[Pentru o discutie despre principiile pe care se bazeaza cronologia acestei perioade, vezi p. 135-151; vezi, de asemenea, p. 94. Pentru un tabel al datelor, vezi pagina urmatoare].
Regii lui Iuda; Roboam (931-913 i.Hr.) – Cu Roboam, fiul nesabuit al lui Solomon, a ajuns la sfarsit imparatia ebraica unita, pentru a nu mai invia niciodata. Cand a mers la Sihem pentru incoronare, Roboam a aflat despre doleantele inradacinate printre supusii sai cu privire la poverile excesive de impozite si de munca obligatorie pe care le introduse tatal sau. Lepadand sfatul consilierilor cu experienta, acela de a fi de acord cu cererile logice ale poporului, el a amenintat ca le va spori poverile si prin aceasta a Proverbeocat o revolta pe fata a supusilor sai nordici si rasariteni, sub conducerea lui Ieroboam, care, auzind de moartea lui Solomon, se inapoiase din exil (1 Imp 12,1-20).
Desi a tinut seama de sfatul profetului Semaia, de a nu lupta impotriva fratilor sai la data disparitiei celor zece triburi, se pare ca Roboam a dat cateva batalii sangeroase impotriva lui Ieroboam ceva mai tarziu (1 Imp 12,24; 14,30). De asemenea, in al cincilea an al domniei lui, a suferit atacul de importanta istorica din partea lui Sisac I din Egipt (Sheshonk, 1 Imp 14,25-28), cu privire la care relieful victoriei lui Sheshonc de pe zidurile de la Karnak inca da marturie. Atacul acesta poate explica faptul ca regele din Iuda a intarit fortificatiile unui numar de cetati care ocroteau drumurile ce duceau la Ierusalim (2 Cron 11,5-12).
Fiind probabil fiul unei femei amonite, Roboam l-a urmat pe tatal sau in posedarea unui mare harem si in promovarea cultului zeilor pagani, cu toate ritualurile lor uracioase (1 Imp. 14,22-24; 2 Cron. 11,5-12).
Abiam si Asa (913-869 tn. Hr.) – Regele urmator, Abiam, a domnit numai pentru un scurt timp (913-911 i.Hr.), a avut un razboi cu Ieroboam I si l-a urmat pe tatal sau in toate viciile lui.
O data cu Asa, fiul lui Abiam, un rege bun a venit din nou la tron (911-869 i.Hr.). El a indepartat-o din locul de influenta pe bunica lui, care inaltase un mod lui Ashera si a indepartat prostitutia masculina, ca inchinare la idoli (v 10-13). Dupa primii ani de pace ai domniei sale, pe care el i-a devotat reformelor religioase, Asa a fost atacat de etiopieni sub Zerah, probabil, cusiti de pe tarmul rasaritean al Marii Rosii (2 Cron. 14,9-15). Cand Baesa din Israel a ocupat partea de nord a lui Iuda, probabil, in al 36-lea an dupa impartirea regatului (2 Cron. 16,1), Asa nu a indraznit sa infrunte ostirea nordica cu propriile forte inferioare, dar l-a determinat pe Benhadaddin Siria sa atace si sa-l slabeasca pe Israel. Pentru aceasta lipsa de credinta in Iehova, Asa a fost aspru mustrat de Hanani, profetul (v. 1-10).
Ultimii ani ai lui Asa s-au marcat printr-o sanatate subreda (v. 12) si de aceea l-a numit pe fiul sau Iosafat co-domnitor, asa cum arata datele cronologice.
De la Iosafat la Ahazia (827-841 i.Hr.) – Iosafat (872-848 i.Hr.) a continuat reformele religioase ale tatalui sau. Desi nu a reusit sa inlature toate inaltimile, i se atribuie meritul de a-i fi randuit pe leviti si pe preoti sa calatoreasca prin toata tara si sa predice Legea (1 Imparati 22,43; 2 Cronici 17,7-9). El a pus capat indelungatei certe dintre Iuda si Israel, aliindu-se cu dinastia lui Omri, si l-a casatorit pe principele mostenitor, Ioram, al lui Iuda cu Atalia, fiica lui Ahab (2 Regi 8,18.26), o unire care din nefericire a deschis poarta cultului lui Baal in Iuda. Iosafat, de asemenea, i-a ajutat pe regii din nord in campaniile lor militare. Impreuna cu Ahab, el a mers impotriva Ramotului din Galaad (2 Cron 18,28), si cu Ioram, regele lui Israel, impotriva Moabului (2 Imp. 3,4-27). De asemenea, s-a luptat impotriva unei puternice confederatii de edomiti, moabiti si Amoriti (2 Cron. 20,1-30). Unele natiuni insa, de exemplu, filistenii si arabii, au fost atat de impresionati de realizarile lui Iosafat, incat au cautat prietenia lui. Incercarea lui de a reorganiza expeditiile lui Solomon la Ofir a dat gres cand corabiile lui au naufragiat la Etion-Gheber (v. 35-37).
Ioram ( Numele Iehoram si Ioram sunt folosite unul in locul celuilalt in Biblie [engleza]. Pentru convenabilitate si claritate, insa, Iehoram e folosit in acest comentariu [in engleza]pentru a desemna pe fiul lui Iosafat, regele lui Iuda si Ioram pentru a desemna pentru a desemna pe fiul lui Ahab, regele lui Israel. (2 Imp 8,16) ) (854-841 i.Hr.), care nu trebuie sa fie confundat cu contemporanul sau, Ioram din Israel, a fost asociat la tron cu tatal sau, Iosafat. Nimic bun nu se spune despre Ioram. Influentat de sotia sa nelegiuita si idolatra, a incurajat cultul lui Baal in Iuda (2 Imparati 8,18), a dus razboaie neizbutite cu filistenii si arabii – 2 Cronici 21,16.17; 22,1) si a murit de o boala incurabila, asa cum prezisese Ilie (2 Cronici 21,12-19).
Ahazia (841 i.Hr.) a urmat caile viciate ale parintilor sai, s-a unit cu unchiul sau Ioram din Israel intr-un razboi fara de succes impotriva sirienilor (2 Imparati 8,26-29) si a fost ranit mortal in uneltirea lui Iehu impotriva lui Ioram al lui Israel. El a murit la Meghido, unde fugise sa se vindece (2 Imparati 9,14-28).
Regii lui Israel; Ieroboam I (931-910 i.Hr.) – Dupa ce-au iesit din dinastia lui David, toate triburile ebraice, cu exceptia lui Iuda, Beniamin si Levi, l-au invitat pe Ieroboam, un exilat politic de curand reintors din Egipt, unde fugise de Solomon. El a fost capetenie efraemita care i-a slujit lui Solomon ca supraveghetor peste o emoda de lucratori angajati in constructii la Milo. Displacandu-i politica interna a lui Solomon, s-a revoltat. Incurajat de profetul Ahia din Silo, se pare ca s-a facut tot mai indraznet in opozitia sa si, probabil, a fost denuntat lui Solomon. Prin urmare, a fugit in Egipt ca sa-si scape viata. (1 Imp 11,26-40).
Ieroboam I a domnit peste regatul de nord ca primul lui rege timp de 22 de ani (931-910 i.Hr.). El a facut din Sihem prima lui capitala, dar mai tarziu a transferat-o la Tirta. Tirta inca nu a fost clar identificata, dar se poate sa fi fost la actuala Tell el-Far’ah, cam la 7 mile (11 km) nord-vest de Nablus. Au fost facute recent excavatii la colina aceasta, care e mai mare decat aceea de la Meghido, dar inca nu s-au gasit urme pentru identificarea ei.
Ieroboam a avut de dus razboaie continue cu vecinii sai nemultumiti de la sud, mai intai impotriva lui Roboam, apoi impotriva lui Abiam (1 Imparati 14,30; 15,7).
De asemenea, se pare ca tara lui a fost devastata in cursul campaniei lui Sesonk, desi Biblia mentioneaza numai Iuda si Ierusalimul ca victime ale atacului. Totusi dovezile arata clar ca Sesonk a invadat si regatul de nord, deoarece a inscris numele multor cetati de nord pe relieful sau de la Karnak. De asemenea, s-a gasit un fragment dintr-o stela de victorie a lui Sesonk in ruinele cetatii Meghido a lui Ieroboam. Se poate ca Ieroboam sa nu-si fi tinut fagaduintele fata de Sesonk si in felul acesta a atras aceasta actiune militara care a fost intreprinsa impotriva lui. Altminteri nu este clar de ce Sesonk, care-i daduse azil lui Ieroboam ca refugiat politic, s-a intors atat de repede impotriva lui, imediat ce devine rege.
Din motive politice, Ieroboam a introdus rituri si practici care reprezentau o abatere de la cultul curat al lui Iehova. La Betel si Dan, a construit temple si a facut vitei pentru a-L reprezenta pe Iehova in forma vizibila (1 Imparati 12,27-31). Timp de doua secole, cultul acestor vitei de aur a fost cunoscut ca "pacatul lui Ieroboam". Despre toti succesorii lui la tronul lui Israel, cu exceptia a trei, se spune ca l-au urmat in apostazia aceasta. Un ciob de ceramica cu inscriptie gasit la Samaria revarsa o lumina curioasa asupra acestui cult al vitelului. El contine un nume personal al unui om care se chema Egeljau, insemnand "Iehova este un vitel", aratand ca israelitii Il adorau pe Iehova sub forma unui vitel tanar, la fel cum canaanitii il considerau pe dumnezeul lor, El, ca e un taur.
De asemenea, Ieroboam a schimbat sarbatoarea principala a lunii, a saptea din calendarul ecleziastic ebraic in a opta (v. 32-33). Dintr-un studiu al cronologiei israelite s-ar parea, de asemenea, ca un calendar civil care incepea primavara a fost introdus la data aceasta, in contrast cu cel folosit in regatul de sud, unde anul civil incepea toamna. Intrucat regii din sud foloseau la calcularea anilor lor de domnie sistemul anului de urcare la tron, Ieroboam a introdus sistemul egiptean fara anul urcarii la tron, probabil, fara alt motiv decat de a fi diferit.
Ieroboam, care si-a inceput domnia ca un rebel impotriva lui Roboam, s-a revoltat si impotriva lui Dumnezeu, si impotriva felului de cult randuit de El – zidindu-si astfel regatul pe cea mai slaba temelie posibil. Lucrul acesta era adevarat atat in sens politic, cat si spiritual. Nici dinastia lui, care s-a sfarsit data cu moartea fiului sau si nici oricare dintre dinastiile urmatoare nu a durat mai mult de cativa ani. Regatul lui Israel a avut zece dinastii si 20 de regi in cei 208 ani ai existentei lui. In plus, natiunea n-a scapat niciodata din impasul religios in care o varase Ieroboam. Afundandu-se tot mai adanc in mlastina idolatriei si a imoralitatii pagane, a fost mestecata bucata cu bucata de vrajmasii ei, Siria si Asiria, si cu timpul a disparut.
De la Nadab la Zimri (910-885 i.Hr) – Domnia nelegiuita a lui Nadab, fiul lui Ieroboam (910-909 i.Hr.), a fost scurtata cand a fost ucis de Baesa in orasul filistean Gibbethon. Asa s-a sfarsit intaia dinastie (1 Imparati 15,25-29). Acest precedent ingrozitor a fost repetat iarasi si iarasi pana cand zeci de dinastii diferite au domnit peste Israel. Baasa (909-886 i.Hr.) a continuat sa-l hartuiasca pe Iuda, dar a pierdut teritoriul pe care il ocupase cand a fost atacat de Benhadad din Damasc, dupa ce primise o mita de la Asa, regele lui Iuda (1 Imp. 15,16-16,7). Dinastia lui Baesa s-a sfarsit ca si cea precedenta. Fiul sau, Elah (886-885 i.Hr.), a fost ucis de Zimri, unul dintre generalii sai in capitala sa, Tirta, dupa o domnie de mai putin de doi ani (1 Imp. 16,8-10). Zimri a facut uz de scurta lui domnie de numai sapte zile pentru a ucide toate rudele si toti prietenii lui Baesa. Apoi, Omri, un alt general al lui Ela, care a fost proclamat rege de catre ostirea israelita, s-a angajat intr-o campanie impotriva filistenilor, a inaintat impotriva Tirtei si a luat cetatea. Dandu-si seama ca rezistenta lui era zadarnica, Zimri a refuzat sa se predea lui Omri, si a dat foc palatului, pierind in flacari (v. 11-18).
Omri (885-874 i.Hr.) – Omri a devenit fondatorul unei dinastii, din care patru regi au ocupat tronul in decursul unei perioade de 44 de ani (885-841 i.Hr.). La inceput, Omri a trebuit sa lupte impotriva unui alt pretendent la tron, Tibni, care avea un numar considerabil de aderenti in popor. Numai dupa patru ani de lupte interne, Omri a putut sa-l extermine pe Tibni si pe slujitorii lui (v.21-23). Lucrul acesta reiese din expunerile cronologice din versetele 15 si 23, care atribuie cele sapte zile de domnie ale lui Zimri anului al 27-lea al lui Asa, si urcarea la tron al lui Omri – ca singur domnitor – in anul al 31-lea al lui Asa.
Domnia lui Omri de 12 ani a fost, din punct de vedere politic, mai importanta decat arata relatarile Bibliei. Alegand un punct strategic pentru capitala sa, Samaria, el a facut pentru Israel ceea ce David facuse alegand Ierusalimul. Dealul acesta de 400 de picioare inaltime era situat intr-o campie ca un pahar si putea sa fie usor aparat. Dupa cate se pare n-a fost niciodata cucerit prin forta armelor, ci s-a predat numai din lipsa de apa sau hrana. Excavatiile intreprinse au verificat faptul dedus din relatarile Bibliei ca locul acela fusese nelocuit inainte de timpul lui Omri. Mutandu-si capitala in locul acesta, a inceput sa construiasca aparari extinse care au fost completate de fiul sau Ahab.
Daca Omri personal a avut lupte cu asirienii nu se stie, dar, timp de 100 de ani, rapoartele asiriene se refera la Israel numindu-l "tara casei lui Omri", chiar la multa vreme dupa ce dinastia lui Omri disparuse. Personalitatea lui, succesul lui politic sau intreprinderile lui comerciale trebuie sa-l fi facut vestit in ochii contemporanilor si ai generatiilor ulterioare.
Omri a stabilit relatii cordiale cu vecinii sai fenicieni si l-a casatorit pe fiul sau Ahab cu Izabela, fiica regelui Tirului. Alianta aceasta a introdus cultul lui Baal si al Aserei in Israel ajungand la proportii mai inainte necunoscute (1 Imparati 16,25). De asemenea, a acordat concesiuni economice Damascului si le-a ingaduit comerciantilor sirieni sa aiba magazine in bazarurile Samariei (1 Imp. 20,34). In vreme ce Israel a primit privilegii asemanatoare in Damasc, dupa doar o victorie militara asupra sirienilor, se pare ca Omri fusese infrant de sirieni si le cedase oarecare teritoriu si concesiunile economice la care s-a facut referire.
Insa Omri a avut succes in supunerea Moabului, asa cum admite inscriptia destul de lunga de pe vestita Piatra Moabita, unde Mesa, regele Moabului, zice: "Omri, regele Israelului l-a chinuit pe Moab multe zile, deoarece Chemos era maniat pe tara sa" (vezi vol. 1, p. 120). Cat de valoroasa era posedarea Moabului pentru Israel se poate vedea din tributul platit de Moab lui Ahab, fiul lui Omri. Se spune ca el se ridica – probabil anual – la "o suta de mii de miei si o suta de mii de berbeci cu lana lor." (2 Imp. 3,4)
Ahab (874-853 i.Hr.) – O data cu Ahab, regele urmator, a venit la tronul lui Israel un domnitor slab. El n-a avut taria de a-i rezista sotiei lui feniciene energice, care era hotarata sa faca din propria religie religia suprema. Aducand din patria sa la masa regala sute de preoti si profeti ai lui Baal si ai Astarteei, introducand riturile imorale ale sistemului cultic canaanit si persecutandu-i si omorandu-i pe adoratorii adevaratului Dumnezeu, Izabela a cauzat o criza religioasa de prima marime (1 Imp. 18,4.19). Din cauza crizei acesteia si datorita faptului ca unii dintre cei mai mari conducatori religiosi ai timpurilor Vechiului Testament, Ilie si Elisei, au locuit si au lucrat in Israel la data aceea, Biblia ii dedica mult spatiu lui Ahab.
Ilie a fost chemat de Dumnezeu sa lupte pentru supravietuirea adevaratei religii. O seceta indelungata de trei ani si jumatate, prezisa de profet ca o judecata a lui Iehova, a s-a abatut peste tara lui Ahab adusa aproape de ruina economica. Seceta a ajuns la sfarsit o data cu victoria lui Ilie asupra preotilor lui Baal la muntele Carmel, cand s-a dat o lupta intre puterea lui Iehova si aceea a lui Baal (v. 17-40). Dar, atata vreme cat Ahab a domnit, cultul pagan al lui Baal a propasit. E lucru remarcabil ca Ahab nu a indraznit sa le dea copiilor sai nume dintr-ale lui Baal – toate numele lor cunoscute, Ahazia, Ioram si Atalia, contin forma abreviata a lui Iehova. Supusii lui insa au avut mai putine scrupule in privinta aceasta. Numeroase nume personale ale perioadei acesteia si ale altora urmatoare au fost legate cu Baal – Abibaal, Baala, Baalzamar, Baalzacar si altele – cum arata cioburile din ceramica cu inscriptie gasite in cursul sapaturilor intreprinse la Samaria.
Ahab a ajuns sa fie vestit pentru "casa de fildes" pe care a construit-o (1 Imp. 22,39; Amos 3,15). Numeroase placi de fildes frumos sculptate, gasite cu prilejul sapaturilor efectuate la Samaria, descopera ca interiorul palatului sau era, probabil, captusit cu fildes. Desenele sunt asemanatoare cu cele gasite in decoratiuni de fildes ale Siriei si Asiriei.
Ca razboinic, Ahab a avut doar un succes moderat. De doua ori i-a infrant pe sirieni. Prada din aceste doua victorii l-au imbogatit destul de mult si i-au adus concesiuni economice in Damasc (1 Imp. 20,21.24). De aceea, pentru un timp, a devenit unul dintre cei mai puternici domnitori la apus de Asiria. Cand Salmanasar III a inaintat in Siria, Ahab s-a unit cu fostii sai vrajmasi pentru a face cauza comuna impotriva asirienilor si a condus cel mai mare numar de care dintre toti aliatii. Faptul acesta este descoperit in lista lui Salmanasar de catre adversarii sai in luptele de la Qarqar, care e pastrata intr-o inscriptie istorica pe stanca pe Tigrul de Sus. Inscriptia afirma ca, din cele 3940 de care care luptau impotriva asirienilor, 2000 ii apartineau lui Ahab, in timp ce toti ceilalti aliati conduceau laolalta numai 1940. Dintre cei 52 900 soldati pedestrii, Ahab detinea 10 000. Cand batalia de la Qarqar a pus stavila inaintarii lui Salmanasar, Ahab, constient de puterea sa, s-a indreptat imediat impotriva Damascului pentru a recastiga posesiunea cetatii Ramot-Galaad din Trans-Iordania, dar si-a pierdut viata in lupta (1 Imp 22).
Ahazia si Ioram (850-841 i.Hr.) – In timpul scurtei domnii a fiului lui Ahab, Ahazia (853-852 i.Hr.), care era tot atat de viciat ca tatal sau care domnise inaintea lui, nu s-a intamplat nimic important, cu exceptia poate a expeditiei nereusite la Ofir, facuta in cooperare cu Iosafat din Iuda (2 Cronici 20,35-37). Intrucat nu a avut nici un copil, Ahazia a fost urmat la tron de fratele sau Ioram (852-841 i.Hr.). In timpul sau, Mesa din Moab s-a revoltat. Desi a fost intreprinsa o expeditie militara in conlucrare cu Iosafat din Iuda cu rezultate dezastruase pentru Moab, Israel n-a fost in stare sa-si reaseze stapanirea peste tara aceea, asa cum lasa sa se inteleaga din relatarile Bibliei (2 Imp 3,4-27) si cum pretinde inscriptia de pe Piatra Moabita.
Ioram a dus cateva razboaie impotriva sirienilor. Prin mijlocirea profetului Elisei, au fost evitate de doua ori dezastre ce amenintaua (2 Imp. 6 si 7), dar incercarea lui Ioram de a recastiga Ramot din Galaad de la sirieni a fost la fel de mult o infrangere ca aceea a tatalui sau, Ahab. Ranit de Hazael din Siria, a mers in Izreelul bine irigat ca sa se refaca, unde a fost ucis de catre Iehu, comandantul ostirii lui. Acesta din urma a cautat sa desfiinteze intreaga familie a lui Omri, inclusiv pe Izabela, si apoi a uzurpat tronul pe seama sa (2 Imp 8,28.29; 9,24-10,17).
Dinastia lui Iehu (841-752 i.Hr.) – Iehu (841-814 i.Hr.), care fusese uns de un sol al lui Elisei la Ramot-Galaad, nu numai ca a pus capat dinastiei idolatre a lui Omri, dar a desfiintat si cultul lui Baal cat a fost posibil. Din cauza acestui zel indreptatit in privinta aceasta, a fost laudat de profet si s-a facut o fagaduinta ca descendentii lui vor sta pe tronul lui Israel timp de patru generatii (2 Imparati 10,30). Drept urmare, dinastia lui a domnit peste tara aproape 90 de ani, aproape jumatate din timpul existentei natiunii. Totusi Iehu nu s-a despartit de cultul vitelului lui Ieroboam, si in consecinta, reforma lui a fost incompleta.
Renuntand la politica predecesorilor sai, Iehu de bunavoie a devenit vasal al lui Salmanasar III si a platit tribut de indata ce a ajuns la tron. Evenimentul acesta e zugravit pe cele patru laturi ale Obeliscului Negru al lui Salmanasar din Muzeul Britanic. Regele ebraic – cel dintai de la care exista o reprezentare contemporana – e aratat ingenunchind inaintea lui Salmanasar, in timp ce insotitorii sai aduc ca tribut "argint, aur, un vas de aur saplu, un vas de aur cu varf ascutit, pahare mari de aur, galeti de aur, cositori, un baston pentru un rege si puruhtu de lemn". (Intelesul cuvintelor subliniate inca nu este cunoscut). Probabil, Israel si-a schimbat politica fata de Asiria pentru a asigura ajutor asirian impotriva principalului inamic al lui Israel, Hazael din Siria.
Cei 17 ani ai domniei lui Ioahaz (814-798 i.Hr.) au fost marcati prin razboaie continue impotriva sirienilor care l-au oprimat pe Israel mai intai sub Hazael, apoi sub fiul lui Benhadad III (2 Imp 13,1-3). Rezultatul a fost ca Israel a pierdut o mare parte din teritoriul lui si din armata lui, asa ca au ramas numai 10 care, 50 de calareti si 10 mii de soldati pedestrii (v. 7). O comparatie a celor 10 care ale lui Ioahaz cu cele 2000 ale lui Ahab dovedeste marea pierdere de putere pe care regatul o suferise in decurs de 50 de ani. Nu se stie cine l-a salvat pe Israel din trista lui soarta, deoarece "izbavitorul" din versetul 5 nu e identificat. Se intelege aici sau fiul sau Ioas (vezi v. 25), sau un rege al Asiriei, sau vreo alta persoana (vezi v. 5).
Urmatorul rege al lui Israel, Ioas (798-782 i.Hr.), a avut mai mult succes in razboaiele impotriva sirienilor, fata de cum avusese tatal sau si, batandu-i de trei ori, a recuperat tot teritoriul pierdut de Ioahaz (v. 25). Proverbeocat de Amatia din Iuda, a fost constrans impotriva vointei sale sa lupte cu regatul de sud – primul razboi dupa 100 de ani intre cele doua natiuni fratesti. A infrant ostirea lui Iuda in batalia de la Bet-Semes, l-a luat prizonier pe rege si a intrat victorios in Ierusalim. A daramat parte din lucrarile de aparare ale cetatii si a dus vase de la templu din tezaurele regale si cativa ostateci in Samaria (2 Imparati 14,8-14).
Datele cronologice impun o coregenta intre Ioas si fiul sau Ieroboam II, timp de 12 ani, unica coregenta in Israel pentru care exista dovezi. Este posibil ca prudenta politica din partea lui Ioas sa fi dus la aceasta masura. Cunoscand primejdia care pandeste un stat cand apare brusc un loc vacant la tron, probabil ca el l-a numit pe fiul sau, Ieroboam, ca impreuna-carmuitor si succesor cand au inceput razboaiele sale de eliberare impotriva Siriei. In felul acesta era asigurata continuitatea dinastiei chiar daca regele si-ar fi pierdut viata in cursul uneia din campaniile sale.
Domnia relatata, de 41 de ani ai lui Ieroboam (793-753 i.Hr.), cuprinde 12 ani de coregenta cu tatal sau Ioas. Din nefericire, putine lucruri se stiu cu privire la domnia lui aparent incununata de succes. Biblia dedica numai 7 verste vietii lui (v. 23-29), dar ele arata ca el a recastigat atat de mult din teritoriul pierdut, incat regatul sau aproape a egalat imperiul lui David si al lui Solomon in intindere, cu exceptia teritoriului detinut de regatul lui Iuda. Extinderea domniei lui era practic similara cu aceea a marilor regi amintiti. El a restatornicit domnia israelita peste regiunile de coasta si interioare ale Siriei, a cucerit Damascul si Hamatul si a ocupat Trans-Iordania la sud de Marea Moarta, care, probabil, inseamna ca i-a facut pe Amon si pe Moab tributari lui Israel. Aceste castiguri extraordinare au fost posibile din cauza faptului ca Asiria trecea printr-o perioada de slabiciune politica si nu era in stare sa intervina.
Ieroboam II se pare ca a fost un domnitor puternic, dar era lipsit de prudenta si prevederea tatalui sau. De aceea, el nu a luat masuri pentru a garanta continuitatea domniei, iar regatul sau s-a dezmembrat aproape indata dupa moartea sa. Fiul lui, Zaharia, a domnit (753-752 i.Hr.) si a cazut victima complotului ucigas al lui Salum (2 Imp 15,8-12). Asa s-a sfarsit dinastia lui Iehu, apoi regatul s-a intors la lipsa de putere politica ce il caracterizase in cursul celei mai mari parti a scurtei lui istorii.
Regatul lui Iuda de la 841 la 750 i.Hr.; de la Atalia la Azaria (Ozia) – Perioada in cercetare cuprinde istoria lui Iuda in timpul dinastiei lui Iehu din Israel. Sfarsitul domniei lui Azaria (Ozia) nu a avut loc in anul 750 i.Hr., dar data aceasta marcheaza inceputul aproximativ al noului Imperiu Asirian, cand Israel si Iuda au ajuns implicati in mod fatal in cuceririle de expansiune ale Asiriei. De cand Iotam, fiul lui Azaria, a fost numit impreuna-domnitor cu tatal sau in anul 750 i.Hr., data aceasta e o granita convenabila pentru aceasta cercetare a istoriei regatului lui Iuda.
Cand Ahazia din Iuda a fost ucis de catre Iehu in anul 841 i.Hr., Atalia, mama lui Ahazia, a pus mana pe tron pentru 6 ani (841-835 i.Hr.). Fiica a crudei si imoralei Izabela din Israel, ea a pus sa fie exterminati "toti cei de neam imparatesc", pentru ca sa-si asigure propria domnie. Totusi agentii ei l-au scapat din maini pe tanarul principe Ioas, care a fost izbavit de catre marele preot Iehoiada si de sotia lui, Ioseba, o sora a decedatului rege (2 Imp. 11,1-3).
Ioas (835-796 i.Hr.), educat in familia lui Iehoiada, a fost urcat pe tron la varsta de 7 ani si carmuirea Ataliei a fost rasturnata, iar regina nelegiuita, ucisa (2 Imp 11,4-21). Cata vreme i-a ingaduit lui Iehoiada sa-i conduca treburile, tanarul rege a lucrat cu intelepciune si evlavie, inlaturand cultul lui Baal si sustinand reparatii extinse ale templului (2 Imp 12,1-16; 2 Cron 24,1-14). Dupa moartea lui Iehoiada insa, a devenit nepasator si chiar a pus ca Zaharia, fiul binefacatorului sau, sa fie ucis cu pietre pentru ca l-a mustrat din cauza faptelor rele (2 Cron 24,15-22). Cand Hazael din Damasc a pornit impotriva lui, s-a rascumparat pe sine si tara cu parte din tezaurele templului. Fapta aceasta de lasitate, impreuna cu uciderea lui Zaharia, precum si nemultumiri interne si religioase pare ca au avut ca rezultat o opozitie adanc inradacinata fata de el. A fost asasinat de proprii servitorii si ingropat in cetatea lui David, nu in mormintele regale (2 Imp. 12,17-21; 2 Cron. 24,25).
Fiul sau, Amatia (796-767 i.Hr.), mai intai a luat masuri de pedepsire a ucigasilor tatalui sau si si-a consolidat propria pozitie. Planuind recucerirea Edomului, care mai inainte ii apartinea lui Iuda, a angajat 100 de mii de mercenari, dar apoi i-a eliberat la indrumarea unui om al lui Dumnezeu. Cu propriile forte iudaice, el a castigat o victorie asupra edomitilor si a cucerit capitala Edomului, Sela, probabil Petra. Intre timp, mercenarii eliberati au jefuit cetatile din Iudeea de nord. Datorita biruintei sale asupra edomitilor, Amatia a devenit arogant si l-a Proverbeocat pe Ioas al lui Israel la lupta impotriva lui. Acest gest necugetat a avut urmari dezastroase deoarece Iuda in fapta a devenit un vasal al lui Israel. Pentru ca se departase in felul acesta de adevaratul Dumnezeu, a pierdut increderea poporului sau. A fost asasinat la Lachis (2 Cron 25,1-28).
Amatia a fost urmat de fiul sau de 16 ani, Azaria, al carui al doilea nume, probabil pentru tron, era Ozia (790-739 i.Hr.). Domnia lui e descrisa ca dreapta, incununata de succes si prospera. El a promovat dezvoltarea economica a tarii (2 Cron 26,10) si a adunat o armata mare si bine emodata (2 Cron 26,11-15). Lucrul acesta i-a permis sa intrteprinda campanii cu succes impotriva filistenilor si arabilor (v. 7) si sa recupereze Elatul (Etion Gheberul la Golful Aqaba 2 Imp 14,22 si, probabil, teritoriul edomit care se afla intre Iuda si Golf). Amonitii au considerat lucru intelept sa se rascumpere cu daruri (2 Cron 26,8). In timpul domniei, un mare cutremur trebuie sa fi avut loc, unul care sa fie amintit timp de secole ca un eveniment de seama (Amos 1,1; Zaharia 14,5).
Slabiciunea politica a Egiptului si a Asiriei, care-l ajutase pe Ieroboam II sa-l faca pe Israel din nou o natiune prospera si puternica, in acelasi mod il favorizase si pe Ozia, cu rezultatul ca cele doua regate, impreuna, posedau aproximativ aceeasi arie in anul 750 i.Hr. ca aceea peste care domnisera David si Solomon. Aceasta a fost ultima prosperitate a evreilor. Urmarea la tron a lui Tiglat-pileser in 745 i.Hr si renasterea consecutiva a Imperiului Asirian au marcat inceputul declinului rapid in putere atat pentru Israel, cat si pentru Iuda.
Ultimii ani ai regatului lui Israel (752-722 i.Hr.); de la Salum la Osea – Dupa asasinarea lui Zaharia, regele Israelului, ultimul din dinastia puternica si de lunga durata a lui Iehu, a urmat o perioada de 30 de ani de anarhie si declin politic, aducand rapida dezmembrare si, cu timpul, pieirea regatului. Salum, ucigasul lui Zaharia, l-a urmat pe predecesorul sau la moarte dupa o domnie de numai o luna (752 i.Hr.). El a fost asasinat la randul lui de catre Menahem (2 Imp 15,8-15). Menahem (752-742 i.Hr.) a fost un domnitor crud care a redus la tacere orice impotrivire la domnia lui prin masuri extrem de severe (v. 16). Este un lucru cert ca teritoriile siriene enorme pe care Ieroboam II le stapanise candva, fusesera pierdute, desi faptul nu este mentionat in Biblie. Recunoscand puterea Asiriei ca ceva la care el nu ar fi putut sa reziste, Menahem a urmat procedura cea mai inteleapta posibil in imprejurarile acelea, platind de bunavoie sume enorme ca tribut pentru a fi lasat in pace de catre Tiglat-pileser III. El, pe vremea aceea, restabilea stapanirea asiriana peste o mare parte din teritoriul sirian. Tributul lui Menahem, colectat de la populatie printr-un impozit special, e mentionat atat in Biblie (v. 19,20), cat si in relatarile asiriene.
Pecahia, fiul lui Menahem, a fost in stare sa detina tronul pentru inca 2 ani (742-740 i.Hr.), cand a fost asasinat, asa cum fusesera multi dintre regii lui Israel inainte de el. Ucigasul lui, Pecah, care isi socotea anii de domnie de la data urcarii la tron a lui Menahem, asa cum indica datele cronologice, poate ca a fost inrudit fie cu dinastia lui Iehu, fie cu regele Salum si de aceea i-a trecut cu vederea pe ultimii doi conducatori, introducand cei 12 ani de domnie ca parte a propriei domnii. O alta explicatie posibila a problemelor puse de datele cronologice ale lui Pecah poate fi ca el a domnit peste o parte neinsemnata a tarii si nu i-a recunoscut pe Menahem si pe Pecahia ca domnitori legitimi. Oricare ar fi motivele lui pentru a uzurpa anii lor de domnie, e lucru destul de sigur ca el a avut o domnie neimpartita cu altul de numai vreo opt ani (740-732 i.Hr.).
Pecah a intrerupt politica pro-asiriana a predecesorilor sai si a incheiat o alianta anti-asiriana cu Rezin II al Damascului si cu alti domnitori sirieni. Apoi s-a indreptat impotriva lui Iuda pentru a impune participarea lui la liga anti-asiriana. Campania aceasta este cunoscuta ca razboiul siro-efraimit. Desi i-au pricinuit mari pagube lui Iuda si au anexat parte din teritoriu lui, confederatii n-au izbutit sa-si ajunga tinta. Ahaz din Iuda a cerut si a primit ajutorul lui Tiglat-pileser din Asiria, care a intrat in teritoriul regatului lui Pecah, a ocupat partea cea mai mare din Galileea si Galaad si i-a deportat pe locuitorii acestor regiuni in rasarit (2 Imparati 16,5-9; 15,27-29). Aceasta invazie asiriana neasteptata a rupt alianta nenaturala dintre Israel si Siria cu atat mai mult cu cat si Tiglat-pileser a inaintat impotriva sirienilor, a cucerit Damascul si l-a luat prizonier pe regele Rezin II (732 i.Hr.). Siria si partile cucerite din Israel au fost facute Proverbeincii asiriene si de aici inainte au fost administrate de catre guvernatori asirieni.
Osea (732-722 i.Hr.) – Domnia nefericita a lui Pecah s-a sfarsit cu un dezastru prin mana unui asasin Osea, care s-a suit pe tronul lui Israel ca cel de-al 20-lea si ultimul rege (732-722 i.Hr.). Tigalt-pileser III pretinde ca l-a pus pe Osea pe tron si arata ca domnia lui Pecah a fost rasturnata de proprii supusi ca rezultat al politicii lui dezastruase. Osea i-a platit un greu tribut lui Tiglat-pileser in schimb pentru dreptul de a fi tolerat ca rege vasal al Siriei. Marimea tributului anual trebuie sa fi fost o povara aproape de neindurat pentru micul stat, care acum consta dintr-o parte neinsemnata a fostului regat, iar, din cauza aceasta, Israel s-a revoltat. Disperarea poate sa fi fost motivul principal al lui Osea de a forma o alianta lisita de speranta impotriva Asiriei cu So, un rege slab al Dinastiei a 24-a a Egiptului, care domnea peste o parte din tara la data aceea. Salmanasar V – care intre timp urmase la tronul tatalui sau, Tigalt-pileser III, la tronul Asiriei -, a asediat Samaria si a cucerit cetatea aceea puternica fortificata dupa trei ani (2 Imp 18,10). Caderea cetatii, probabil, a avut loc in ultimul an al lui Salmanasar V (723-722 i.Hr.). Sargon II, care pretinde mult mai tarzii in inscriptii ca ar fi cucerit Samaria in primul sau an de domnie, probabil, nu avea nici un drept la pretentia aceasta. El era dupa cate se pare comandantul ostirii lui Salmanasar si se poate sa fi executat cucerirea cetatii si deportarea a 27 290 de captivi israeliti.
Caderea Samariei a marcat sfarsitul regatului de nord al lui Israel dupa o istorie tragica de ceva peste doua secole. Conceput si nascut in spirit de rebeliune, n-a avut sansa sa supravietuiasca. Douazeci de regi, cu o medie de domnie de zece ani si jumatate, au sezut pe tron, dintre care sapte ca ucigasi ai predecesorilor lor. Primul rege a introdus o inchinare idolatra, inaltand infatisari idolatre ale lui Iehova, si toti carmuitorii care i-au urmat au calcat pe urmele lui in acest "pacat"; unii adaugand la el cultul lui Baal si al Astarteei. Daca n-ar fi fost lucrarea neobosita a unor reformatori, ca Ilie si Elisei si a altor profeti, regatul lui Israel poate ca nu ar fi dainuit atata timp.
Regatul lui Iuda de la 750 la 731, de la Azaria (Ozia) la Iotam – Dupa o domnie lunga si izbutita, Ozia a impotrivactat lepra, ca pedeapsa pentru faptul ca a intrat in templu ca sa jertfeasca tamaie (2 Cron 26,16-20). Fiul sau Iotam a fost numit apoi coregent (2 Imp 15,5), un gest intelept pentru a garanta continuitatea dinastiei. Politica numirii unui principe mostenitor in functie de coregent a fost urmata mai mult de un secol, de la Amatia la Manase.
Relatarea despre lepra lui Ozia arata ca unei victime care a impotrivactat acea boala ii era impusa carantina si chiar si unui rege i se cerea sa se izoleze in mod obligatoriu in tot timpul vietii, iar atunci cand murea, era inmormantat separat. In anul 1931 s-a gasit o tablita in colectia muzeului arheologic rus de pe Muntele Maslinilor din Ierusalim, care contine urmatoarea inscriptie in aramaica: "Aici au fost aduse oasele lui Ozia, regele lui Iuda – nu le deranjati!" Forma scrisului arata ca tablita a fost gravata pe vremea lui Hristos sau putin mai devreme, probabil, la o data cand oasele lui Ozia, pentru vreun motiv necunoscut, au fost transferate la un nou loc de odihna.
Iotam (750-731 i.Hr.), dupa ce domnise in locul tatalui sau, care fusese lepros timp de 12 ani, in anul al 16-lea al sau, l-a numit pe fiul sau Ahaz ca domnitor. Iotam a mai trait doar 4 ani (vezi 2 Imp 15,33 cf. v. 30). Ca si tatal sau, Iotam a fost un domnitor oarecum drept. Cei trei profeti evrei contemporani, Isaia, Osea si Mica, probabil, au exercitat o buna influenta asupra lui. El a fost martor la invazia nereusita a lui Rezin din Siria si a lui Pecah din Israel (v. 37), motivul pentru care l-a numit pe Ahaz ca si coregent, dar amenintarea mai mare pentru existenta lui Iuda a venit dupa timpul acesta.
Ahaz (735-715 i.Hr.) – Fiul lui Iotam, Ahaz, a ramas impasibil la influenta profetilor, inchinandu-se la idoli. El "a trecut pe fiul sau prin foc…, a adus jertfe si tamaie pe inaltimi, pe dealuri si sub toti copacii verzi" (2 Imp 16,3.4). Neavand incredere in ajutorul lui Dumnezeu si lepadandu-L in razboiul siro-efraemit (Isaia 7,3-17), s-a indreptat catre Tiglat-pileser III si a cumparat ajutorul lui cu tezaure de la templu si palat (2 Imp 16,7-8). Cand Tigalt-pileser a cucerit Damascul, Ahaz a aparut in anturajul lui. La Damasc a facut cunostinta cu modul de cult asirian si a cautat sa-l introduca imediat in propriul sau regat. De aceea a trimis din Damasc instructiuni la Ierusalim ca sa se faca un altar asirian, la fel cu cel pe care il vazuse acolo. Acest nou altar a inlocuit pe cel pe care il asezase Solomon pentru arderile de tot si a fost pastrat in uz un oarecare timp (v. 10-16).
Ahaz, ca si predecesorii sai, pare sa fi numit pe fiul sau Ezechia (729-686 i.Hr.), ca si coregent cand a vazut ca regatul lui Iuda va intra in necazuri cu Asiria. Cu privire la domnia lui Ezechia se gasesc informatii multe atat in Biblie cat si in izvoare seculare. Evenimentele descrise in 2 Imparati 18 la 20, sunt aratate si in Isaia 36 la 39 si 2 Cronici 29 la 32. Alte informatii sunt date in Ieremia 26,17-19 cu privire la soliile profetului Mica de pe vremea lui Ezechia, iar inscriptiile lui Sargon II si Sennacherib servesc ca sursa extrabiblica pentru cele doua campanii asiriene ale acelei perioade.
Ezechia (729-686 i.Hr.) – Ezechia a fost un bun domnitor si a initiat o serie de reforme religioase, probabil, dupa moartea tatalui sau nelegiuit in anul 715 i.Hr. Pentru aceasta a fost foarte mult laudat de scriitorul biblic (2 Imp 18,3.4). De asemenea, a stabilit control asupra unor parti din Filistia, a intarit sistemul national de aparare, a incurajat comertul si agricultura, construind antrepozite si staule (2 Imp 18,8 si 2 Cron 32,28-29). O realizare tehnica a domniei sale a fost saparea unui tunel lung de 1749 picioare (6,533 m) de la izvorul Ghion din valea Chedron la un iaz la un nivel mai jos inauntrul cetatii Ierusalim (2 Cron 32,4-30; 2 Imp 20,20). In felul acesta i-a asigurat Ierusalimului o continua aProverbeizionare cu apa. Chiar si acum, dupa mai mult de 2500 de ani, apele Ghihonului inca mai curg prin tunelul acesta in iazul Siloam.
In anul 1880, niste baieti care umblau prin tunel au descoperit o inscriptie ebraica, aflata acum in muzeul arheologic din Istambul, care fusese sapata in roca dupa terminarea tunelului. Ea suna asa: "[Tunelul] a fost strapuns si iata felul cum a fost taiat. In timp ce [lucratorii] inca [ridicau] securile, fiecare spre vecinul sau si in timp ce mai ramasesera de sapat 3 coti, [s-a auzit] vocea unuia chemandu-l pe un altul, intrucat era o crapatura in roca pe partea dreapta [si pe cea stanga]. Si cand tunelul a fost strapuns, taietorii in piatra au lovit, fiecare sa-l intalneasca pe colegul sau de munca, secure catre secure, si apa a erupt din izvor la suprafata pe o distanta de 1200 de coti, iar inaltimea stancii deasupra capetelor cioplitorilor in piatra era de 100 de coti".
Insa Ezechia e cel mai bine cunoscut pentru credinta lui in Iehova pe vremea uneia dintre invaziile lui Sennacherib in Iuda, care a avut ca urmare distrugerea miraculoasa a unei mari ostiri asiriene. Ezechia mostenise situatia de vasal fata de asirieni de la tatal sau, dar, pe cand regii asirieni erau foarte ocupati in Mesopotamia, Ezechia si-a intarit lucrarile de aparare in nadejdea ca va alunga de la sine jugul asirian cu ajutorul regilor etiopieni din Dinastia a 25-a a Egiptului. Profetul Isaia era vehement impotriva unei astfel de politici (Isaia 18,1-5; 30,1-5; 31,1-3), dar s-a dovedit fara putere in a-i schimba gandurile lui Ezechia. Regele era hotarat sa se desfaca de Asiria indiferent care ar fi fost rezultatele si de aceea a rupt legaturile cu imperiul. Drept urmare a avut de suferit mai multe invazii asiriene.
Totusi prima invazie a Palestinei, facuta de Sargon II, n-a fost insotita de rezultate serioase. Iuda n-a pierdut mai mult decat regiunea ei de pe tarmul marii. Isaia intre timp umbla pe ulitele Ierusalimului si in mod solemn, dar fara succes, proclama profetiile sale impotriva Egiptului si a tuturor aliatilor lui (Isaia 20). Cea dintai lovitura puternica a venit in anul 701 i.Hr., cand Sennacherib a invadat Palestina. Ostirea lui a trecut ca un tavalug compresor prin tara, lasand in urma ei numai distrugere si ruina. Prea tarziu, Ezechia si-a schimbat politica si i-a trimis tribut la Lachis. Insa Sennacherib cerea predarea neconditionata a Ierusalimului. Faptul ca cetatea a fost cucerita e atestat de propriile lui cuvinte, care nu pretind mai mult decat ca au asediat-o. Se pare ca evenimente petrecute in alta parte a vastului sau imperiu au devenit mai apasatoare, ca urmare a faptului ca a ridicat asediul si s-a intors in Asiria.
Boala lui Ezechia, descrisa in 2 Imparati 20, trebuie sa fi aparut cam in acelasi timp cu invazia asiriana din al 14-lea an al sau, cu 15 ani inainte de moartea sa (2 Imp 18,13; 20,6; 18,2). Faptul ca Isaia, atunci cand i-a promis lui Ezechia vindecare, l-a asigurat si ca cetatea nu va fi luata (2 Imparati 20,6), lasa sa se inteleaga faptul ca boala a venit la scurt timp inainte de campania lui Sennacherib. Aceasta explica de ce Ezechia a fost atat de prietenos fata de solii lui Merodac-baladan (Marduk-apal-iddina), regele exilat al Babilonului, pe care, ca pe un vrajmas legat de un juramant al Asiriei, Ezechia l-a considerat probabil un posibil aliat binevenit in lupta lui pentru independenta. Insa Isaia, care avertizase impotriva unei aliante cu Egiptul, se opune tot atat de mult unei aliante cu regele in exil al Babilonului.
Cam peste vreo 10 ani, cand Taharka al Egiptului venise la tron, Sennacherib s-a intors in Palestina pentru a forta o confruntare cu insolentul Ezechia. Sennacherib mai intai a expediat o scrisoare cerandu-i lui Ezechia sa se predea. Regele lui Iuda, incurajat de Isaia, a refuzat sa implineasca cererea aceasta, vazandu-si rasplatita credinta in interventia lui Dumnezeu. Marea oaste asiriana a suferit un dezastru inspaimantator in fata portilor Ierusalimului (2 Imp 18 si 19).
De la Manase la Iosea (697-609 i.Hr.) – Ultimii 15 ani ai vietii lui Ezechia au fost, probabil, ocupati cu recladirea tarii sale devastate. Cu vreo 10 ani inainte de moartea sa, el l-a facut pe fiul sau, Manase, coregent, asa cum lasa sa se inteleaga datele cronologice. Lunga domnie de 55 de ani ai lui Manase (697-642 i.Hr.) a fost plina de nelegiuire. El a rezidit altarele lui Baal, a slujit Astarteii, a umblat cu vrajitorii, a jertfit copii mici si "s-a inchinat inaintea intregii ostiri a cerurilor si i-a slujit" (2 Cron 33,1-10). Regii asirieni, Esarhadon si Asurbanipal, il mentioneaza pe Manase ca vasal al lor. Candva, in timpul domniei lui, el trebuie sa se fi rasculat, deoarece unul dintre acesti doi regi asirieni l-au legat cu lanturi de arama si l-au dus la Babilon (v. 11). Desi pare oarecum curios ca a fost dus la Babilon si nu la Ninive, trebuie sa se retina faptul ca regii asirieni la data aceea considerau Babilonul ca a doua lor capitala. Vinovatia lui Manase nu poate sa fi fost prea grava, deoarece a fost iertat si repus in pozitia lui de mai inainte (v. 12,13). Slujbasii asirieni, intre timp, au administrat tara si probabil au jefuit-o complet. Dintr-un document din vremea aceea se vede clar ca Manase, la reintoarcerea lui din Babilon in Iuda, a gasit o tara extrem de saracita – document in care se nota ca tara lui Amon platea un tribut de doua mine de aur; Moabul, o mina de aur; in timp ce saraca tara a lui Iuda platea numai 10 mine de argint. Necazurile prin care a trecut Manase au avut cel putin avantajul de a-l aduce la punctul convertirii (v. 12-20).
Fiul sau, Amon (642-640 i.Hr.), a fost tot atat de nelegiuit cum fusese si Manase inainte de pocainta lui, si prin urmarea, slujitorii lui l-au ucis dupa o scurta domnie de 2 ani (2 Imp 21,19-16; 2 Cron 33,21-25).
Fiul lui Amon, Iosia (639-608 i.Hr.), s-a urcat la tron dupa asasinarea tatalui sai. Avand inclinatii religioase, el a introdus un numar de reforme, incepand la cei 15 sau 16 ani care-i avea sa desfiinteze inaltimile, stalpii sacrii pagani si altarul lui Baal (2 Cron 34,3). In timpul lucrarilor de reparatii ale templului in al 18-lea an al domniei lui Iosia (622-621 i.Hr.), a fost gasita "Cartea Legii" (vezi PR 392). Ajungand sa cunoasca preceptele ei, el a initiat o curatire deplina de paganism si idolatrie prin tot regatul lui Iuda si in regiunile invecinate ale fostului regat al lui Israel (2 Imparati 22 si 23; 2 Cronici 34,6.7). Aceasta arata ca el stabilise un fel de control politic asupra teritoriului care din 722 i.Hr. fusese o Proverbeincie asiriana. Din cauza lipsei de putere a Asiriei dupa moartea lui Asurbanipal, in anul 627 i.Hr., si a rapidei dezintegrare a Imperiului Asirian, fostul teritoriu al celor 10 triburi pare sa fi cazut ca un mar prea copt in poala lui Iosia. El si-a folosit puterea si influenta pentru a asigura reforma religioasa prin toata Palestina si ar fi putut sa reuseasca, daca nu ar fi intervenit moartea lui prematura. Avand in vedere faptul ca ultimii ani ai lui Iosia coincid cu ridicarea Imperiului Neo-Babilonian, ei vor fi schitati in sectiunea XV a acestui articol.
Aceasta scurta privire asupra istoriei lui Iuda in timpul noului Imperiu Asirian, de la ultimii ani ai lui Azaria la Iosia, descopera un tablou trist. Desi Iuda a fost crutat de soarta tragica care i-a revenit Regatului de Nord, tara a fost secatuita de toate resursele de cererile grele de tribut ale Asiriei. In zilele lui Ezechia s-a facut experienta unei eliberari glorioase si miraculoase, dar chiar si atunci a fost platit un pret mare pentru greselile politice anterioare si Iuda s-a gasit devastat de la un capat la altul. Numai Ierusalimul scapase de distrugere. Scriitorii Bibliei, care priveau istoria politica a natiunii lor in lumina ascultarii sau neascultarii de Dumnezeu, arata ca multele nefericiri care au venit asupra lui Iuda au fost rezultatul apostaziei. Intrucat jumatate dintre regii care au domnit in aceste perioade au fost necredinciosi fata de Dumnezeu, nu e surprinzator ca natiunea nu o ducea bine.
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
