Numele Siria este un termen geografic, marcand o arie care a s-a modificat din timp in timp. Siria actuala nu include tot ce era cunoscut ca Siria in vremurile trecute si se extinde la arii care niciodata mai inainte nu fusese considerat ca parte din ea. In vremurile romane, toata tara, de la Eufratul de nord pana la Marea Rosie in sud, era numita Siria. Alte dati, Palestina era considerata separat si erau incluse parti din Mesopotamia de nord si centrala. In general vorbind insa, termenul geografic Siria desemneaza o arie marginita la est de marele Desert Sirian, in vest de Mediterana, la nord de Muntii Taurus si la sud de Palestina, cu frontiera intre Siria si Palestina, trecand aproximativ printr-o linie dreapta de la mare, la nord de Acra, pana la Iordan, la nord de lacul Hulec.
Regiunea astfel determinata este intersectata de doua siruri de munti de la nord la sud. Sirul vestic este marcat la nord de Jebel Acra (5,241 picioare =1,597 metri) si la sud de Liban, care se inalta pana la 10 000 de picioare (3,48 metri). Sirul rasaritean de munti numit Anti-Liban, care s invecineaza in sud cu muntele Hermon (9,232 picioare =2,814 metri). Intre cele doua siruri, se afla o vale de platou inalt, lata de 12 mile (19,3 km) numita acum Beqa, "crapatura", cu cele doua rauri ale ei, Litani curgand spre sud si Orontes spre nord. Ambele rauri cu timpul se intorc spre vest si isi varsa apele spre Mediterana. Diferite rauri curg spre est din sirul Anti-Liban si uda diferite oaze ale Desertului Sirian, dintre care Damasc, cu regiunea ei inconjuratoare de gradini, e cea mai bogata si cea mai mare.
Intrucat a fost izolata prin munti de restul Siriei, regiunea de coasta a Feniciei a avut o istorie oarecum deosebita de aceea a hinterlandului si a fost tratata separat in regiunea precedenta. In felul acesta, politic, Siria a fost compusa din state-cetati care au inflorit in jurul oazelor, ca acelea din Damasc si Aleppo si altele, de exemplu, Kadesh, Qatna, Hamath ori Alalach (Tell’Atshanah) pe malurile raurilor interioare. Cele din urma se afla toate in apropiere, de-a lungul lui Orontes. Cultura tipica siriana a vremurilor tarzii se gaseste si in Mesopotamia de Sus, in regiunea care in mileniul al doilea era cunoscuta ca Regatul Mitanni.
Ca in cazul Feniciei, nu se stie nimic despre istoria ariei acesteia inainte de jumatatea mileniul al doilea. Totusi texte egiptene si babiloniene ale primei jumatati a acelui mileniu i.Hr. mentioneaza ocazional carmuitori de cetati din Siria, iar din numele lor intelegem ca erau amoriti, cum de altfel au fost cei mai multi carmuitori ai Asiei Apusene 2200-1500 i.Hr. Hyksosii au trecut prin Siria in drumul lor catre valea Nilului si au pus stapanire pe anumite cetati importante, de exemplu Qatna, fortificandu-le dupa felul tipic hyksos cu metereze masive de pamant.
In secolul al XVI-lea, toata Siria a fost cucerita de Thutmose III si a ramas sub control egiptean timp de aproape un secol. Totusi, in timpul lui Amenhotep III si a lui Ikhnaton, unii dintre carmuitorii indigeni supusi s-au folosit de slabiciunea Egiptului si s-au declarat independenti. Cel mai puternic dintre statele acestea razvratite a fost Amurru, cu privire la care aflam multe din Scrisorile Amarna si din relatarile hittite din aceasta perioada. In timpul Dinastiei a Nouasprezecea s-a ridicat un nou rival pentru posedarea Siriei, Hittitii, cu rezultatul ca, adesea, Siria a devenit campul de lupta unde s-au infruntat cele doua puteri potrivnice. O data cu ivirea Popoarelor Maritime, catre sfarsitul secolului al XIII-lea, hittitii au disparut din istorie ca natiune, dar ramasitele lor au pastrat in posesie unele cetati siriene, cum au fost Hamatul si Charchemisul, si au pastrat cultura hittita timp de inca vreo cateva secole.
Pe vremea aceea, arameii, care traisera in campiile Mesopotamiei de nord, s-au mutat catre sud si ori au intemeiat, ori au preluat un numar de state-cetati puternice, dintre care Damasc si Zobah (la nord de Damasc) care au devenit cele mai puternice. Pentru care motiv, inca din timpul lui David, aceste doua state sunt amintite adesea in relatarile biblice contemporane. David a fost in stare sa le tina in supunere, dar ele si-au recastigat independenta fie in timpul domniei lui Solomon, fie indata dupa moartea lui. Incepand de atunci, statele siriene au fost vrajmase ale regatului lui Israel, cu rezultatul ca Israel a dus multe razboaie impotriva sirienilor, mai ales impotriva Damascului. In ce priveste istoria acelor razboaie, vezi p. 81-85.
Incepand din secolul al IX-lea, statele siriene au impartasit soarta altor natiuni ale Asiei de vest, asupra carora regii Asiriei aruncau priviri lacome. Timp de doua secole, o campanie asiriana dupa alta a fost indreptata impotriva unuia sau mai multor state aramaice din Siria pentru a asigura o predare constanta a tributului, pana cand Tiglat-pileser III a inaugurat politica transferarii natiunilor biruite in districte indepartate ale imperiului pentru a inlocui constiinta nationala cu loialitate pentru Imperiul Asirian. De aceea, un stat-cetate sirian dupa altul a disparut sub neincetatul asalt al masinii de razboi siriene. In cele din urma, in 732 i.Hr., ca unul dintre ultimele, Damascul a cazut si a devenit Proverbeincie a Asiriei.
Caderea Damascului a marcat disparitia culturii caracteristice siriene din aria aceea, care, intr-o forma oarecum modificata, a fost perpetuata pentru un timp ca si cultura mondiala. Limba aramaica s-a raspandit o data cu dispersarea populatiei Siriei si, in decurs de doua secole dupa caderea Damascului, a devenit un mijloc de comunicare, vorbita sau cel putin inteleasa, de la hotarul sudic al Egiptului, prin toate tarile semilunii fertile si Persia, chiar pana la hotarul apusean al Indiei. Desi sirienii nu constituisera niciodata unitate politica si nu fusesera in stare sa-si extinda controlul peste parti intinse ale lumii, limba lor a cucerit lumea cam in acelasi fel cum greaca a facut-o cateva secole mai tarziu.
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
