Istoria Asiei si Babiloniei in timpul celei de-a doua jumatati a celui de-al doilea mileniu i.Hr. va fi discutata in legatura cu istoria lor ulterioara, intrucat aceste natiunile nu au jucat nici un rol important in Asia de vest in timpul acesta. Totusi, dupa un studiu al istoriei natiunilor care au inconjurat poporul Israel pe vremea cand el a cucerit Canaanul si a perioadei cand ei au fost fie condusi de judecatori, fie oprimati de natiuni vrajmase, se cuvine sa studiem acum istoria poporului lui Dumnezeu, cu care Biblia se ocupa in principal. Ceea ce se stie cu privire la istoria natiunilor mai neinsemnate ale Canaanului din acest timp se va mentiona la locurile potrivite si nu in sectiuni separate.
Cronologia perioadei – Timpul dintre ocuparea Canaanului si stabilirea monarhiei ebraice e cunoscut ca perioada judecatorilor. Cronologia acestei perioade e fixata prin data mortii lui Solomon (vezi p 124,143,134). Cronologia de lucru adoptata pentru comentariul acesta plaseaza moartea lui Solomon in anul 931/30 i.Hr., adica in cursul anului ebraic calculat din anul 931 pana in toamna lui 930. In consecinta, data pentru inceputul construirii templului lui Solomon, in al patrulea an al domniei lui (1 Regi 6,1) ar fi 967/66 i.Hr. adica in primavara anului 966 i.Hr. (vezi vol. 1, p. 191).
Templul a fost inceput in al 480-lea an dupa Exod (1 Regi 6,1); de aici Exodul poate fi fixat in anul 1446-1445 primavara, cu trecerea Iordanului 40 de ani mai tarziu (Iosua 5,6.10), in 1405 i.Hr. Dintre cei 480 de ani din 1 Regi 6,1,40 de ani urmeaza sa fie scazuti pentru domnia lui Saul (Fapte 13,21); 40, pentru domnia lui David (1 Regi 2,11); 4, pentru domnia lui Solomon. Acesti 84 de ani scazuti din cei 480 de ani lasa incoronarea lui Saul in al 391-lea an de la Exod sau al 356-lea an de la invadarea Canaanului, dandu-ne anii 1405-1151/50 i.Hr. pentru perioada de la Iosua la Samuel.
Un alt carlig cronologic e procurat de o afirmatie facuta de catre judecatorul Iefta l-a inceputul termenului sau de serviciu: "Iata ca sunt 300 de ani de cand locuieste Israel la Hebron si in satele din jurul lui" (Jud 11,26). Acesti 300 de ani merg inapoi la cucerirea regiunii aceleia, sub conducerea lui Moise, in cursul ultimului an al vietii lui (vezi Deut 2,26-37). Aceasta afirmatie include in cei 300 de ani atat cucerirea sub Iosua si batrani, impreuna cu perioada in care au fost judecatori Otniel, Ehud, Samgar, Debora si Barac, Ghedeon, Tola si Iair, cat si perioadele intermediare de oprimare.
Incadrarea acestor perioade in cei 300 de ani nu prezinta mari dificultati, intrucat e logic ca unii judecatori au carmuit in acelasi timp, unul poate in Transiordania, si altul in Palestina de apus sau unul in nord si altul in sud. De asemenea, este posibil ca, intr-o parte a tarii, unele triburi sa se fi bucurat de odihna si liniste, in timp ce alte triburi erau oprimate. Lucrul acesta, de exemplu, este aratat in oprimarea de catre regele canaanit Iabin din Hazor care s-a sfarsit cu victoria Deborei si a lui Barac asupra lui Sisera, capitan al ostirii lui Iabin (Judecatori 4). In cantarea de biruinta a Deborei, mai multe triburi erau mustrate pentru ca nu le-au ajutat fratilor lor in lupte pentru eliberarea de sub tirania opresorului (Judecatori 5,16-17). Triburile acestea probabil ca au considerat ca nu este nevoie sa-si riste viata, atata timp cat ele se bucurau de o existenta pasnica, asa cum a fost cazul timp de 80 de ani, dupa ce Ehud ii eliberase de oprimarea moabitilor si amaleciti (Judecatori 3,30).
De la Iefta la incoronarea lui Saul au trecut 57 de ani, potrivit cu declaratiile Bibliei. In timp ce Iefta domnea peste triburile rasaritene, terminandu-se cu o apasare de 18 ani a amonitilor, filistenii au inceput sa-i asupreasca pe cei din vest. Ei au capturat chivotul pe vremea lui Eli, dupa ce fusese la Silo timp de 350 de ani (PP 514). In cursul acestei oprimari filistene, Samson l-a hartuit pe opresorul pagan si a inceput "sa izbaveasca pe Israel" (Jud 13,5). Samuel a fost probabil si un contemporan al lui Samson, acesta din urma actionand in partea de sud-vest, celalalt, in muntii din Palestina centrala (1 Sam 7,16-17). Samuel a fost ultimul judecator care avea sa-l carmuiasca intelept pe Israel. Multa vreme, el a fost singurul conducator al poporului sau (PP, p. 591) inainte de a fi ales primul rege Saul.
Cronologia relativ fixata a Egiptului in cursul acestei perioade si mai multe date-cheie din cronologia biblica permit o reconstruire experimentala a acestei perioade a judecatorilor, care duce la urmatoarele sincronisme:
(E cu neputinta sa stabilesti date exacte cu privire la diferiti judecatori si pentru alte evenimente ale acestei perioade. Datele oferite aici sunt numai sugestive. Datele atribuite regilor egipteni sunt aproximativ corecte.)
CRONOLOGIE IPOTETICA A PERIOADEI JUDECATORILOR
Popoarele Canaanului si cultura lor – Cea mai timpurie populatie indigena a fost nonsemitica, asa cum se vede din numele celor mai vechi asezari, care sunt nonsemitice. Catre sfarsitul celui de-al doilea mileniu i.Hr., amoritii au invadat Canaanul si, timp de secole, au format clasa conducatoare. De asemenea, hittitii timpurii, despre care se pot afla numai indicii in textele care Proverbein din perioada lor imperiala de mai tarziu, s-au asezat in anumite parti ale Palestinei, asa cum au facut hurii, in special in sud. Dintre cele 11 popoare numite canaaniti in Geneza 10,15-19, hittitii si amoritii au fost deja amintiti. Dintre celelalte, sase locuiau in Siria si Fenicia, si anume: sidonienii si zemaritii, pe coasta; arkitii, cu capitala la Irqata, din scrisorile Amarna, la nord de Tripoli; sinitii, a caror capitala Siannu, mentionata in relatarile asiriene, e inca neidentificata; arvaditii, cu capitala la Arvad, in Fenicia de nord; hamatitii in Siria interioara. Despre celelalte 3 triburi canaanite, iebusitii, ghirgasitii si hivitii, nu se stie nimic din surse extra-biblice.
Toate aceste popoare, traind intr-o tara situata intre cele doua mari civilizatii ale antichitatii – Egiptul, in sud si Mesopotamia, in nord -, au fost puternic influentate de cultura acestor tari. Desi Palestina si Siria traisera sub dominatia politica a Egiptului timp de secole, pana la invazia ebraica, influentele culturale ale Mesopotamiei erau mai puternice decat acelea ale Egiptului. Cauza acestui fenomen ciudat se afla poate in legaturile etnice. Intrucat toate aceste popoare vorbeau limbi semitice aproape inrudite cu cele vorbite in Babilonia si Asiria, poate ca au fost mai atasate de cultura rasariteana decat de cea a stapanilor lor politici. De aceea gasim ca limba si scrisul babilonian erau folosite in toata corespondenta dintre diferiti conducatori de cetati si intre ei si curtea egipteana. Tablita de lut le servea ca material de scris, asa cum faceau vecinii lor rasariteni. Este evident ca arta scrisului era extins practicata, iar acest lucru reiese din faptul ca s-au gasit texte cuneiforme cu prilejul diferitelor sapaturi palestiniene, de exemplu: Sechem, Taanach, Tell el-Hesi si Gezer, si din sutele de scrisori Amarna care, desi au fost descoperite in Egipt, originar au venit din Palestina si Siria.
De asemenea, un scris nou alfabetic, probabil inventat in regiunea miniera de la Sinai catre sfarsitul perioadei patriarhale (vezi vol. I, pag. 106,586), a inceput sa fie folosit mai extins in perioada discutata. Inscriptii scurte, facute in scrisul alfabetic, au fost gasite la Lachis, Bet-Semes si Sihem si in alte locuri. Ele sugereaza ca oamenii din vremea aceea erau doritori sa scrie si foloseau noile caractere alfabetice, datorita evidentelor avantaje fata de scrisul dificil si greoi cuneiform si hieroglific, cu sutele de caractere.
Sapaturile facute la cetatile palestiniene ce datau din perioada de dinainte ca israelitii sa fi intrat in tara, arata ca populatia ajunsese la un inalt nivel de maiestrie, mai ales in construirea cetatilor intarite si in construirea de tuneluri prin stanca. Iebusitii, de exemplu, au sapat un put vertical inauntrul cetatii Ierusalim pana la o adancimea de acelati nivel cu izvorul Gihon, care era la oarecare distanta in afara cetatii, in valea Chedron. De la fundul acestui put, ei au sapat o trecere orizontala pana la izvor, prin care era posibil sa procure apa din izvor intr-un timp de nevoie, fara sa paraseasca cetatea.
Un magnific tunel pentru apa a fost dat la iveala la Ghezer, constand intr-o scara gigantica, lunga de vreo 219 picioare, taiata in stanca solida. Tunelul acesta este inalt de 23 de picioare la intrare si lat de vreo 13 picioare, dar scade mult catre sfarsit. Plafonul este boltit si urmeaza inclinatia treptelor. El se termina la un izvor mare, la 94,5 picioare sub suprafata stancii si la 130 de picioare sub suprafata actuala. Urmele de unelte arata ca lucrarea fusese facuta cu unelte de cremene, si continutul resturilor dezvaluie ca tunelul ajunsese sa nu mai fie folosit nu mult timp dupa invazia ebraica. Cum au stiut vechii locuitori ai cetatii Ghezer ca vor da de un puternic izvor de apa, la capatul tunelului lor, e inca un mister.
Aceste realizari ingineresti, care demonstreaza inaltul nivel al culturii canaanitilor pe timpul invaziei ebraice, sunt exemple din multele realizari canaanite, care recent au iesit la lumina.
Religia in practicile cultice ale canaanitilor – Desi e adevarat ca populatia preisraelita a Palestinei ajunsese deja la un nivel cultural inalt la data cuceririi, conceptiile si practicile lor religioase erau cat se poate de degradante. Sapaturile intreprinse la templele si la locurile sacre canaanite au adus la lumina multe obiecte de cult de origine canaanita. La Ras Shamrah, vechiul Ugarit, au fost gasite multe texte canaanite de natura mitologica. Scrise cu caractere cuneiforme, ele au revarsat lumina asupra limbii, poeziei si religiei canaanitilor de la mijlocul celui de-al doilea mileniu i.Hr. Ele constituie sursa noastra principala de informare cu privire la religia tarii pe care Israel a invadat-o si a cucerit-o.
Palestina pare sa fi avut un mare numar de sanctuare in aer liber, numite in Biblie bamoth, " inaltimi". Israelitii au fost atat de mult atrasi de aceste "inaltimi", incat le-au preluat si I le-au dedicat lui Dumnezeu, in ciuda poruncii Sale explicite de a I se aduca inchinare intr-un singur loc, locul unde era situat sanctuarul (Deut 12,5.11). Mai multi profeti au denuntat aceste locuri pagane de cult (Ieremia 7,31; 19,13; 32,35;Osea 4,12-13.15; 10,8; Amos 2,8; 4,5), dar a fost mult mai dificil sa-i dezvete de ele. Chiar si unii dintre cei mai buni regi – Amatia, Azaria si Iotam – nu le-au nimicit (2 Regi 14,3-4; 15,4.34-35).
Una dintre inaltimi, cea mai bine pastrata, scoasa la iveala prin sapaturi in Palestina, a fost gasita la Ghezer, cam la mijlocul drumului dintre Ierusalim si tarm. Era un loc deschis, fara nici o urma de activitate de constructie. Totusi continea cateva pesteri, dintre care unele erau pline cu cenusa si sare, probabil resturi de la sacrificii, intrucat oasele erau de barbati, femei, copii, prunci, vite, oi, capre, caprioare. Doua pesteri erau legate printr-un tunel stramt, cotit, asa ca una dintre ele putea fi folosita ca loc sacru, unde inchinatorii doritori puteau sa consulte un oracol. Fiecare cuvant soptit rostit in pestera mai mica putea fi auzit clar in cea mai mare. Nu e imposibil ca un obiect de cult, poate un idol, sa fi stat in fata gaurii din zidul care lega cele doua pesteri, si ca inchinatorii isi inmoduiau ca primeau raspuns la rugaciunile lor in locul acesta. Se stie ca locuri de oracole similare au existat in Grecia si Mesopotamia. In mijlocul pesterii principale era un bloc mare de piatra, pe care zacea scheletul unui prunc, poate ramasitele ultimului copil sacrificat in locul acesta. Pe pamant a fost gasit un sir de 10 stalpi de piatra, cel mai inalt dintre stalpi este de 11 picioare, cel mai scurt, de 5,5 picioare. In evreieste, un astfel de stalp de piatra e numit massebah, "mod" (vezi Lev 26,1; Deut 16,22; Mica 5,13), mai corect "stalp" (RSV). Nu e sigur daca acesti stalpi aveau legatura cu cultul soarelui sau daca erau simboluri ale fertilitatii ce era reprezentativa pentru "sacru", phallus erectus. De asemenea, cateva altare erau legate de inaltime, iar pe podeaua de stanca erau mai multe scobituri in forma de cupa, probabil folosite pentru primirea libatiilor, sau "jertfelor de bautura".
O alta inaltime bine pastrata a fost gasita pe muntii din apropiere de Petra, capitala Edomitilor. Desi locul acesta sacru apartine unei perioade mult mai tarzii (sec I i.Hr.), probabil ca se deosebea putin de locuri similare mai timpurii. Un mare altar era taiat din stanca virgina. O scara de sase trepte duce la vatra lui de foc. In fata altarului, este o mare curte patrata, cu o platforma inaltata in mijloc, pe care se aduceau jertfele. Un rezervor aproape patrat de apa fusese sapat in stanca pentru folosirea in legatura cu ritualurile de ablutiune. De asemenea, aceasta inaltime are cupe caracteristice pentru turnarea de jertfe de libatie, iar in apropiere sunt stalpi in forma de obelisc, care stau in picioare, fara de care aparent o inaltime ar fi incompleta.
Templele canaanite au fost, de asemenea, date la iveala prin sapaturi in cetati palestiniene, ca Meghido si Beth-Shan. Aceste constructii sacre, de obicei, contin doua incaperi; cea mai launtrica, cu o platforma inalta pe care se aflase initial idolul pentru inchinare, servea ca sanctuar principal. Totusi cultul canaanit nu era marginit la temple si la inaltimi. Numeroase altare mici de piatra gasite in Palestina arata ca poporul avea altare particulare, unde erau aduse sacrificii. Aceste altare de piatra erau, de obicei, taiate dintr-un bloc de piatra. Vatra era in partea superioara, cu patru coarne la colturi. Moduri de cult au fost gasite in numar mare cu prilejul fiecarei sapaturi palestiniene. Cele mai multe sunt mici figurine reprezentand o zeita nuda cu partile sexuale accentuate, aratand ca erau legate de cultul fertilitatii, in jurul careia se concentra cea mai mare parte din cultul canaanit.
Zeitati canaanite – In fruntea Panteonului canaanit se afla El, numit "parintele anilor", dar si "parintele oamenilor", care era simbolizat printr-un taur. In ciuda faptului ca era zeul titular superior, era considerat batran si obosit, si prin urmare slab si fara de putere. Dupa un carturar fenician tarziu, Filo din Byblos, el avea 3 sotii Astarteea, Asera si Baaltis ( probabil Anath), care erau in acelasi timp surorile lui. Si in textele ugarite, Asera e atestata ca sotie a lui El.
Ca patroana a marii, Asera este, de obicei, numita "Asera a marii", dar si "creatoarea zeilor", "sfintenia" atat in Canaan, cat si in Egipt. Ea era, de obicei, reprezentata in tablouri si reliefuri ca o prostituata frumoasa nuda, sezand pe un leu si tinand intr-o mana un crin si in cealalta un sarpe. Ea pare sa fi fost adorata sub simbolul unui trunchi de copac "dumbravi" in KJV (2 Regi 17,10 ). Ea a gasit o primire binevoitoare printre israeliti, care, se pare, au adorat obiecte de cult dedicate Aserei aproape continuu in cursul perioadei preexilice, deoarece erau intr-o stare deplorabila de apostazie in cea mai mare parte a timpului.
O alta zeita canaanita importanta era Astareteea, evreieste Astoreth, "marea zeita care zamisleste, dar nu naste". Ea e zugravita ca o femeie nuda calare pe un cal in galop cu scut si cu lance amenintatoare in mainile ei.
Fenicienii ii atribuiau 2 fii numiti, dupa Filo din Byblos, Pathos – "pofta sexuala" si Eros – "iubirea sexuala". Placi de marmura cu o Astartee de o forma rudimentara sunt numeroase in Palestina, unde s-au facut sapaturi, dar e semnificativ ca nu au fost descoperite la israelitii timpurii. Lucrul acesta e adevarat si cu privire la sapaturile facute la Betel, Ghibea, Tell en-Nasbeh si Silo, aratand ca israelitii primari se fereau de idolii canaaniti.
Anath, a treia zeita mai mare a canaanitilor, era cea mai imorala si cea mai insetata de sange dintre toate zeitatile. Violarea de catre fratele ei Baal alcatuia o tema permanenta a mitologiei canaanite, gasind intrare chiar si in literatura egipteana. Cu toate acestea, ea este intotdeauna numita "fecioara", un comentariu curios, asupra josnicei conceptii canaanite despre virginitate. Setea ei de sange era nepotolita si actiunile ei razboinice sunt descrise intr-un numar de texte. Se pretinde ca ea lovea popoarele din rasarit si din apus, ca taia capete ca snopii si maini in asa fel ca zburau in jur ca lacustele. Ea este descrisa mai departe ca legandu-si capetele in spinare si mainile la cingatoare, bucurandu-se cand isi afunda genunchii in sangele vitejilor si coapsele in sangele inchegat al eroilor. Facand aceasta, era atat de incantata, incat ficatul i se umfla de ras. Mai mult, ea se bucura nu numai sa ucida fiinte umane, dar si zei. De exemplu, moartea zeului Mot ii este atribuita. El a fost despicat de ea cu o sabie, cernut cu o vanturatoare, ars in foc, macinat la o rasnita si in cele din urma semanat pe ogoare.
Baal, desi nu era zeul principal, juca un rol cat se poate de important in Panteonul canaanit. Era considerat fiul lui El, zeul principal, si frate a lui Anath. Pentru ca purta raspunderea pentru fulgere, tunete si ploaie, el era considerat ca aduce fertilitate tarii Canaan, care depindea cu totul de ploi in scopuri agricole. La inceputul sezonului uscat, inchinatorii lui isi inmoduiau ca Baal era ucis de zeul rau, Mot, iar sarbatoarea anuala a invierii lui, probabil la data primei ploi, era un prilej de multa bucurie si petrecere. Baal era figura principala a intregii poezii mitologice din Ugarit, de fapt, a intregii literaturi religioase. Cand, pe vremea lui Ilie, Israel se abatuse la cultul lui Baal, lipsa lui de puterea a fost clar demonstrata prin retinerea ploii timp de trei ani. Dumnezeu urmarea ca poporul sau sa inteleaga faptul ca introducerea cultului lui Baal nu sporeste fertilitatea tarii lor, ci de fapt aduce foamete. La muntele Carmel, Ilie a facut o ilustratie concludenta ca Baal era fara putere ca zeu al ploii, ca de fapt era inexistent.
Pe langa zeii numiti, era o oaste intreaga de alte zeitati ca functionari mai mici, dar spatiul impiedica prezentarea pe larg a acestora, prin urmare nu va fi decat o cercetare grabita a religiei complexe a canaanitilor, diferitele lucrari ale zeilor canaaniti, setea lor de sange, viciile si faptele lor imorale.
Totusi este suficient pentru a spune ca religia canaanita era doar o reflectare a moravurilor poporului. Un popor nu poate fi la un nivel mai inalt decat zeii lui. Daca zeii comit incest, adulter si pacate trupesti, daca se bucura de varsare de sange si ucidere fara rost, inchinatorii lor nu se vor comporta altfel. De aceea nu trebuie sa ne surprinda faptul ca prostitutia rituala de ambele sexe era practicata in temple, ca, in aceste case "sfinte", homosexualii alcatuiau corporatii recunoscute si ca, in zilele de sarbatoare, cele mai imorale orgii imaginabile erau savarsite la temple si inaltimi. De asemenea, aflam ca pruncii erau sacrificati pe altare sau ingropati de vii pentru a calma un zeu manios, ca adorarea sarpelui era raspandita, iar canaanitii se raneau si se mutilau in vreme de durere si jale, o practica interzisa la israeliti ( Lev 19,28; Deut 14,1).
Efectele religiei canaanite – Cum influenta gandirea lor religioasa felul de viata al canaanitilor, e bine ilustrat in descrierea mortii lui Nabot, prin uneltirea Izabelei, pentru ca refuzase sa predea via sa lui Ahab (1Regi 21). Cand cererea lui Ahab a fost respinsa de Nabot, regele a fost adanc ofensat si intristat, dar n-a vazut nici un motiv de a face ceva impotriva lui Nabot. Sotia sa insa, o principesa feniciana si o adoratoare pasionata a zeilor si zeitelor canaanite, ca Baal si Asera, imediat a propus o cale ca Nabot sa fie ucis, iar proprietatea lui, confiscata.
In literatura ugarita se gaseste o istorisire similara. Zeita Anath dorea sa posede un arc frumos care-i apartinea lui Aqhat. Ea i-a cerut sa-i dea arcul in schimbul aurului si argintului. Cand Aqhat a refuzat sa se desparta de arcul lui, sugerandu-i sa puna sa i se faca unul special pentru ea, zeita a incercat sa-i schimbe parerea fagaduindu-i viata vesnica. Lucrul acesta nefolosind la nimic, a uneltit distrugerea lui si si-a asigurat posesiunea arcului ravnit.
Nu stim daca Izabela cunostea uneltirea aceasta si daca a fost influentata de ea sau nu, dar nu e lucru ciudat ca o femeie care crescuse intr-un mediu unde se povesteau astfel de istorisiri cu privire la zei, sa nu aiba scrupule cu privire la aplicarea unor mjloace asemanatoare pentru a-si realiza scopurile.
Din cauza stricaciunii canaanitilor, lui Israel i s-a poruncit sa-i nimiceasca. O intelegere a religiei si imoralitatii legata de cultul canaanit explica severitatea lui Dumnezeu fata de oamenii care il practicau.
Trecerea raului Iordan – Criticii Bibliei declara ca istoria trecerii Iordanului de catre israeliti este un mit incredibil, ca ar fi cu totul imposibil ca raul sa inceteze de a mai curge pentru atat de mult timp, necesar pentru ca o multime atat de mare sa treaca peste el. De fapt, istoria raporteaza cel putin doua ocazii in cei 700 de ani trecuti, cand Iordanul a incetat brusc sa mai curga, iar multe mile din albia raului au ramas uscate pentru un numar de ore. Ca rezultat al unui cutremur din noaptea care a precedat 8 decembrie 1267 d. Hr., o mare parte din malul apusean de dincolo de Damieh a cazut in rau, stavilind astfel curgerea lui timp de 16 de ore. Acesta este locul unde, conform marturiei Bibliei, "apele care se pogoara din sus s-au oprit si s-au inaltat gramada" (Iosua 3,16). Aproape de Tell ed-Damiyeh, orasul biblic al lui Adam, nu departe de locul unde Jabbokul se varsa in Iordan, valea raului se ingusteaza intr-un defileu, ceea ce face ca blocarea completa a raului sa fie o chestiune simpla.
In 11 iulie 1927, raul a secat din nou. O alunecare de teren aproape de vadul de la Tell ed-Damiyeh, provocata de un cutremur puternic, a smuls bucati din partea de vest a malului, blocand astfel curgerea sa pentru 21 de ore si inundand campia din jurul lui Tell-ed Damiyeh. Cu timpul, apele si-au deschis din nou drumul pe vechiul lor canal. Pentru date istorice cu privire la aceste doua ocazii, vezi John Garstang si J. B. E. Garstang, The Story of Jericho (1940), p. 136,137; D.H. Kallner-Amiram, Israel exploration Jurnal, vol. I (1950-1951), p. 229,236.
In lumina acestor dovezi, criticii, schimbandu-si pozitia, vor dori acum fara indoiala sa respinga miracolul de la Iordan de pe vremea lui Iosua, numindu-l un simplu fenomen natural, rezultatul unui cutremur. Pentru anumiti oameni, orice explicatie, nu conteaza cat este de credibila, pare mai buna decat sa admite ca Dumnezeu savarseste minuni! Am intreba: Cum putea Iosua sa stie cu o zi mai inainte ca un cutremur va bloca raul la 20 de mile in susul apei? Mai incredibil de atat, cum putea sa stie momentul exact al cutremurului, pentru ca sa dea directive preotilor care purtau chivotul sa inainteze, astfel incat picioarele lor sa atinga malul raului exact cand apa avea sa inceteze sa curga (vezi Iosua 3)? Sunt acesti critici ai Biblie in stare sa produca cutremure? Sau pot ei macar sa prezica ceasul sau ziua cand va avea loc unul si sa regleze efectele lui astfel incat sa-si realizeze scopurile? Raspunsul este NU! Si acest NU rasunator inlatura pentru totdeauna neinteleptele lor obiectiuni cu privire la afirmatia simpla a Bibliei ca a avut loc o minune. Daca Dumnezeu a cauzat un cutremur cu ocazia aceasta, sau nu, nu stim; stim ca El i-l face sa tremure (Ps. 60,2; Isa 2,19.21) si ca elementele naturii implinesc voia Lui (Ps. 148,8). Dar insasi zguduirea pamantului, desi descrisa de oameni ca un cutremur, e in acest caz al Iordanului cu adevarat un miracol.
Invadarea Canaanului sub Iosua – Ierihonul a fost intaia cetate care bloca drumul evreilor invadatori. Ierihonul din timpul lui Iosua a fost identificat de pe vremea evului mediu cu colina Tell es-Sultan, care e situata aproape de modernul Ierihon si nu departe de raul Ierihon. Facand sapaturi la vechile ruine ale cetatii, prof. John Garstang a gasit resturile zidurilor cetatii care aratau semne de distrugere pe care el le-a atribuit unui cutremur. Mai multe motive l-au facut sa creada ca gasise ruinele Ierihonului lui Iosua. Dar explorari mai recente, sub directia Dr. Kathleen M. Kenyon, n-au putut sa confirme ipoteza lui Garstang. Totusi, mormintele vechiului cimitir al Ierihonului contin resturi de ceramica, indicand inhumari acolo pana la secolul al 14-lea in .Hr (Posibilitatea ca sapaturile lui Kenyon sa faca concluziile lui Garstang sa fie demodate a fost anticipata in vol. I, p. 194, nota, dar faptul ca ele au facut lucrul acesta n-a fost publicat decat dupa ce vol. I era in curs de a doua tiparire. De aceea, p. 124,125 ale acelui vol. sunt afectate de informatia mai noua.). Din nefericire, nivelurile superioare ale acelei coline au fost atat de rau deteriorate, mai ales de eroziune, ca n-au putut fi gasite resturi ale cetatii tarzii.
Este pus sub semnul intrebarii daca locul acela va oferi vreodata dovezi arheologice, care sa reverse lumina asupra descrierii biblice a caderii Ierihonului (Iosua 6).
Din Biblie insa, stim ca cetatea aceasta, cea dintai cucerita de israeliti, a cazut ca rezultat al unui act divin de judecata pe care si l-au atras canaanitii. Cetatea puternic fortificata a fost deodata distrusa, iar cuprinsul si populatia ei – cu exceptia lui Rahav si a familiei ei – au fost date flacarilor. Urmatoarea cetate cucerita dupa caderea Ierihonului a fost oraselul Ai (Iosua 8). Arheologii au identificat Aiul cu ruinele et-Tell, la care au facut sapaturi in curs de trei sezoane sub Mme. Judith Marqet-Krause, de la 1933 la 1935. Totusi identificarea aceasta nu poate fi corecta, intrucat cetatea data la iveala era una dintre cele mai mari din Palestina antica, in timp ce Biblia vorbeste de Ai ca un loc mult mai mic decat Ierihonul (Iosua 7,3). In plus, sapaturile au aratat ca et-Tell a fost distrus cu cateva secole inainte de cucerirea israelita si fusese in ruine de cateva sute de ani, cand Ierihonul a fost cucerit de israeliti. Totusi, asa cum a propus Vincent, e posibil ca ruinele cetatii sa fi slujit ca locuinta pentru o populatie restransa la numar pe vremea lui Iosua, din cauza ca Ai inseamna "ruina". Parerea aceasta ar putea sa fie corecta sau adevarata asezare a orasului urmeaza sa fie de aici inainte descoperita.
Cucerirea Canaanului central – O data cu caderea Ierihonului si a Aiului, partea centrala a Canaanului era deschisa pentru invadatori. Cand au inaintat in interior, israelitii au descoperit spre consternarea lor ca fusesera inselati de locuitorii Gabaonului si ai altor cetati cu care incheiasera numai cu putin timp inainte o alianta de ajutor reciproc, nestiind ca noii lor aliati erau locuitori ai Canaanului, din care cauza israelitii nu le-au putut lua cetatile si au fost siliti sa-i ajute cand au fost atacati de regii din cetatile invecinate care luau in nume de rau alianta gabaonita cu Israel (Iosua 9).
Pentru a implini o porunca data mai inainte lui Moise, israelitii au mers la Sihem, au construit un altar si au scris Legea pe un monument de piatra tencuit (vezi Deut 11,29.32; Iosua 8,32-35). Jumatate din popor a stat pe muntele Ebal si cealalta jumatate, pe muntele Garizim, in timp ce binecuvantarile si blestemele prescrise de Moise le erau citite. Biblia nu explica cum a fost posibil ca israelitii sa ia in stapanire regiunea Sihem, in partea centrala a tarii. Se are totusi ca luarea in stapanire de catre ei a acestei parti a tarii n-a fost precedata de ostilitati. Desi Biblia tace cu privire la evenimentele care au dus la predarea Sihemului, o scrisoare Amarna (nr. 289), scrisa la cativa ani dupa aceea de regele Ierusalimului lui faraon, probabil, contine informatii cu privire la felul in care israelitii au pus stapanire pe regiunea Sihem. In scrisoarea aceasta, regele Ierusalimului se plange ca evreii devenisera atat de tari, incat era primejdios ca el si alti regi care inca li se impotriveau sa fie nevoiti sa predea cetatile lor, asa cum se predase Sihemul. Pasajul, plin de insemnatate, spune: "Noua ni se va intampla acelasi lucru dupa ce Labaja si tara Sakmi (Sihem) au fost date toate la Habiru (evreilor)". Exista deci motiv pentru a trage concluzia ca regele Sihemului a urmat pilda gabaonitilor si s-a supus fara lupta. Pentru a pedepsi cetatile care se predasera de bunavoie israelitilor, regele amorit din Ierusalim a facut o alianta cu patru principi din Palestina de Sud si amenintau sa puna stapanire pe Gabaon. Raspunzand la o cerere gabaonita urgenta de ajutor, Iosua a inaintat impotriva celor cinci regi si le-a infrant ostirile in memorabila batalie de la Azeca si Macheda, pentru care ziua a fost prelungita ca raspuns la rugaciunea lui Iosua. Cei cinci regi au cazut in mainile lui Iosua si au fost ucisi, iar in campania care a urmat, au fost cucerite mai multe cetati din sud. Totusi nu s-a facut nici o incercare nici de a desfiinta populatiile infrante, nici de a recupera cetatile lor. Dimpotriva, israelitii, dupa ce au cucerit cetatile canaanite, se pare ca le-au inapoiat locuitorilor lor, retragandu-se apoi in tabara lor de la Ghilgal, pe Iordan (Iosua 10).
Ulterior, a fost intreprinsa o campanie impotriva unei aliante ostile, sub conducerea regelui Hatorului din nord. In batalia ce a avut loc la Merom (lacul Huleh), israelitii au fost din nou victoriosi. Desi au distrus Hatorul cu totul si i-au urmarit pe vrajmasii lor care fugeau, n-au facut incercarea de ocupare permanenta a acestei parti a tarii, ci au lasat-o vrajmasilor lor infranti, asa cum facusera cu tara din sud (Iosua 11).
Singurele campanii militare ulterioare, conduse in timpul perioadei de cuceriri, au fost acelea ale lui Caleb impotriva Hebronului, a fratelui sau Otniel impotriva Debirului (Iosua 14,6-15; 15,13-19; Jud 1,10-15) si a triburilor lui Iuda si Simeon impotriva Ierusalimului (Jud 1,3-8). Totusi multe dintre cetatile cucerite in cursul diferitelor campanii nu au fost ocupate, de exemplu, Ierusalimul (Jud 1,8; cf. v. 21 si 2 Sam 5,6-9), Taanachul (Iosua 12,21; cf. Jud 1,27), Meghido (Iosua 12,21; cf. Judecatori 1,27), Ghezerul (Iosua 12,12; cf. 1 Regi 9,16) si altele. Rapoartele biblice spun, de asemenea, ca regiuni intregi, ca Filistia, Fenicia si Siria de nord si de sud (Iosua 13,2-6), au ramas neocupate.
Cucerirea Canaanului, un proces treptat – Concluzia trasa din aceste afirmatii este ca, in cursul acestei perioade de cucerire, s-a facut numai o incercare de castigare a unui punct de sprijin. Diferiti regi locali si coalitii au fost infrante, deoarece contestau dreptul evreilor de a se aseza in Canaanul de vest. Totusi se pare ca nu s-au facut incercari serioase de catre israeliti de a-i disloca pe toti canaaniti din cetatile si fortificatiile lor, desi cateva cetati au fost luate in posesie pe vremea aceea. Dupa ce petrecusera ultimii 40 de ani in pustie ca nomazi, evreii pare sa fi fost satisfacuti sa se aseze ca locuitori in corturi in Canaan. Atata vreme cat gaseau pasuni pentru vitele lor si nu erau molestati de locuitorii indigeni, ei nu aveau dorinta de a trai in cetati fortificate, asa cum faceau canaaniti. Desi Iosua a impartit tara intre cele 12 triburi, aceasta divizare era in special in anticiparea ocuparii depline din partea lor a regiunilor respective. Lucrul acesta poate fi bine vazut dintr-un studiu al listelor date in Iosua 15-21, in care sunt amintite multe cetati care nu au fost posedate decat cu secole mai tarziu, dar, cand evreii au devenit mai puternici, i-au facut pe canaaniti tributari (Jud 1,28), si cu timpul i-au deposedat.
Procesul acesta a fost treptat si a cerut sute de ani, nefiind complet inainte de timpul lui David si Solomon. Este posibil ca in Fapte 13,19, Pavel sa se refere la aceasta lunga perioada de cucerire, de la Iosua la Solomon. Potrivit cu cele mai timpurii manuscrise ale Noului Testament, textul acesta spune astfel: "Dupa ce a distrus sapte natiuni in Canaan, el le-a dat tara ca mostenire in curs de 450 de ani." (R.S.V.), aceasta insemnand ca a fost nevoie de 450 de ani ca intreaga tara sa fie luata in stapanire ca mostenire.
Tabloul acesta al cuceririi treptate a Canaanului de catre evrei, prin punerea laolalta a tuturor dovezilor biblice, e sustinut de dovezi istorice, asa cum se poate afla din scrisorile Amarna si din alte surse extrabiblice ale acelei perioade si ale secolelor urmatoare. Scrisorile Amarna, scrise toate in decursul primei jumatati a secolului al 14-lea, ne dau un tablou sugestiv despre ceea ce s-a petrecut in acel timp. Multe dintre scrisorile acelea Proverbeeneau din Palestina si marturisesc viu despre conditiile haotice care existau in tara potrivit cu vederile canaanite.
Cele mai instructive sunt scrisorile lui Abdu- Kheba, regele Ierusalimului, care se plangea amar ca regele Egiptului facea pe surdul la cererile lui de ajutor, deoarece Habiru, probabil evreii (vezi Gen 10,21; 14,13), sporea in putere in tara, in timp ce el si ceilalti carmuitori locali ai tarii duceau impotriva lor o lupta in paguba. In alta scrisoare (nr 271), el declara: "Imparatul, Domnul meu, sa-si apere tara de mana lui Habiru si daca nu, atunci sa trimita care ca sa ne ia, ca nu cumva slujitorii nostri sa ne loveasca". Revarsandu-si intristarea pentru ca toate cererile lui staruitoare fusesera in zadar si ca nu primise nici arme, nici forte, el intreba cu toata seriozitatea: "De ce il iubiti pe Habiru si ii urati pe guvernatori [credinciosi]?" (nr 286). El il avertiza pe faraon in aceeasi scrisoare: "Habiru prada toate tarile imparatului. Daca sunt trimisi arcasi [pentru a-l ajuta in lupta lui] in anul acesta, tarile imparatului, Domnul meu, vor ramane [intacte], dar daca nu sunt [trimisi arcasi], tarile imparatului, Domnul meu, vor fi pierdute". Apoi, el adauga cateva cuvinte personale pentru scribul care avea sa citeasca scrisoarea lui faraon, rugandu-l sa prezinte chestiunea in cuvinte elocvente imparatului, intrucat toate tarile palestiniene ale lui faraon erau pierdute.
Aceste cateva citate din scrisorile lui Abdu-Kheba din Ierusalim, care ar putea sa fie multiplicate de multe ori, pot fi indestulatoare pentru a arata cum vedeau canaaniti insasi starile politice ale tarii lor in timpuli cuceririi si imediat dupa perioada descrisa in cartea lui Iosua. Scrisorile acestea arata ca multi principi canaaniti, ca aceia din Ierusalim, Ghezer, Meghido, Aco, Lachis si altii, erau inca in posesia statelor-cetati ale lor la zeci de ani dupa ce evreii trecusera Iordanul, dar ca le era frica de moarte ca nu cumva zilele lor sa fie numarate si ca Habiru, cei urati de ei, urma sa le ia tronul si posesiunile.
Tabloul acesta este cu totul in acord cu acela obtinut dintr-un studiu al rapoartelor biblice. Insa, numele regilor din Scrisorile Amarna nu sunt aceleasi cu cele mentionate in Biblie ca si conducatori ai aceleiasi cetati. Regele Ierusalimului e numit Adoni-Tedec in Iosua 10,1, dar Abdu-Kheba dupa scrisorile Amarna; regele Ghezerului era Horam dupa Iosua 10,33, dar Yapahu dupa scrisorile Amarna. Regii canaaniti mentionati in Iosua au fost biruiti si omorati de evrei la foarte putin timp dupa invadarea tarii, in 1405 i.Hr., in timp ce regii mentionati in scrisorile Amarna au trait cativa ani mai tarziu, cand evreii se asezasera in tara si luasera in stapanire mai multe regiuni.
Faptul ca unele dintre cetatile deja mentionate, precum: Ierusalim, Ghezer, Meghido si altele, au ramas in mainile principilor indigeni sau guvernatori egipteni timp de secole dupa invazia evreilor, e atestat nu numai de Biblie, dar si de alte rapoarte. Fortareata canaanita importanta din Bet-San, de exemplu, e mentionata in Judecatori 1,27 ca o cetate necucerita printre cele alocate lui Manase de Iosua. Faptul acesta e confirmat de o notita din scrisoarea Amarna (nr 289), si anume conducatorul din Gat avea o garnizoana in Bet-San, lucru care inseamna ca israelitii nu se poate sa fi stapanit cetatea la data aceea. Catre sfarsitul secolului al XIV-lea, Seti I al Egiptului a ocupat cetatea, in cursul primei sale campanii asiatice, si a inaltat stele de victorie in templele ei. Prezenta unei stele asemanatoare cu aceea a lui Ramses II si alte monumente egiptene ale secolului al XIII-lea i.Hr., scoase la iveala prin sapaturi recente din ruinele de la Bet-San, dovedesc mai departe ca cetatea aceasta a ramas pentru mult timp in mainile egiptene, in vreme ce evreii ocupau mari parti din tara. Lucrul acesta este adevarat si cu privire la Meghido si alte cateva cetati.
Perioada Judecatorilor – Perioada aceasta de aproximativ 300 de ani (vezi p128-129) a fost bine caracterizata in cuvintele de incheiere a cartii Judecatorilor (cap 21,25), ca un timp cand "fiecare facea ce-i placea". Acesta a fost un timp alternant de tarie si slabiciune politica si religioasa. Dupa ce ajunsesera sa se stabileasca in partile muntoase ale Canaanului, poporul Israel a trait printre natiunile tarii. Ei si-au asezat sanctuarul la Silo, unde a ramas cea mai mare parte din timp. Cea mai mare parte din populatie traia ca nomazi in corturi si poseda putine dintre cetatile tarii. Ei erau impartiti in unitati tribale si le lipsea unitatea nationala, lucru care le-ar fi dat tarie pentru a rezista multora din dusmanii din jurul lor pe toate laturile. Cantarea Deborei arata lamurit ca, pana si in timpurile de criza si de mare nevoie, unele triburi au ramas departe de fratii lor in suferinta, daca ei insisi nu erau atinsi de opresori.
Traind in felul acesta printre canaaniti, evreii au fost adusi in stransa legatura cu religia tarii si cu sistemul ei de cult. Acesta parea atat de atragator, incat mare parte din populatie a acceptat religia canaanita. Perioadele repetate de apostazie au fost totdeauna urmate de perioade de slabiciune morala, o situatie care le dadea prilej vrajmasilor mai puternici sa-i oprime. In astfel de perioade de necaz, aparea invariabil un conducator politic puternic si manat de Duhul lui Dumnezeu, conducandu-l pe poporul Lui – in intregime sau in parte – prin pocainta, inapoi la Dumnezeu. Fiind de obicei in acelasi timp un conducator militar, el aduna un trib sau mai multe in jurul lui si ii elibera pe aceia care erau oprimati. Fiecare dintre acesti mari conducatori era numit in evreieste shophet, "judecatori". Titlul acesta cuprindea mai multa putere si autoritate decat sugereaza cuvantul nostru modern. Ei ofereau atat conducere spirituala si politica, cat si functii judecatoresti si militare.
Primii Judecatori – Cel dintai dintre acesti judecatori a fost fratele mai tanar al lui Caleb, Otniel, care a eliberat natiunea sa de oprimarea de 8 ani din partea regelui Cusan-Riseataim din Mesopotamia, probabil unul dintre principii Mitani al carui nume nu a fost gasit in afara Bibliei – lucru care nu e de loc curios, avand in vedere faptul ca materialul-sursa, Mitanii, este fragmentar. Perioada aceasta probabil a coincis cu ultimii ani ai Dinastiei a Optsprezecea a Egiptului – domniile lui Smenkhkare, Tutankhamen, Eye si Harmhab – cand un rege urma dupa altul in succesiune rapida.
Probabil ca, pe vremea aceasta, Seti I, primul rege puternic al Egiptului, in decurs de mai multi ani, a invadat Palestina si a zdrobit o rebeliune canaanita in partea de est a Vaii Isreel. Faptul ca cetatile canaanite au fost readuse sub suzeranitatea egipteana, nu i-a afectat pe israeliti, care probabil nu luasera parte la rebeliune si nu posedau cetati pe care egiptenii le puteau pretinde ca fiind ale lor. Desi Tayaru si Ruhma inca nu au fost identificati, Iarmut a fost una din cetatile pe care Iosua le-a repartizat levitilor, in teritoriul lui Isahar (Iosua 21,29). Totusi e posibil ca Seti I sa fi luptat astfel impotriva unor oarecare evrei din tribul lui Isahar, pentru ca el mentioneaza pe un monument saracacios gasit la Beth-shan ca "evreii [Apiru] din muntele Iarmut, impreuna cu Tayaru, erau angajati intr-un atac impotriva nomazilor din Ruhma". Desi Tayaru si Ruhma nu au fost inca identificati, Iarmutul era unul dintre cetatile pe care Iosua le-a repartizat levitilor din teritoriul lui Isahar (Iosua 21,29). Asfel, Seti I avea sa lupte impotriva unor evrei din semintia lui Isahar, pedepsindu-i poate pentru ca i-au atacat pe aliatii sai, dar consecintele pentru evrei par sa nu fi fost prea extinse, sau rapoartele biblice ar fi indicat asa ceva. Totusi, nu trebuie sa se uite niciodata, cartea Judecatorilor raporteaza istoria lui Israel in decursul aproape 300 de ani, continand numai un raport fragmentar a tot ceea ce s-a petrecut in decursul acestei lungi perioade.
Ehud, al doilea judecator, a eliberat triburile sudice de oprimare de optsprezece ani din partea moabitilor, amonitilor si amalecitilor, ucigandu-l pe regele moabit, Eglon. Cei 80 de ani de odihna de care s-au bucurat triburile sudice dupa atacul eroic al lui Ehud coincid in parte cu indelungata domnie a lui Ramses II al Egiptului. Acest faraon a marsaluit prin Palestina pe drumul de pe litoral, care nu era in mainile israelitilor, pentru a-l intampina pe regele hittit la Kades, pe Orontes, la renumita batalie de la Kades. Aici, atat Ramses, cat si hittitii, au pretins victorie. Altminteri, Ramses pare sa nu fi avut preocupari serioase cu privire la posesiunile sale asiatice. El a mentinut garnizoana in cetatile palestiniene Bet-San si Meghido, care se afla in Valea Isreel si probabil si in anumite cetati strategice de pe litoral. Cata vreme israelitii nu contestau posesiunea lor asupra acestor cetati, asezarea lor in partile muntoase ale Palestinei nu era o preocupare pentru faraon.
In cateva inscriptii, Ramses II mentioneaza ca sclavii evrei (Apiru) erau angajati in diferite activitati de constructie in Egipt; de unde tragem concluzia ca, ocazional, evreii au cazut in mainile comandantilor ostirii sale din Palestina. De asemenea, este posibil ca acesti israeliti sa fi fost facuti sclavi de catre regele canaanit Iabin al Hatorului, cand in decurs de 20 de ani din timpul domniei lui Ramses II, i-a oprimat pe evrei. Conducerea eroica a Deborei si a lui Barac a pus capat acestei situatii nefericite.
Exercitarea functiei de judecator de catre Ghedeon – Cei 80 de ani de odihna care au urmat dupa eliberarea Israelului de catre Ehud de sub apasarea moabita au fost intrerupti de o oprimare madianita care a durat 7 ani. Probabil, in cursul acestei perioade, Merneptah, fiul lui Ramses II, a atacat Palestina, atac cu care se faleste in vestita Stela Israel. Aici, el pretinde ca l-a distrus pe Israel, asa ca nu i-a mai ramas "samanta". Raportul lui, evident, reflecta tendinta obisnuita egipteana de a exagera, iar pretentia lui ca l-a distrus complet pe Israel nu urmeaza sa fie luata in serios. Cu toate acestea, pare lucru sigur din spusele lui ca el s-a ciocnit cu israelitii undeva in Palestina, cu prilejul acesta.
Ghedeon, unul dintre distinsii judecatori, si-a eliberat poporul din oprimarea madianita, lovind o mare armata straina cu o mica ceata de razboinici israeliti credinciosi, vigilenti si indrazneti. Istoria faptelor lui vitejesti si a serviciului sau ca judecator descopera, de asemenea, ca din cand in cand izbucneau certuri intre triburi si ca poporul avea o puternica dorinta dupa o conducere unificata, exprimata in oferta regalitatii, facuta de ei lui Ghedeon – o onoare pe care el a refuzat-o intelepteste.
Evenimente de mare insemnatate au avut loc in decursul celor 40 de ani, cat timp a fost judecator Ghedeon. In timp ce Israel traia in partile muntoase ale Palestinei, Popoarele maritime au inaintat de-a lungul regiunilor de coasta, in timpul domniei lui Ramses III, in incercarea lor lipsita de succes de a invada Egiptul. In timpul acesta s-au dat batalii sangeroase pe uscat si pe mare. Victoriile egiptene asupra acestor invadatori cu timpul au indepartat valul acestor mari migratii de popoare si au izbavit Egiptul de una dintre cele mai grave primejdii care au amenintat vreodata existenta lui nationala; unele dintre triburile infrante s-au intors spre nord catre Asia Mica de unde venisera inainte de invazia asiriana. Altele insa s-au asezat in regiunile fertile de pe tarmul Palestinei. Intre acestea au fost Tjkkeri, in vecinatatea Dorului, pana la sud de muntele Carmel, in placuta campie a Saronului, si filistenii care au intarit triburi inrudite care ocupasera de mai multa vreme cateva cetati de pe tarmul Palestinei de sud-vest. Israelitii, care au urmarit cu multa ingrijorare evenimentele mari care aveau loc atat de aproape de locuintele lor, nu-si dadeau inca seama ca acesti filisteni urmau in curand sa devina cei mai indarjiti vrajmasi ai lor.
Cand Ghedeon a murit dupa un timp de 40 de ani ca judecator, fiul sau Abimelec, cu ajutorul oamenilor din Sihem a uzurpat stapanirea, omorandu-i pe toti fratii sai, si s-a autoproclamat rege. Domnia lui insa a durat numai 3 ani si s-a sfarsit asa cum incepuse, in varsare de sange. E lucru indoielnic ca asa-numitul lui regat sa-si fi extins puterea dincolo de vecinatatea Sihemului.
Ultimii judecatori – Dupa el, au venit judecatorii Tola din Isahar (23 de ani) si Iair din Galaad (22 ani). Nu sunt raportate evenimente importante in acest timp, un fapt care pare sa arate ca cei 45 de ani ai conducerii lor au fost oarecum lipsiti de evenimente.
Dupa moartea lui Iair, au inceput doua oprimari aproximativ in acelasi timp, una in rasarit din partea amonitilor, care a durat 18 ani si i s-a pus capat de catre generalul haiduc Iefta, si una in apus din partea filistenilor, care a durat 40 de ani. Aceasta oprimare filisteana a avut efecte mult mai dezastruoase asupra evreilor decat oricare alte timpuri de stramtorare.
Dupa cum s-a notat deja, Iefta a facut o importanta declaratie cronologica (Judecatori 11,26) la data cand a inceput razboiul sau de eliberare impotriva amonitilor. El pretinde ca, pana la data aceea, Israel traise timp de 300 de ani in Hesbon si in cetatile invecinate care fusesera luate de la regele amorit Sihon, sub conducerea lui Moise, si ca amonitii nu aveau nici un drept de a contesta posesiunea de catre Israel a acestor cetati. Cei 6 ani ai lui Iefta ca judecator trebuie sa fi inceput aproximativ la 300 de ani dupa terminarea celor 40 de ani de peregrinare in pustie, deci cam prin 1106 i.Hr.
In timp ce triburile rasaritene erau chinuite de amoniti, cei din apus au indurat furia filistenilor. Dupa ce isi consolidasera pozitia in regiunea de litoral a Palestinei de sud, unde nu fusesera molestati de urmasii extrem de slabi ai lui Ramses III al Egiptului, filistenii si-au indreptat atentia catre hinterland si au subjugat triburile israelite invecinate, in special Dan, Iuda si Simion. Aceasta oprimare a inceput pe vremea cand Eli era mare preot, in a carui familie a crescut Samuel. La scurt timp dupa inceputul acestei oprimari, s-a nascut Samson si, cand a ajuns la varsta de barbat, i-a hartuit pe opresorii natiunii sale timp de 20 de ani, pana l-au luat prizonier. Inzestrat cu putere supranaturala, Samson a pricinuit mult rau filistenilor. Daca ar fi avut un caracter disciplinat, el ar fi putut sa devina eliberatorul lui Israel, in loc sa aiba parte de o moarte infamaEste posibil ca, in cursul acestor ani, filistenii sa fi castigat batalia de la Afec si sa fi capturat chivotul, omorandu-i si pe cei doi fii ai marelui preot Eli. Batalia aceasta a marcat punctul cel mai de jos din istoria lui Israel din timpul perioadei judecatorilor, cam 300 de ani dupa ce tabernaculul fusese mutat de Iosua la Silo (PP 514). De aici si data pentru acest eveniment – cam 1100 i.Hr.
Dupa batalia dezastruoasa de la Afec, Samuel si-a inceput lucrarea spirituala ca si conducator al lui Israel. Totusi el nu a fost gata imediat sa duca un razboi cu succes impotriva filistenilor, cu puterea lor superioara si cu tehnica lor de razboi. Oprimarea aceasta a durat inca 20 de ani, dar s-a sfarsit cu victoria israelitilor sub Samuel la batalia de la Ebenezer (1Sam 7,13; PP, p. 591). Dupa Ebenezer, Samuel a beneficiat de un timp pasnic si de foarte mare succes ca judecator peste Israel. Aceasta trebuie sa fi durat cam 30 de ani, pana cand s-a plecat in fata cererii poporului dupa un rege. Fii lui Samuel, cand au fost pusi ca succesori ai lui, s-au dovedit necorespunzatori si au fost respinsi de popor.
O data cu incoronarea lui Saul ca rege al intregii natiuni, s-a terminat era eroica si a inceput o noua era. Inainte de data aceasta, forma de guvernare a lui Israel fusese teocratia, intrucat conducatorii erau, presupus, randuiti de Insusi Dumnezeu, dar, curand, s-a dezvoltat ca o monarhie ereditara. ("Teocratia s-a terminat formal la cruce". DA, p. 737.)
Conditiile din timpul judecatorilor – Tristele conditii care au existat in Palestina in timpul judecatorilor sunt astfel reflectate in doua documente literare din Egipt. Acestea sunt atat de interesante si luminatoare, incat o scurta descriere a continutului lor trebuie sa fie data aici. Prima este o scrisoare satirica in care e descrisa calatoria unui mahar (trimis egiptean) prin Siria si Palestina. Documentul Proverbeine din a doua jumatate a secolului al XIII-lea i.Hr., ceea ce este posibil sa fi fost contemporan cu oprimarea madianita careia Ghedeon i-a pus capat.
Documentul descrie drumurile palestiniene ca napadite de modarosi, stejari si cedrii, care "ajungeau pana la cer", facand calatoria dificila. Se afirma ca leii si leoparzii sunt numerosi, un detaliu care aminteste despre experientele lui Samson si ale lui David ( Jud 19,5; 1 Sam 17,34 ). De doua ori trimisul a fost de pradat de hoti. Intr-o noapte, i-au furat calul si hainele; cu alta ocazie, arcul, cutitul prins in teaca si tolba cu sageti. De asemenea, a intalnit beduini despre care el spune ca "inimile nu le erau blande". L-a cuprins tremuratul si parul i s-a zbarlit, in timp ce sufletul "ii statea in mana". Totusi, nefiind nici el un model de moralitate, a fost prins intr-o escapada cu o tanara din partile locului la Iopa si a platit ca sa-si recapete libertatea numai vanzandu-si camasa de in fin egiptean.
Istorisirea aceasta, scrisa in forma unei scrisori, chiar daca este o nascocire, arata o remarcabila cunoastere a topografiei si geografiei palestiniene. Printre multe alte locuri binecunoscute, el mentioneaza Meghido, Bet-San, Aco, Sichem, Achsaf si Sarepta. Istorisirea ilustreaza viu starea de nesiguranta aflata in tara, unde drumurile rele, talharii si beduinii, cu infatisarea lor inspaimantatoare, erau ceva obisnuit. Descrierea conditiilor triste intalnite in Palestina reaminteste experienta levitului calator, descrisa in Judecatori 19, si afirmatia ca "fiecare facea ce voia" (Judecatori 21,25).
A doua istorisire, scrisa in prima jumatate a secolului al XI-lea i.Hr., la culmea oprimarii filistene, dupa ce chivotul fusese luat in batalia de la Afec, descrie calatoria lui Wenamon, un agent regal egiptean, spre cetatea portfeniciana, Bylos, pentru a cumpara lemn de cedru pentru barca lui Amen. Wenamon fusese trimis de regele preot, Heri-Hor din Teba si i se daduse o statuie de aur a zeului Amen ca sa-l protejeze pe drum si sa-i dea succes in misiunea lui. Totusi i se daduse doar 1 1/2 libre de aur si 7 3/4 libre de argint ca bani spre a cumpara lemnul de cedru dorit.
Wenamon a plecat din Egipt cu corabia, dar cand a ajuns in cetatea portuara Dor, care era in mana Tjekkerilor, i s-au furat aurul si argintul. El a facut plangere la regele local, dar a refuzat sa-si asume vreo responsabilitate pentru furt. Dupa ce Wenamon petrecuse 9 zile in Dor fara sa-si gaseasca banii furati si nici pe hoti, a furat el insusi cam 7 1/2 libre de argint si apoi a plecat cu corabia la Byblos. Totusi regele din Byblos a refuzat sa-l vada timp de 29 de zile si a ordonat sa fie alungat din cetatea sa. In ziua a 29-a de la sosirea lui, unul dintre pajii regelui a avut o frenezie vizionara in numele lui Amen si l-a sfatuit pe rege sa-i acorde lui Wenamon un intrevedere. In cursul convorbirii acestuia, regele a fost extrem de lipsit de politete si a cerut sa i se prezinte scrisori de acreditare, spunandu-i lui Wenamon ca, pentru un transport anterior de cedru, se platise 250 de libre de argint. I-a aratat clar ca el era stapanul Libanului, ca nu avea nici o obligatie fata de Egipt, desi admitea ca poporul lui datora mult culturii tarii Nilului.
Regele din Byblos, in cele din urma, a admis sa trimita un transport de cedru la Egipt si a primit ca plata un transport de piei, suluri de papirus, panza de in regala, aur, argint din Egipt. Trunchiurile de cedru au fost apoi taiate si imbarcate, si la data aceea, regele fenician i-a amintit lui Wenamon ca un emisar anterior a trebuit sa astepte la Byblos 17 ani si ca in cele din urma murise fara sa obtina cedrul sau. Lucrul acesta intentiona sa-i arate lui Wenamon ca, in Asia, prestigiul Egiptului ajunsese de nimic si ca ambasadorii lui nu se mai bucurau de respectul pe care erau obisnuiti sa-l primeasca.
Cand Wenamon a fost in cele din urma gata sa paraseasca portul Byblos si si-a indreptat corabia spre Egipt, a descoperit ca Tjekkeri il asteptau cu corabiile lor ca sa-l captureze pe el si incarcatura lui de lemn de cedru. El a izbutit totusi sa fuga cu corabia la Cipru, unde cu greu a reusit sa scape sa nu fie omorat de indigenii neprietenosi. Din nefericire, papirusul se intrerupe la acest punct al povestirii si, prin urmare, restul intamplarii nu este cunoscut. Ea trebuie totusi sa fi avut un sfarsit fericit, altfel egiptenii nu l-ar fi scris si pastrat.
Istorisirea misiunii lui Wenamon e instructiva si pentru faptul ca scoate in evidenta conditiile politice haotice din Palestina in perioada judecatoriilor. Ea arata ca Egiptul isi pierduse orice autoritate in Siria si ca un emisar egiptean, a carui sosire mai inainte ar fi raspandit respect, putea acum sa fie tratat cu dispret si desconsiderare. Vedem mai departe ca circulatia era nesigura, ca oamenii jefuiau si erau jefuiti si ca nimeni nu era sigur de viata lui.
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
