja iudei. Totusi, iudeii faceau parte din fortele lui Psamtik II (594-588 i.Hr.). Asa cum afirma Herodot, acesta a dus o campanie contra Nubiei, in care, potrivit cu scrisoarea iudeului Aristeas, a fost insotit de trupe mercenare iudaice.
E lucru binecunoscut ca imparatii celei de-a 26-a dinastii egiptene se sprijineau puternic pe ostasi straini. Diferite inscriptii depun marturie despre prezenta mercenarilor ionieni, carieni si fenicieni in garnizoanele in sudul Egiptului. Cu toate ca iudeii nu sunt pomeniti pe nume, un text vorbeste despre soldati din Palestina. E cu putinta ca iudeii din Elefantina sa-si fi aflat calea spre Egipt inainte de distrugerea Ierusalimului. Ieremia se adreseaza, in afara de alti iudei care locuiau in Egipt, si celor din Patros (Ieremia 44,1), un nume geografic egiptean care inseamna literal "Tara de sud", in care de obicei este cuprinsa zona Elefantinei.
Cu toate ca originea coloniei iudaice din Elefantina inca nu e cunoscuta precis, oamenii acestia trebuie sa fi trait pe insula de un oarecare timp inainte de 525 i.Hr., deoarece atunci cand Cambise a cucerit Egiptul, ei deja alcatuiau o colonie bine stabilita, avand un templu unde se inchinau lui Yahu (o forma prescurtata a numelui Yahweh sau Iehova). Ei au fost preluati de administratia persana in sistemul ei militar si au continuat sa constituie garnizoana fortaretei Elefantina. Ei se numeau "armata iudaica", armata care era impartita pe steaguri sau companii, sub comandanti persani sau babilonieni, si centurii, cu ofiteri care purtau nume iudaice sau babiloniene. Nici un nume egiptean nu apare printre cei care formau personalul armatei. De aceea putem trage concluzia ca egiptenii erau tinuti departe de armata, intrucat loialitatea lor fata de imparatul persan putea fi pusa la indoiala.
Toata puterea judecatoreasca era in mainile ofiterului comandant persan al fortaretei, dar afacerile interne ale coloniei iudaice erau conduse de mai marele "adunarii". Iudeii aveau in posesie case si alte proprietati mostenite si se pare ca unii dintre ei erau oameni instariti.
Fiind iudei, ei erau in primul rand inchinatori ai lui Yahu. Lui i-au zidit un templu cu cinci intrari de piatra si cu stalpi de piatra, dar peretii erau probabil din caramida. Acoperisul era din lemn de cedru si usile din lemn se sprijineau pe balamalele din bronz. Vase din aur si de argint faceau parte din dotarea templului, si pe altarul lui iudeii aduceau jertfe arse cu foc, jertfe de faina si tamaie. Fiecare iudeu platea 2 sicli pentru intretinerea templului, in timp ce in Iudea se dadea doar ? de siclu (vezi Neemia 10,32). Iudeii care au cladit templul acesta nu fusesera influentati de reforma lui Iosia, care reorganizase practicile religioase ale Iudeii potrivit cu legile lui Moise, care interziceau in mod hotarat existenta oricarui alt sanctuar (Deuteronom 12,13.14; 2 Regi 23,8). In plus, ei serveau nu numai lui Yahu, ci si altor catorva dumnezei in afara de El, printre care si Ashim-Bethel si ‘Anath-Bethel. In timp ce Ashim (pentru un nume similar, vezi la 2 Regi 17,30) nu este cunoscut din alte surse, cunoastem bine pe zeita canaanita Anat, o divinitate setoasa de sange si imorala. Prin urmare, ii gasim pe iudeii din Elefantina, in unele privinte, la nivelul religios din timpul lui Manase, cu un templu al lor si slujind nu numai Dumnezeului lor national, ci si anumitor zei ai natiunilor pagane, indeosebi celor care promovau fertilitatea. In Elefantina nu se afla nici o urma din reforma lui Iosia. Si nu se resimte nimic din lucrarea lui Ieremia, Daniel sau Ezechiel, a caror influenta se poate usor observa printre exilatii repatriati asezati pe atunci la Ierusalim si in provincia Iudea.
Un document foarte important, care provine din anul 919 i.Hr., arata ca imparatul persan (Dariu II) a emis directive cu privire la viata religioasa a iudeilor. Din nefericire, acest document special nu s-a pastrat in conditii prea bune, dar tot ce se poate intelege este ca Dariu daduse un ordin ca sarbatoarea azimilor sa fie tinuta de la 15 la 21 Nisan, ca iudeii sa se curateasca pentru ocazia aceasta si ca ei sa nu bea (bauturi alcoolice) si sa nu consume nimic ce ar fi continut aluat dospit. Nu cunoastem motivul emiterii decretului. Dar poate fi dedus cu certitudine ca imparatul avea consilieri cunoscatori ai legii iudaice, in stare sa alcatuiasca un atare decret si care de asemenea erau interesati ca imparatul sa semneze o astfel de porunca. E posibil ca acest decret sa fi fost trimis tuturor iudeilor din tot imperiul, desi unica dovada a existentei lui provine din Elefantina. Decretul arata ca imparatii persani sustineau viata religioasa a iudeilor si legile lui Moise. Faptul acesta ofera dovezi puternice cu privire la autenticitatea raportului despre decretelor similare gasite in cartile lui Ezra si Neemia.
Datorita importantei extreme a decretului se ofera mai jos o traducere a scrisorii continute de acest document pastrat in conditii destul de rele. Cuvintele cuprinse intre paranteze drepte [ ] sunt refacute. Traducerea prezenta urmareste indeaproape pe cea a lui A. Cowley, Aramaic Papyri of the Fifth Century B.C. (1923), p. 62,63, dar au fost folosite si sugestiile lui Emil G. Kraeling, facute The Museum Brooklyn Aramaic papyri (1953), p. 92-95. Totusi, ea se deosebeste in unele detalii, acolo unde traducatorul de fata nu este de acord cu traducerile anterioare.
1. [Fratilor me]i
2. [Iedo]niah si colegii lui si ga[rnizoana] iudee, fratele vostru Hanan[iah]. Fie ca Dumnezeu sa doreasca pacea fratilor mei.
3. Si acum anul acesta, anul al 5-lea al imparatului Dariu, de la imparat s-a trimis la Arsh [am spunand],
4. [In luna Nisan sa fie un Pasti pentru garnizoana iudaica]. Acum asa sa socotiti : patruspre[zece] zile
5. [din luna Nisan si sa tine]ti [Pastele], si din a 15-a zi pana in a 21-a zi a lui Ni[san]
6. [sunt sapte zile de Azimi]. Fiti curati si luati aminte. N[u] lucrati
7. [in a 15-a zi si in a 21-a zi. Bere sa n]u beti si nimic [in] care [este] aluat
8. [sa nu mancati, incepand din a 15-a zi de la] apus pana in a 21-a zi a lui Nis[an sapte]
9. [zile, sa nu se vada printre voi; sa nu adu]ceti in odaile voastre si sa le sigilati afara in timpul [acelor] zi[le].
10. [Aceasta sa se faca asa cum Dariu] im[paratul porunceste]. Adresa: Fratilor mei, Iedoniah si colegilor lui din garnizoana iudaica, fratele vostru Hnani[ah]…
Acesti iudei straini care lucrau pentru imparatul persan nu erau pe placul localnicilor egipteni. Ura aceasta sporise desigur cand Cambise, pe vremea cand a cucerit Egiptul, a distrus templul egiptean din Elefantina dedicat zeului Khnum cu cap de berbec, dar nu s-a atins de iudei si de templul lor. Pentru ca iudeii faceau prozeliti printre egipteni, asa cum atesta documentele, si pentru ca o duceau bine din punct de vedere financiar si tratau pe indigenii egipteni cu dispret, folosind nume batjocoritoare pentru preotii lor, aversiunea reciproca a crescut pana cand a ajuns sa se manifeste violent.
Cand Arsham sau Arsames, satrapul persan al Egiptului, a lipsit din Egipt in 410 i.Hr., preotii lui Khnum au mituit pe comandantul persan Widrang sau Hydarnes al Elefantinei sa dea voie fiului sau, Nephayan, comandantul din Siene (Aswan), sa treaca prin insula Elefantina cu trupele sale neiudaice, sa jefuiasca templul iudaic si sa-l darame complet. Cand Arsames s-a reintors in Egipt, iudeii au avut satisfactia sa-i vada pe Hydarnes si pe Nephayan pedepsiti – probabil executati – pentru crima lor. Totusi, ei nu au reusit sa obtina de la acesta permisiunea sa-si rezideasca templul, intrucat satrapul se pare ca s-a temut de o noua revolta. Dand impresia ca aprobarea din partea lui ar depinde de o alta obtinuta de la autoritatile din Ierusalim, Arsames s-a gandit sa puna pe alti umeri raspunderea respingerii cererii lor. Se poate ca el sa fi cunoscut deja pe Neemia sau pe alti conducatori din Iudea, asteptandu-se astfel ca ei sa nu permita rezidirea unui alt templu.
Iudeii din Elefantina au scris o scrisoare marelui preot Iohanan din Ierusalim supunand-i spre aprobare cererea lor. Autoritatile din Ierusalim au ignorat cu totul cererea aceasta si nu i-au trimis nici un raspuns. De aceea, iudeii din Elefantina, dupa ce au asteptat in zadar timp de peste doi ani, au scris din nou in 407 i.Hr., de data aceasta prezentand cererea lor lui Bagoas, guvernatorul persan al Iudeii, si celor doi fii ai lui Sanbalat, guvernatorul Samariei, care, se pare, se ocupau de administratie in locul tatalui lor batran . Bagoas, care nu era in relatii bune cu Iohanan, s-a consultat cu Delaia din Samaria si a decis sa permita iudeilor din Elefantina sa-si rezideasca templul. Totusi, in templul cel nou nu avea sa se aduca jertfe de sange. Primind permisiunea aceasta, Arsames pare sa fi contrasemnat permisul, si templul a fost rezidit, dupa cum se poate vedea din faptul ca, in 402 i.Hr., intr-un document aramaic, se face din nou referire la templul care se afla pe insula.
Foarte curand dupa aceea o rebeliune reusita a egiptenilor contra stapanirii persane a adus inca o data independenta Egiptului si a marcat probabil sfarsitul coloniei iudaice din Elefantina. Ultimul document iudaic datat, cunoscut pana acum si provenit de pe insula, a fost scris la 19 iunie 400 i.Hr. De atunci nu se mai vorbeste nicaieri despre aceasta comunitate interesanta. Probabil ca templul a fost din nou distrus, iar iudeii au fost fie ucisi, fie alungati. Nu se mai stie nimic despre soarta lor.
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
7. Iudeii din Egipt in timpul secolului al V-lea i. Hr.
7. Iudeii din Egipt in timpul secolului al V-lea i.Hr.
