Sectiuni anterioare ale articolului acestuia au cuprins istoria Egiptului si a Mesopotamiei pana in secolul al VII-lea i.Hr. Sectiunea aceasta se ocupa cu cei 120 de ani ai istoriei lui Israel sub primii lui trei regi, fiecare domnind aproximativ 40 de ani (2 Samuel 5,4; 1 Regi 11,42; Fapte 13,21). Sectiunile XII ti XV vor urmari istoria regatelor separate Iuda si Israel.
De la invadarea de catre ei a Canaanului, evreii crescusera incet in tarie si isi facusera loc prin lupta continua cu natiunile care traiau in Palestina si in jurul ei. Ei traisera in tara timp de aproape trei secole si jumatate cand au simtit nevoia unei guvernari unificate. Pana aici, ei fusesera carmuiti de oameni condusi de Duhul, numiti judecatori, fara asigurarea ca va continua conducerea competenta dupa moartea fiecarui judecator. Din punct de vedere strict omenesc si politic, dorinta populara pentru o regalitate ereditara exprimata pe vremea lui Samuel (1 Sam 8,5) era numai naturala. Daca voia sa-si implineasca scopul, Israel trebuia sa ramana in stapanire permanenta a tarii; si, pentru ca sa faca lucrul acesta, avea nevoie de unitate, de continuitate in conducere si de guvernare stabila. Eventualitatea aceasta fusese prevazuta de Moise, care a fixat principiile conform carora eventualii regi urmau sa guverneze ( Deut 17,14-20).
In timp ce a fost sub conducerea lui Saul, imparatia a ramas slaba din cauza lipsei de experienta a tanarului imparat si a imaturitatii caracterului lui. Urmasul lui, David, un razboinic neobosit si un politician capabil, a construit un imperiu formidabil. El nu era de comparat cu imperiile Nilului si Eufratului, dar cu toate acestea era impresionant, controland cele mai multe natiuni ale Palestinei si Siriei. Construit de geniul lui David, sub binecuvantarea lui Dumnezeu, ajutat de slabiciunea altor mari natiuni ale vremii sale, imperiul lui Israel a ramas intact timp de o jumatate de secol. Decaderea a inceput sa se observe chiar sub domnia generala, pasnica, a lui Solomon, caci regatul sau s-a impartit imediat ce moartea a inlaturat mana lui puternica.
De valoare permanenta insa, in afara de memoria unui trecut glorios sub cei doi regi, a fost stabilirea Ierusalimului ca un centru religios si politic pentru natiune. Chiar numele lui "cetatea pacii" a exercitat o influenta magica asupra mintii poporului evreu din toate generatiile. Intrucat fagaduinte cu privire la venirea lui Mesia erau legate prin inspiratie de casa imparateasca a lui David, ideea regalitatii randuite de Dumnezeu si condusa de Dumnezeu nu a fost pierduta din vedere niciodata.
Saul (c.1050-1011 i.Hr.) – Saul, fiul beniamitului Chis, un om ales de Dumnezeu pentru natura lui profund religioasa (1 Sam 10,7.10.11; 14,37), pentru umilinta lui (1 Sam 10,22) si pentru tendinta lui de a fi generos (1 Sam 11,13), a fost mai intai uns in taina de Samuel (1 Sam 10,1), proclamat rege la Mitpa (1 Sam 10,17-24) si confirmat in slujba la Ghilgal, dupa salvarea cu succes a Iabisului din Galaad de la amoniti (1 Sam 11). Imparatia lui consta dintr-o unire oarecum libera a triburilor care il urmau ca imparat in vremuri de pericol, dar care altminteri hotarau asupra propriilor triburi fara amestecul unei carmuiri centrale. La inceputul domniei lui, slujba nu i se deosebea de aceea a unui judecator. Printre alte lucruri, el inca mai vedea de vitele sale, chiar si dupa ce fusese proclamat rege.
Totusi ideea unei guvernari monarhice reale se dezvolta treptat. Saul planuia ca guvernarea sa se transmita ereditar. El a construit un castel pe terenul de doi acri ai capitalei sale "Gibea lui Saul", acum Tell el-Ful, patru mile (6,4 Km) spre nord de Ierusalim. Citadela lui, cu doua nivele, masurand 170 pe 114 picioare (51,8 pe 34,7 m), cu ziduri exterioare groase de 6-7 picioare (1,8-2,1 m), a fost excavata de W. F. Albright. Cu ziduri fortificate si cu turnuri de colt, reprezenta constructia ebraica tipica a vremii. Sala cea mai mare, probabil, camera de audienta, unde David canta cu lira inaintea regelui, era de 7 pe 25 picioare (2,1 pe 7,6 m).
In plus, Saul a creat prima (desi mica) armata permanenta, intretinuta de Israel. Ea consta din trei mii de oameni, era situata in trei cetati garnizoane (1 Sam 13,2), cu unchiul sau poate varul sau Abner – comandantul sef (1 Sam 14,50).
Pe tron, in timpul perioadei dificile, cand filistenii, in puterea armelor lor si a experientei lor militare superioare, incercau sa-i subjuge pe evrei, noul rege adesea s-a aflat luptandu-se impotriva lor ca si impotriva altor natiuni. Prima proba a capacitatii sale de general a fost data cu prilejul salvarii cetatii trans-iordaniene Iabes din Galaad de la amoniti (1 Sam 11,1-11). Razboaie de succes au fost acelea impotriva amalecitilor (1 Sam 15,4-8) si edomitilor din sud, moabitilor din rasarit si arameilor din staul sirian Zobah sau Toba (1 Sam 14,47).
Amenintarea pe viata a existentei lui Israel venea insa de la Filistia (1 Sam 14,52), care tinea garnizoana in diferite cetati ebraice, chiar in apropiere de capitala lui Saul. Filistenii aveau un monopol al fabricarii si ascutirii armelor si uneltelor, asa ca, la un moment dat, in tot Israelul numai Saul si Ionatan posedau arme de fier (1 Sam 13,19-22). Ei ii terorizau pe evrei atat de mult incat acestia din urma erau fortati sa caute refugiu in pesteri si in ascunzisuri inaccesibile din munti (v.6).
Cea dintai mare victorie israelita asupra filistenilor, una care a avut ca rezultat expulzarea lor din tara muntoasa rasariteana, a fost mai mult un episod militar decat o batalie reala. Cand filistenii ocupasera dealurile lui Beniamin si luasera Micmasul, Israelitii se retrasesera in dezordine (v 5-11). Micmas se gaseste la 7 mile (11,5 km) spre nord de Ierusalim, la o altitudine de aproximativ 2000 de picioare (610 m) pe un deal, privind deasupra cheilor adanci Wadi Wes-Suwenit la sud, alcatuind trecatoarea Micmas. In timp ce Saul era asezat in tabara cu 600 de oameni la Gheba, separat de filisteni prin Wadi Wes-Suwenit, Ionatan si purtatorul lui de arme au coborat pe stanca Sene, pe care era construita Gheba in vale, au strabatut valea si apoi s-au catarat pe stanca abrupta Botet, pe care erau tabarati filistenii la Micmas (1 Sam 13,15-23; 14,4.5). In tabara filisteana, atacul prin surprindere al lui Ionatan a creat confuzie, care a fost sporita de evreii care au venit in ajutorul lui Ionatan, cu rezultatul ca filistenii au intrat in panica fugind (1 Sam 14,11-23).
Cea dintai ciocnire mai mare dintre evrei si filisteni in timpul domniei lui Saul a avut loc in tinutul deluros apusean dintre Soco si Azeca, cam la mijlocul drumului dintre Ierusalim si Ascalon. Victoria lui David asupra lui Goliat cu prilejul acesta a marcat inceputul unei mari serii de victorii asupra filistenilor detestati. Rezultatele principale au fost favorizat libertate mai mare pentru evrei si bogatie considerabila Proverbeenita din prada de la filisteni (1 Sam 17).
Din nefericire pentru natiune si pentru casa iparateasca, Saul poseda un caracter indisciplinat care a devenit arogant ca urmare a succeselor lui. Din cauza calcarii legii levitice si a ordinelor divine, el a pierdut atat domnia, cat si sanatatea mintii. Anii sai de pe urma – nu stim cat de multi – au fost petrecuti in umbra alienatiei, ceea ce a dus la incercarea continua de a-l ucide pe David despre care stia ca era destinat sa fie succesorul sau. Pierzand prietenia si mana conducatoare a batranului sau sfatuitor Samuel (1 Sam 15,17-23.35), a savarsit unele dintre cele mai neintelepte si salbatice crime, de exemplu macelarirea preotilor neinarmati din Nob (1 Sam 22,11-21) si incercarea de a-si ucide propriul fiu, Ionatan (1 Sam 20,30-33). Cunoscut pentru zelul sau de extirpare a spiritismului, in cele din urma a apelat la o vrajitoare spre a primi sfat in ajunul mortii sale (1 Sam 28,3-25).
Intr-o batalie data in muntii Ghilboa, la capatul rasaritean al campiei Israel, Saul si fii sai si-au pierdut viata luptand impotriva filistenilor (1 Sam 31,1-6). Lupta aceasta a fost atat de dezastruasa incat toate castigurile lungii domnii a lui Saul au fost pierdute la filisteni, care din nou au ocupat cetatile lui Israel si i-au alungat pe locuitorii cuprinsi de panica in ascunzisurile lor de mai inainte din munti (v 7).
David (1011-971 i.Hr) – Dupa moartea lui Saul, David a fost incoronat ca imparat peste Iuda la Hebron (2 Sam 2,3-4). In vremurile de mai inainte fusese comandant in ostirea lui Saul si candva fusese ginere al lui Saul (1 Sam 18,27), dar traise ca un proscris in padurile si pesterile din muntii din Iuda de sud si intr-o cetate filisteana in decursul ultimilor ani ai domniei lui Saul (1 Sam 19,29). David, care fusese uns in taina de profetul Samuel la scurt timp dupa lepadarea lui Saul ca rege, era exceptional de inzestrat ca razboinic, poet si muzician (1 Sam 17;2 Sam 1,17-27; 1 Sam 16,14-23). A fost si profund religios si, desi a pacatuit grav, a stiut cum sa se pocaiasca si sa recastige favoarea divina (vezi Ps 51). De aceea, domnia i-a fost asigurata in mod perpetuu, lui si urmasilor lui, pentru a culmina cu Imparatia eterna a lui Mesia, care era un descendent dupa trup al lui David (Romani 1,3).
Cei dintai sapte ani ai domniei lui David au fost limitati la Iuda, in timp ce Is-Boset, cel de-al patrulea fiu al lui Saul, domnea peste restul triburilor din capitala sa, Mahanaim din Trans-Iordania. Relatiile dintre cei doi regi rivali erau aspre si explodau in lupta si varsare de sange (2 Sam 2,12-32). Comandantul ostirii lui Saul, Abner, era adevarata putere din spatele tronului lui Is-Boset, un om slab care a cazut victima asasinilor indata ce Abner si-a retras sprijinul (2 Sam 3 si 4). Numele lui adevarat pare sa fi fost Esbaal "omul lui Baal" (1 Cronici 8,33; 9,39), ceea ce sugereaza ca, atunci cand s-a nascut el, Saul se departase atat de mult de Dumnezeu incat se inchina lui Baal. Pentru scriitorul inspirat al cartii 2 Samuel, numele acesta era atat de plin de ocara incat nu l-a folosit niciodata, alegand mai degraba sa-l numeasca Is-Boset "omul ocarii", in loc de Esbaal "omul lui Baal".
David facuse Hebronul capitala sa si a fost incoronat acolo ca imparat peste tot Israelul dupa moartea lui Is-Boset, care marcase sfarsitul dinastiei scurte a lui Saul. Dupa ce a domnit timp de sapte ani si jumatate, David s-a hotarat sa infiinteze o capitala noua. El a demonstrat o remarcabila intelepciune politica alegand drept capitala o cetate care nu apartinuse pana atunci nici unei semintii si deci ar fi fost acceptabila pentru toti. Cucerind fortareata iebusita a Ierusalimului, la hotarul dintre Iuda si Beniamin, si asezand centrul politic si religios al regatului intr-o localitate centrala, dar totusi in afara cailor internationale de comunicatie principale care treceau prin tara, David a dovedit o prevedere politica laudabila. De atunci, Ierusalimul a avea sa fie pentru totdeauna o cetate importanta si avea sa joace un rol distinctiv in istoria lumii.
Domnia lui David se distinge printr-un lant neintrerupt de victorii militare. El i-a infrant pe filisteni de repetate ori (2 Sam 5,17-25; 21,15-22; 23,13-17) si a fost capabil sa-l elibereze complet pe Israel de sub influenta lor. El i-a restrans la regiunea de coasta din jurul cetatilor Gaza, Ascalon, Azdod, Gat si Ecron. El i-a supus pe moabiti, amoniti si edomiti (2 Sam 8,2.14; 10,6; 11,1; 12,26-31; 1Cron 18,2.11-13; 19,1la 20,3) si i-a facut tributari pe arameii din Damasc si Toba (2 Sam 8,3-13; 1 Cron 18,5-10). Alte natiuni i-au cautat prietenia, trimitand daruri – de exemplu, regele din Hamad (2 Sam 8,9.10) – sau prin semnare de tratate – regele fenician al Tirului (2 Sam 5,11). In felul acesta, David a fost in stare sa domneasca peste toata Palestina de apus si de rasarit, cu exceptia regiunii de litoral si indirect si peste mari parti din Siria. Practic, tot teritoriul dintre Eufrat si Egipt era fie administrat de guvernatorii lui David, fie era prietenos sau tributar fata de el.
Politica interna a lui David nu a fost totdeauna asa de plina de succes ca politica lui externa. Pentru motive fiscale sau pentru evaluarea fortei potentiale a oamenilor din imparatia sa, a facut un recensamant care a fost rau vazut atat de Ioab, generalul sau, cat si de Dumnezeu (2 sam 24; 1 Cron 21 si 22). David, precum si alti puternici conducatori politici dinainte si de dupa el, a cazut victima propriilor pofte trupesti – Bat-Seba (2 Sam 11,2-12,25) -, iar poligamia a avut consecinte nefericite. Unul dintre fii sai a comis incest ( 2 Sam 13), un altul, Absalom, a devenit fratricid si ulterior s-a revoltat impotriva propriului tata, dar a murit in lupta care a urmat (2 Sam 13-19). Rebeliunea beniamitului Seba, de asemenea, a produs mare necaz si varsare de sange (2 Sam 20); si cu putin timp inainte de moartea lui David, Adonia, unul dintre fii sai, a facut o incercare neizbutita de a pune mana pe tron printr-o revolutie de palat (1 Imp 1).
Totusi puternica personalitate a lui David, impreuna cu sprijinul neclintit al darzului comandant de ostire, Ioab, a izbutit sa biruiasca toate dificultatile si a efectuat transferul imparatiei la Solomon, ca o puternica unitate.
Loialitatea fundamentala a lui David fata de Dumnezeu si consimtirea lui de a se pocai si de a accepta pedeapsa pentru pacat i-au castigat respectul profetilor Natan si Gad si i-au adus fagaduinte si binecuvantari dumnezeiesti de o natura aparte. Una dintre marile lui dorinte, aceea de a construi un templu pentru Dumnezeul pe care il iubea, n-a fost infaptuita. Totusi i s-a fagaduit ca fiul lui, ale carui maini nu erau patate de sange ca ale lui, urma sa zideasca templul. De aceea, David a cumparat terenul pentru el, a facut planul si a colectat fondurile pentru a-l ajuta pe Solomon la infaptuirea planului (2 Sam 7; 1 Cronici 21,18-22,5).
Solomon (971-931 i.Hr.) – Solomon, al treilea carmuitor al Imperiului Unit al lui Israel, al carui nume era si Iedidia "iubit de Iehova" (2 Sam 12,24.25), pare sa fi urmat obiceiul oriental de a lua ca nume de tron Solomon "pasnicul". Domnia lui a facut ca titlul acesta sa fie nu numai corespunzator, dar si popular.
Din motive necunoscute, Dumnezeu l-a ales pe Solomon sa fie succesorul lui David, iar David l-a proclamat rege in cursul unei revolutii de palat care urmarea sa puna pe fratele lui mai mare pe tron (adica pe Adonia, 1 Imp 1,15-49). Desi Solomon, la inceput, parea sa arate indurare fata de Adonia, el n-a uitat intamplarea. In mod obisnuit, cea mai neinsemnata greseala i-a costat viata pe adversarii lui Solomon. De aceea, Ioab, instigatorul complotului, si Adonia au fost cu timpul executati, in timp ce Abiatar, marele preot, a fost demis (1 Imp 2).
Demonstrand o evlavie neobisnuita la inceputul vietii sale, Solomon a cerut de la Dumnezeu intelepciune pentru dificila responsabilitate ce-i fusese atribuita de a carmui noul imperiu, extinderea problemelor politice de care se parea ca este constient. Intelepciunea lui, ale carei dovezi apar in Proverbeerbe, Eclesiast si Cantarea Cantarilor, intrecea pe aceea a altor intelepti renumiti ai antichitatii (1 Imp 3,4-4,34). Renumele acesta atragea intelectuali din diferite natiuni la curtea lui Solomon, dintre aceste vizite aceea a reginei arabe din Sheba pare sa fi facut cea mai mare impresie asupra contemporanilor (1 Imp 4,34; 10,1-10).
Imparatia pe care o mostenise Solomon de la tatal sau se intindea de la Golful Aqabah in sud pana aproape de Eufrat in nord. Niciodata mai inainte sau dupa aceea, teritoriul n-a fost atat de extins. Intrucat Asiria si Egiptul erau amandoua slabe pe vremea aceea, Solomon n-a avut de intampinat o impotrivire reala din partea vecinilor sai; si, folosindu-se de situatia sa, s-a avantat in mari intreprinderi comerciale pe uscat si pe mare, care i-au adus o bogatie nemaivazuta inainte de poporul sau. De aceea, splendoarea domniei sale a devenit legendara, asa cum confirma Matei 6,28-29.
Intrucat fenicienii deja controlau comertul mediteranean, Solomon s-a indreptat catre sud si a dezvoltat intreprinderi comerciale cu Arabia si cu Africa de est, savarsindu-si expeditiile maritime cu ajutorul marinarilor tirieni (1 Imp 9,26-28). Cetatea Etion-Gheber, la capatul Golfului Aqabah, a servit nu numai ca baza portuara pentru aceste expeditii, dar si ca un centru de afirmare si prelucrare a cuprului scos la Wadi Arabah (regiunea dintre Marea Moarta si Ezion-Gheber). Solomon a devenit unul dintre marii "imparati ai cuprului", din antichitate. Intrucat el controla si numeroase cai comerciale pe uscat, Israel a devenit si marea casa de schimburi in natura de care si panzeturi de egiptene, cai cilicieni si diferitele produse ale Arabiei. Practic, nimic nu patrundea in Egipt din est sau in Mesopotamia din sud-vest fara a imbogatii tezaurele lui Solomon (1 Imp 4,21; 10,28.29).
Imparatul era ocupat si cu mari lucrari de constructie. Pe muntele Moria, la nord de vechiul Ierusalim, el a construit o acropola, cuprinzand Templul magnific edificat in curs de sapte ani (1 Imp 6,37.38) si propriul palat, care a fost in curs de construire timp de 13 ani (1 Imp 7,1). El a construit si Millo, considerat de unii umplutura intre Sion si Moria, si a reparat zidul Ierusalimului (1 Imp 9,15; 24). Un lant de cetati a fost construit prin toata tara pentru a-i garanta siguranta si aceasta a cerut o mare armata permanenta, multi cai si multe care – ambele puncte fiind costisitoare pentr bugetul national (1 Imp 4,26; 9,15-19; 10,26; 2 Cron 9,28). Sapaturi facute la Ghezer si Meghido au confirmat aceste relatari biblice.
Pentru multiplele lui lucrari, imparatul era conditionat de munca fortata, obligatorie (1 Imp 5,13-18; 9,19-23), efectuata de fenicieni, de lucratori calificati si de marinari (1 Imp 7,13; 9,27). Proiectele magnifice de constructii si vastele cerinte ale armatei puneau o povara atat de mare asupra economiei israelite, incat pana si veniturile imense ale lui Solomon s-au dovedit insuficiente pentru a finanta programul, drept urmare, o data a trebuit sa cedeze douazeci de orase galileene Feniciei ca plata pentru lemnaria si aurul necesare (1 Imp 9,10-14).
Urmand exemplul monarhilor orientali, Solomon avea un mare harem, straduindu-se astfel sa cultive bunavointa internationala prin casatoria cu principese dintre cele mai multe nationalitati invecinate, inclusiv egiptene, si permitand sa fie zidite in Ierusalim altare care sa fie dedicate dumnezeilor straini (1 Imp 11,1-8). Principesa egipteana, care a adus ca zestre cetatea Ghezer, pe care tatal ei o cucerise de la canaaniti, pare sa fi fost regina lui favorita, intrucat i-a zidit un palat separat (1 Imp 3,1; 9,16.24).
Dar slava exterioara a imparatiei, ceremonialul somptuos al curtii, puternicele fortarete noi prin toata tara, armata puternica si marile intreprinderi comerciale nu puteau ascunde faptul evident ca imperiul lui Solomon era gata sa se desparta. Era agitatie printre israeliti, din cauza impozitelor mari si a muncii obligatorii, si printre natiunile subjugate care asteptau doar un semn de slabiciune ca sa se desfaca de Ierusalim. Desi numai trei rebeli sunt amintiti pe nume in Biblie, Hadad Edomitul, Rezon fiul lui Eliadah si eframitul Ieroboam (1 Imp 11,14-40), care s-au aratat fatis impotriva lui Solomon, evenimentele care au avut loc imediat dupa moartea lui Solomon lasa sa se inteleaga ca trebuie sa fi fost destula neliniste chiar si in cursul vietii lui.
Scriitorii biblici, care erau mai preocupati cu viata religioasa a eroilor lor, ne dezvaluie motivul principal pentru declinul puterii lui Solomon si impartirea imperiului sau: abaterea regelui de la calea cea dreapta a datoriilor religioase. Desi cladise templul lui Iehova si la dedicarea lui inaltase o rugaciune care reflecta o adanca experienta spirituala (1 Imp 8,22-61), totusi a cazut in poligamie si idolatrie fara precedent (1 Imp 11,9-11), care au dus la adoptarea unor metode neintelepte si rapid la caderea regatului sau.
Abia inchisese Solomon ochii, ca triburile lui Israel s-au si desfacut in doua partide, iar mai multe dintre natiunile supuse si-au proclamat independenta.
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
