Poporul de rand. – Oricat de importante erau sectele iudaismului in viata natiunii, ele reprezentau numai o fractiune a populatiei iudaice din secolul I. Majoritatea poporului era neinstruita in amanuntele acelea ale Legii care erau atat de scumpe pentru Farisei, Esenieni si Zeloti si, in acelasi timp, ei erau in general tot pe atat de neatinsi de sofisticarea Saducheilor. Masele acestea inculte erau cunoscute in ebraica sub denumirea de `amme ha`ares, "poporul tarii". Fariseii ii dispretuiau pentru ignoranta lor si ca o rezultanta a ei, pentru nepasarea in aducerea stricta a zecimii si pentru curatenia ceremoniala, iar pentru motivul acesta ii considerau ca sunt sub blestem (vezi Ioan 7,49). Isus si ucenicii Sai si-au facut mare parte din lucrarea lor printre oameni de felul acesta si intr-adevar uneori erau clasificati la un loc cu ei (vezi Matei 11,19; 15,1.2; Ioan 7,15). Neglijarea de catre `amme ha`ares a restrictiilor rituale si ceremoniale nu insemnau, insa, ca ei erau fara un dor dupa Dumnezeu, iar oamenii acestia constituiau probabil majoritatea acelora care "il ascultau cu placere" (Marcu 12,37).
Viata iudaica si-a continuat dezvoltarea in timp ce Irod a construit, a cheltuit, a ucis si in cele din urma a murit. Nadejdile mesianice erau la culme. Fariseii impuneau poporului un legalism aspru, caracterizat prin tinerea stricta a Sabatului si a regulilor ritualice de curatire. Sirul serviciilor in Templul de la Ierusalim continua cu nescazuta demnitate si pompa, in timp ce curtile lui erau pline de inchinatori, cersetori, zarafi si vanzatori de animale de jertfa. Venind nu numai din raza Palestinei dar si de pretutindeni din lume, mii de peregrini se ingramadeau la Ierusalim pentru cele trei mari sarbatori anuale a Pastelui si a Painii Nedospite, a Cincizecimii si a Corturilor (vezi la Exod 23,14-17; Levitic 23,2; Deuteronom 16,16.17). Fariseii flamanzeau dupa neprihanire; poporul de rand flamanzea dupa bucuria religiei; natiunea flamanzea dupa Mesia.
Din punct de vedere religios, poporul de rand nu era nicidecum atat de legat de tinerea scrupuloasa a traditiilor legale cum erau Fariseii. Insa, in acelasi timp, acestia din urma aveau o considerabila influenta si lucrau mult pentru a da natiunii un ton religios. Aceasta insemna ca traditionalismul si ceremonialismul juca un rol insemnat in viata si gandirea religioasa iudaica. Pentru exemple de restrictii si observari religioase vezi comentariile la Matei 23,23; Marcu 2,18.23.24; 7,2-4.9.
Carturarii. – Grupul acesta era cunoscut in limba ebraica ca sopherim, "scribi", "scriitori" si in greceste ca gramamateis, literal, "secretari", sau "functionari". Ei mai erau denumiti si mai exact nomikoi "avocati" (Matei 22,35; Luca 7,35, etc) si nomodidaskaloi "invatatori ai Legii" (1Timotei 1,7). Datoria lor era de a studia si a interpreta legea civila si religioasa si de a o aplica la amanuntele vietii zilnice. Deciziile lor, ca si acelea ale judecatorilor unei curti supreme de astazi, aveau greutate si deveneau baza unei interpretari viitoare. Aceasta colectie de decizii constituiau "datina" contra careia Isus a vorbit atat de adesea si de calcarea careia El era atat de adesea invinuit (Matei 15,2.3.6; Marcu 7,2.3.8.9). Anumiti carturari au devenit mari invatatori printre iudei. In timpul Domnului Isus carturarii erau mai cu influenta decat oricare alt grup de conducatori. Multi din ei erau probabil membri ai Sinedriului, la care se face referire in Matei 26,3. Unii carturari au primit pe Hristos (Matei 8,19), dar cea mai mare parte din ei erau fara speranta contra Lui (Matei 16,21). Cei mai multi erau Farisei.
Sinagoga. – Sinagoga, literal, "adunarea", era un punct central al vietii comunitatii iudaice. Aceasta institutie caracteristica a iudaismului nu a inflorit decat in cursul si dupa captivitatea babiloniana (vezi PK 612,613). Traditia face pe profetul Ezechiel, unul din captivii de la Tel-abib, de pe raul Chebar, din Mesopotamia de Jos, fondatorul sinagogii. In decursul secolelor care au urmat dupa captivitate, iudeii s-au imprastiat de buna voie prin toata lumea cunoscuta, asa ca aproape nu era o cetate fara de comunitatea ei iudaica (Fapte 15,21) si fiecare comunitate de aceasta avea sinagoga ei. Trebuia sa se infiinteze una oriunde erau zece barbati adulti si acesti zece deveneau primii ei "conducatori".
Probabil mai mult decat oricare alta institutie singulara, sinagoga a slujit la pastrarea religiei, a culturii si constiintei nationale a rasei iudaice. Sinagoga n-a fost niciodata un loc de sacrificiu ca Templul din Ierusalim si in felul acesta nu era considerata un loc de cult in intelesul cel mai inalt. Se tineau acolo servicii in fiecare zi de Sabat, la care citirea si explicarea Legii si a Profetilor erau in centrul atentiei. In cursul saptamanii sinagoga mai servea adesea si ca judecatorie locala (vezi Marcu 13,9) si in general ca o scoala. Sinagoga era in esenta un loc pentru predarea biblica si pentru rugaciune. In tari straine comunitatile iudaice pastrau o existenta separata si isi administrau propriile lor treburi civile si religioase, supuse, natural, legilor tarii (Iosif Antichitati XIX.5.3).
Preotii nu erau direct legati de administratia sinagogilor, deoarece nu aveau loc sacrificii, desi erau invitati adesea sa participe la slujbe. Treburile fiecarei sinagogi si ale comunitatii atasate ei erau sub supravegherea unui consiliu de batrani (vezi Luca 7,3-5), sau conducatori ["fruntasi"] (vezi Marcu 5,22). Slujbasul principal, conducatorul sinagogii (vezi Luca 8,49; 13,14), prezida serviciile sau aranja ca altii sa faca lucrul acesta si numeau oameni corespunzatori din adunare sa se roage, sa citeasca Scripturile si sa indemne adunarea. Nu exista cler ca atare. Era cel putin un slujbas mai mic, un chazzan – echivalent cu un diacon in biserica crestina – care se ocupa de lucrarile mai umile, ca de pilda scoaterea sulurilor Legii si Profetilor din chivot si punerea lor la loc si aplicarea pedepsei corporale hotarate de batrani.
Ruine de sinagogi, unele datand poate de pe timpul lui Hristos, pot fi vazute in diferite locuri in Palestina. Ruine la Tel Hum, de obicei identificata cu Capernaum, dateaza din secolul al III-lea. Fiecare sinagoga era de forma dreptunghiulara cu intrarea principala la capatul de sud. Adunarile mai bogate isi impodobeau sinagogile cu diferite embleme ornamentale, ca un sul de foi de vita si ciorchini de struguri – simbolul national al lui Israel – sfesnicul cu sapte brate, un miel pascal, vasul cu mana si multe alte obiecte si scene din Scripturile Vechiului Testament. Camera principala a sinagogii era inzestrata cu o catedra pentru citit, un scaun pentru cel care dadea indemnurile, un scrin sau chivot, care continea sulurile Legii si Profetilor. Erau scaune sau banci, cel putin pentru membrii mai bogati ai adunarii (vezi Iacov 2,2.3), cele din fata, din apropierea catedrei cititorului fiind considerate "scaunele dintai" (Matei 23,6). Adunarea era cu fata spre chivot si era despartita, barbatii (cei de 12 ani si mai mari) sezand pe o latura si femeile si copiii (cei intre 5 si 12 ani) de cealalta parte.
Se cerea participarea in Sabate si in zilele de sarbatori si se considera un lucru meritoriu de a lua parte la serviciu, care dupa standardele moderne era oarecum lung. Autorii difera in ce priveste detaliile serviciului de la sinagoga din secolul I si, intrucat cea mai mare parte din materialele sursa disponibile sunt din scrieri rabinice, este dificil sa fii sigur cat de mult din ele se aplica la perioada dinainte de anul 70 d.Hr. Insa schema urmatoare este, probabil, o aproximare apropiata a ordinii serviciului in sinagoga as acum o cunosteau Isus si apostolii.
1. Recitarea la unison a partii numita schema’ – o marturisire de credinta luata mai ales din pasaje ca Deuteronom 6,4-9; 11,13-21; Numeri 15,37-41 – inainte si dupa care un membru al adunarii statea in fata chivotului Legii pentru a inalta, in numele tuturor, o rugaciune inseptita, fiecare parte fiind confirmata de "Amin!" rostit de adunare. Intre partea a sasea si a saptea a rugaciunii, preotii, daca erau prezenti, se urcau pe platforma chivotului, isi inaltau mainile si rosteau in unison binecuvantarea aaronica din Levitic 9,22 si Numeri 6,23-27.
2. Parashah sau citirea partii randuite din Lege (vezi Fapte 13,15). Respectul fata de Lege cerea ca sulul sa fie derulat inapoia unei perdele, ascuns de privirea adunarii. Legea – cele cinci carti ale lui Moise – era citita in decursul unui ciclu de trei ani, cu o parte anumita randuita pentru fiecare Sabat. Fiecare din aceste parti erau impartite in sapte parti a cate cel putin trei versete fiecare. Un membru diferit al adunarii era chemat sa citeasca fiecare din subimpartirile acestea. Oricine facea cea mai mica greseala era indata inlocuit cu un altul. Citirea Legii era tradusa verset cu verset din ebraica in aramaica, limba poporului obisnuit (vezi Neemia 8,1-8), de catre o alta persoana, pentru a evita posibilitatea ca traducerea sa fie gresita fata de textul actual al Scripturilor.
3. Haphtarah sau citirea Profetilor. Considerat mai putin sacru ca Legea, sulul Profetilor avea un derulator si nu doi, ca Legea, si putea fi derulat sub privirea adunarii. Nu exista nici o dovada ca pe vremea lui Hristos era urmat un ciclu pentru citirea Profetilor. De aceea, sulul era probabil inmanat celui numit de conducatorul sinagogii sa citeasca si el alegea pasajul de citit. La aceasta parte a serviciului trebuie sa fi luat parte Isus in sinagoga din Nazaret (Luca 4,16-22); folosind o lectura din Isaiaia 61, El a declarat poporului misiunea Sa si imputernicirea ei profetica. Cel care citea din Profeti era numit "incheietorul", datorita faptului ca acesta, impreuna cu observatiile sale si apelul bazat pe pasajul citit, constituia partea de incheiere a serviciului.
4. Derashah sau "cercetarea", "studiul", era o predica prezentata de obicei de un membru al adunarii. Ca si cititorul din Lege, cel care citea haphtarah ramanea in picioare in timp ce citea. Dar pentru predica el sedea pe un scaun special aproape de strana sau catedra de citit, cunoscut ca "scaunul lui Moise" (vezi Matei 23,2). Observatiile lui erau de obicei bazate pe lectura din Profeti, dar putea cuprinde si pe aceea din Lege. In discursurile acestea asupra soliilor profetice, imaginatia vorbitorului o lua adesea razna, prin parafraza, parabola sau legenda, in accentuarea a ceea ce intelegea el ca este solia profetica. Vizitatorii erau adesea onorati prin invitarea de a tine cuvantarea. De privilegiul acesta s-a folosit Pavel nu numai o data (Fapte 13,14-16;14,1; 17,1.2.10.11; 18,4;19,8).
5. Predica era urmata de binecuvantare. Aceasta era rostita de un preot, daca era unul de fata; altfel era inaltata o rugaciune. In unele locuri cantarea de psalmi era introdusa in slujba.
Erau in Palestina nu numai sinagogi pentru iudeii indigeni, ci si sinagogi pentru iudeii care se nascusera in strainatate si se inapoiasera in patria parintilor lor. Astfel, la Ierusalim pe vremea apostolilor era o sinagoga a Izbavitilor (Fapte 6,9), probabil iudei sau descendenti ai lor, care candva fusesera luati captivi de catre romani si mai tarziu eliberati. Cu membrii unei astfel de sinagogi a avut Stefan dezbaterea.
Mai erau sinagogi iudaice in Alexandria, in Antiohia din Siria, in Roma si, evident de fapt, in fiecare cetate a imperiului, deoarece Pavel le-a gasit nu numai in localitatile acestea mai mari precum Corint, Efes, Tesalonic, dar si in Salamis din Cipru, Antiohia din Pisidia, Iconium Berea in Grecia, si fara indoiala in multe alte locuri care nu sunt numite.
Se poate intelege usor ce forta potentiala exercita sinagoga asupra poporului evreu, cu accentul ei asupra Legii, datoriei, nadejdii si aspiratiei spirituale. Accentul asupra Torei, voia descoperita a lui Dumnezeu (vezi la Deuteronom 31,9; Psalmii 19,7), dadea iudeilor un ton etic care-i facea sa se distinga printre popoarele Imperiului Roman.
Scolile. – Scolile erau deosebit de importante pentru viata iudaica prin aceea ca ajutau sa-i formeze caracterul si sa-i fixeze sistemul etic. Invatamantul organizat jucase un rol important in viata israelitilor din timpurile primare, asa cum este aratat de scolile profetilor intemeiate de Samuel si reinfiintate de Ilie (vezi PP 592-602). Scolile iudaice au fost inaugurate din nou, probabil pe la 90-80 i.Hr., in legatura cu reforma lui Simeon ben Shetah si Iudah ben Tabbai. Se pare ca ei au introdus scoli in unele din sinagogi pentru a permanentiza tinerea mai stricta a legii ceremoniale si a reglementa mai bine ritualul pe care reformele lor il reintrodusesera.
La iudei raspunderea cea dintai pentru scolarizarea tineretului revenise totdeauna tatalui si mamei in camin. Se astepta ca ei sa dea copiilor lor o cunoastere a Torei si a doctrinelor principale ale iudaismului. Dar in experientele zdruncinatoare prin care trecuse natiunea viata de familie fusese intrerupta si parintii insisi aveau adesea nevoie de instructiune. Pentru a remedia situatia aceasta, au fost infiintate scoli cu carturari ca invatatori, pentru a inscrie in mintea copiilor lucrurile acelea care i-ar fi tinut credinciosi fata de iudaism in anii de mai tarziu si in felul acesta ar fi zidit natiunea. Orasul care nu se ingrijea de instruirea religioasa a tineretului lui era considerat ca fiind sub blestemul lui Dumnezeu (DA 69).
Desi scolile acestea au implinit o necesitate precisa, ele au crescut numai cu incetul. Invatatura data era numai pentru baieti. Pentru cei din familiile instarite din orasele mai mari, era un lucru simplu sa se gaseasca timp si ocazie pentru studiu. Dar pentru baietii mai saraci din localitatile mai mici, gasirea de timp liber pentru invatatura prezenta dificultati serioase. Pentru mentinerea vietii chiar numai la nivelul strictului necesar, era necesar adesea ca baietii sa lucreze pe ogoare sau la banc impreuna cu parintii lor. De fapt, de abia pe vremea lui Isus, fiul lui Gamaliel, chiar inainte de izbucnirea razboiului cu romanii din anii 68-73 d.Hr. se gaseau scoli in fiecare district si in fiecare oras.
Predarea din scolile acestea elementare era simpla si rudimentara. Desi se preda cititul si ceva socotit, Tora era totusi baza intregii invataturi. Predarea era mai ales cu privire la randuielile si ritualurile religiei iudaice, insemnatatea ei si importanta implinirii oricarei obligatii a Legii.
Pentru copiii privilegiati, dotati cu inteligenta si talent, erau scoli superioare, la care tinerii saraci rareori puteau sa aspire. Desi cursul de studii in astfel de institutii era mai elaborat decat in scolile elementare, totusi Tora sta in centrul lui. Scolile avansate erau in general oarecum nereglementate, concentrandu-se in jurul profesorului si adunandu-se in vreo sinagoga bine randuita sau intr-o sala rezervata pentru acest scop. Scoli superioare de felul acesta existau in Ierusalim si in orasele acelea mai mari unde erau destui iudei pentru a asigura numarul necesar de elevi si unde puteau fi retinuti profesori invatati si cu influenta. O scoala vestita din Ierusalim era aceea a lui Gamaliel (Fapte 5,34-40), la care a luat parte Pavel (Fapte 22,3).
Asa cum s-a aratat, predarea in scolile de toate nivelurile era bazata pe Scriptura si traditia iudaica. Legea si interpretarea ei, pe baza traditiei, era inceputul si sfarsitul predarii. Un accent particular a fost pus asupra a ceea ce adaugasera carturarii in decursul anilor din intelepciunea lor.
In acelasi timp erau iudei credinciosi care erau nemultumiti cu o astfel de predare in traditie legalista si care credeau ca, avand binecuvantarea si iluminarea lui Dumnezeu, puteau sa-si educe mai bine copiii invatandu-i acasa. Astfel de parinti erau Maria si Iosif din Nazaret. Isus n-a urmat niciodata la o scoala de sinagoga (DA 70,80). Mama Lui a fost invatatorul Lui, care intregea din Scripturi si din propria experienta cu Dumnezeu si cu viata ceea ce Isus invata din natura si din legatura cu Tatal Sau ceresc. Iosif l-a invatat pe Isus meseria de dulgher si alte lucruri practice ale vietii. Desi vrajmasii Sai declarau despre Isus ca "n-a invatat niciodata" (Ioan 7,15), caracterul Sau si etica Sa ca om pe pamant erau mult superioare fata de ceea ce I-ar fi putut da scolile (vezi DA 80).
Diaspora. – Timp de cateva secole inainte de nasterea lui Hristos iudeii fusesera raspanditi prin lumea civilizata, ducand cu ei oriunde se duceau o cunoastere a adevaratului Dumnezeu. Se puteau gasi comunitati iudaice in cele mai multe cetati ale Imperiului Roman. In unele localitati ca Nehardia si Nisibis din Mesopotamia, de unde se poate sa fi venit magii, iudeii formau majoritatea populatiei. O mare proportie a locuitorilor Siriei erau iudei. Iosif aprecia numai numarul iudeilor din Egipt la un milion. In Alexandria se spune ca alcatuiau o treime a populatiei. Iudeii din raspandire, numita Diaspora, erau in mod sigur mult mai multi la numar decat cei care ramasesera in Palestina.
Oriunde se duceau, iudeii isi infiintau sinagogile, la care Neamurile erau binevenite. De aproape doua sute de ani Vechiul Testament fusese la indemana in limba greaca, limba internationala a vremii si era mult studiat in clasele culte. Iudeii si prozelitii luau parte la marile festivaluri religioase de la Ierusalim, mai ales la Paste si se inapoiau sa povesteasca altora ceea ce aflasera acolo (vezi vol. IV, p. 29,30). Desi poate ca nu erau populari printre vecinii lor pagani, iudeii erau cu toate acestea respectati, fiind in general mai prosperi. Conceptia si practica lor in ce priveste moralitatea erau incomparabil superioare acelora ale paganilor. Viata lor de familie era adesea un model admirat de paganii din jurul lor, care in general considerau propriile lor sotii si pe proprii copii numai cu putin mai pe sus decat o avere mobila. In ciuda faptului ca nu corespundeau masurii inaltelor lor idealuri pe care le-ar fi putut atinge, este un fapt de netagaduit ca, in ciuda lor insisi, iudeii prezentau pretutindeni in lume o marturie importanta si eficienta in favoarea singurului Dumnezeu adevarat, Creator si Sustinator al tuturor lucrurilor (cf. vol. IV, p. 27-30).
Scriitori romani clasici prezinta o familiarizare cu obiceiurile iudaice, desi nu descriu intotdeauna fara gres aceste obiceiuri. Horatiu, de pilda, pomeneste pe un prieten care in gluma refuza sa discute despre afaceri cu el pentru ca era "Sabatul al treizecilea" si care intreba: "Ai vrea sa aduci un afront iudeilor circumcisi?….Eu sunt un frate oarecum mai slab, unul dintre multi [care au scrupule religioase]" (Satire, I.9.68-73; ed. Loeb, p. 111). Desi evident vorbea in ras, totusi prietenul lui Horatiu se arata ca un cunoscator al faptului ca iudeii erau socotiti ca abtinandu-se de a vorbi despre afaceri in zilele lor sfinte. Referirea lui obscura la "Sabatul al treizecilea" a fost interpretata in felurite chipuri, dar nici o explicatie pentru expresia aceasta nu este pe deplin satisfacatoare.
Insa, in multe cercuri dintre Neamuri, iudeii par sa fi fost dispretuiti pentru felul lor de viata si mai ales pentru restrictiile lor alimentare si pentru tinerea Sabatului. In felul acesta Parintele crestin Augustin relata pe filosoful Seneca, ca plangandu-se de iudei ca "actioneaza fara rost tinand acele zile a saptea, prin care pierd prin nelucrare aproape a saptea parte din viata lor" (Cetatea lui Dumnezeu VI.11; Parinti Niceeni si Post Niceeni, seria intaia, vol. al 2-lea, p. 120). La fel, satiricul Juvenal declara: "Unii care au avut un tata care cinsteste Sabatul nu se inchina la altceva decat la nori si la divinitatea cerurilor si nu vad deosebirea intre a manca carne de porc, de la care tatal lor s-a abtinut, si carne de om; si la timp ei trec la circumciziune … Pentru tot de ce era de ocarat tatal, care consacra fiecare a saptea zi nelucrarii, ferind-o de toate preocuparile viatii" (Satira 14; ed. Loeb, p. 271,273).
Tacit, istoricul roman, prezinta practicile religioase iudaice in amanunt, dar intelege adesea gresit originea si intelesul lor. El sustine: "Iudeii privesc drept profan tot ceea ce noi consideram sacru; pe de alta parte, ei permit tot de ceea ce noi avem oroare" (Istorie V.4; ed. Loeb, vol. 2, p. 179). El atribuie abtinerea iudeilor de la mancarea carnii de porc amintirii unei plagi de scabie de care au suferit candva porcii. Posturile lor frecvente el le intelege ca fiind comemorarea unei foamete prelungite pe care o suferisera si folosirea de catre ei a azimii, el crede ca este in amintirea grabei cu care s-au aruncat asupra hranei cand in cele din urma au avut-o. Cu privire la tinerea de catre ei a Sabatului, Tacit cauta sa explice ca iudeii "spun ca ei au ales de intaia data sa se odihneasca in ziua a saptea din cauza ca in ziua aceea si-au terminat muncile; dar dupa un timp ei au fost manati de farmecele indolentei sa consacre si anul al saptelea inactivitatii" (Istorie V.4; ed. Loeb, vol. 2, p. 181).
Alti scriitori pagani care se refera la practici iudaice sunt Dio Cassius Istoria Romana XXXVII.17; August Cezar, citat de Suetoniu Vietile Cezarilor II.76; si Martial Epigrame IV.4.
Influenta iudaica. – In ciuda acestor opinii adverse cu privire la iudei, Cicero arata ca influenta iudaica era puternica in Roma. Aparand pe Flaccus care, pe cand guverna provincia Asia in 62 i.Hr., confiscase o mare cantitate de aur pe care iudeii o colectasera pentru a o trimite la Templul din Ierusalim, Cicero declara despre ei: "Stiti ce gloata mare sunt ei, cum se alipesc laolalta, cat de influenti sunt in adunari libere." (Pro Flacco cap. 28; ed. Loeb, p. 437). Oricat de ironic ar fi lucrul acesta, el arata ca iudeii manifestau o influenta politica foarte reala. Pozitia distincta a unor iudei ca Irod Agrippa I (vezi p.69) in cercurile cel mai inalte ale societatii si ale guvernului roman a adus o oarecare cunostinta despre iudaism in acele sectoare ale vietii.
De asemenea, exista dovezi ca asteptarea mesianica iudaica a facut impresie asupra lumii Neamurilor. Partial datorita diseminarii cunostintei despre adevaratul Dumnezeu prin iudei, partial faptului ca religiile pagane isi pierdeau influenta asupra mintii oamenilor profund cugetatori si partial interminabilei tulburari politice care atarna asupra civilizatiei ca un val, a rasarit pretudindeni prin lumea antica asteptarea ca un imparat-izbavitor urma sa se arate in curand. Multi dintre Neamuri aveau o intelegere mai clara a nadejdii mesianice decat chiar conducatorii religiosi iudei insisi (DA 33).
De fapt, nadejdea aceasta a fost pervertita de vasta majoritate, dintre care multi au aplicat-o la unul sau altul dintre Cezari. Un grup de "intelepti" chiar a facut un pelerinaj in Italia in cautarea imparatului-izbavitor. Inscriptii gasite la Priene si Halicarnas aplica vorbirea mesianica la imparatul August (27 i.Hr. – 14 d.Hr.). Poetul roman Virgil confirma natura extinsa a acestei nadejdi populare mesianice:
"Acum a venit epoca ultima a cantarii din Cumae; marele sir al secolelor incepe din nou. Acum Fecioara revine, domnia lui Saturn revine; acum coboara din cerul de sus o generatie noua. Numai zambeste tu, curata Lucina, la nasterea copilului, sub care v-a inceta de intaia data generatia fiintelor de fier si va apare in lumea intreaga o rasa de aur!… Orice urme ce mai raman ale vinovatiei noastre vor pieri si va elibera pamantul de spaima lui continua. El va avea darul vietii divine, va vedea eroi amestecati cu dumnezei si el insusi va fi vazut de ei si va ridica o lume careia virtutile tatalui sau ii vor fi adus pace" (Ecloga IV; ed. Loeb, vol. 1, p. 29,31).
Mesianismul distinct pagan al acestei ecloge, atribuita de compozitorul ei oracolului din Cumae, trebuie, probabil, sa fie dedus din oracolele Sibiline puternic iudaice, care pe vremea lui Virgiliu erau deja populare in lumea romana (vezi p. 89). Pe alte cai mesianismul iudaic in Diaspora influenta fara indoiala pe intelectualii romani din era augustina si chiar si mai tarziu. Astfel Suetoniu, un istoric roman, scria: "S-a raspandit peste tot Orientul o credinta veche si statornica ca era sortit pe vremea aceea ca oameni venind din Iudea sa domneasca asupra lumii. Aceasta prezicere, referindu-se la imparatul Romei, asa cum a aparut ulterior din eveniment, a fost luata de catre poporul din Iudea ca pentru sine" (Vietile Cezarilor VIII.4; ed. Loeb, vol. 2, p. 289). Diferiti istorici antici relateaza o asteptare asemanatoare.
Aplicarea populara a acestor legende si profetii mesianice la August (anul 27 i.Hr. – 14 d.Hr.) parea justificata cand, in decursul lungii si pasnicei sale domnii "marea framantata a miscarilor civile s-a linistit. Pacea si prosperitatea s-au inapoiat si si-au facut locuinta lor permanenta in imperiu" (M. Rostovtzeff, A History of the Ancient World, vol. II, p. 198). Secole de lupta au fost "deodata si chiar pe neasteptate urmate de pace si cand furtuna razboiului civil s-a oprit deodata, a parut natural a se vedea in aceasta un miracol, o interventie a puterii divine in treburile pamantesti" (ibid., p. 203). Tacit a vorbit de "pace cu totul neintrerupta sau numai putin tulburata" (citat in James T. Shotwell, An Introduction to the History of History, p. 263). Era de pace a parut sa implineasca atat de corespunzator asteptarea populara a unui Mesia, incat August a fost proclamat salvator.
Prozelitismul. – Iudaismul a fost in mod deosebit remarcabil pentru accentul lui etic, care era pus in viu contrast cu religiile in general amorale ale lumii romane. Clientii vechilor zei pagani relationau cu zeitatile lor in termenii unui contract. Preotii aratau poporului lor serviciile pe care trebuie sa le indeplineasca si ritualul pe care ei trebuia sa-l urmeze pentru a fi placuti dumnezeilor lor. Cand obligatiile acestea erau savarsite in chip acceptabil, zeii, mari si mici, aveau cel putin obligatia sa nu le faca greutati, sa nu-i vatame pe oameni si cel mult sa le ofere protectie de necazuri si sa le dea foloase materiale. Religiile pagane de astazi constau in mare masura in incercari similare de a impaca duhurile.
Cultele misterelor, care au sporit mult in popularitate in cursul perioadei imperiale nu erau in primul rand etice. In aceste culte inchinatorul cauta, de asemenea, sa vina in unire personala cu dumnezeul sau. Prin treapta dupa treapta de initiere si ceremonial, adeptul implinea cerintele cultului, la finele caruia, daca nu intervenea lipsa de respect in atitudine sau pasi gresiti in ritual, credea ca sta chiar inaintea lui zeului. Daca anumitul zeu era de un tip linistit sau inchinatorul era intr-o buna dispozitie, serviciul de cult s-ar fi putut dovedi de valoare etica pentru el. Dar efectul acesta ar fi putut sa fie secundar, aproape intamplator. Anumite scoli filosofice, mai ale stoicismul, exercita o influenta etica, dar aceasta aproape ca nu atingea poporul de rand si nici nu pot fi privite pe buna dreptate ca religii.
Ca o consecinta a acestei lipse de etica in religia pagana, moralitatea pe care iudeii o dobandeau din conceptia lor despre divinitate si din Tora atragea atentia populatiei imperiului, mai ales datorita faptului ca iudeii o aplicau la viata de toate zilele intr-o masura remarcabila. In felul acesta multi erau determinati sa accepte iudaismul intr-o masura mai mare sau mai mica si Noul Testament vorbeste de diferite tipuri de "prozeliti", persoane care intrasera de curand in comunitatea iudaica de credinta. Vezi vol. IV, p. 27-30.
Sutasul din Capernaum era probabil un prozelit de felul acesta, despre care iudeii spuneau: "El iubeste neamul nostru si el ne-a zidit sinagoga". Aceasta il facea "merituos" inaintea lor (Luca 7,4.5). Prozelitii veneau la Ierusalim cu prilejul Zilei Cincizecimii (Fapte 2,10); "Nicolae, un prozelit din Antiohia", a fost unul dintre primii diaconi ai bisericii crestine (Fapte 6,3-6); eunucul etiopian "venise la Ierusalim, ca sa se inchine" (Fapte 8,27); sutasul Corneliu din Cezarea "era temator de Dumnezeu" si "se ruga totdeauna lui Dumnezeu" (Fapte 10,2) si proelitii din Antiohia Pisidiei ii ascultau cu sinceritate pe Pavel si Barnaba (Fapte 13,43). Din cauza metodelor lor lipsite de etica, Isus osandea cu asprime ravna Fariseilor de a face prozeliti si consecintele spirituale nefericite asupra prozelitului (Matei 23,15).
Iudeii exercitau un control considerabil asupra procedurii de prozelitizare. Ei stipulau trei ceremonii specifice prin care cineva din randul Neamurilor trebuia sa treaca pentru a deveni un "prozelit al neprihanirii", adica, un iudeu deplin. El trebuia: 1) sa fie circumcis; 2) sa fie botezat prin scufundare, botez care pare ca se gaseste in fundamentul ritualului crestin; si 3) sa aduca jertfa. Aceasta ultima conditie, natural, a devenit imposibil de indeplinit dupa distrugerea Templului in anul 70 d.Hr.
Prozelitismul era savarsit nu numai de iudeii din cuprinsul Iudeii si Galileii, dar si de cei din Diaspora, cei "imprastiati". Mare parte din succesul prozelitismului venea din faptul ca Neamurile erau adesea chiar atrase de statornicia iudeului in religia lui si de pacea lui launtrica in fata necazurilor, ca si de sentimentul fratern pe care credinta lor religioasa curajoasa facea in stare pe iudei sa-l arate in legaturile lor reciproce. Astfel, adesea cand Neamurile examinau iudaismul spre a vedea ce il face atat de eficient, erau condusi sa-l imbratiseze. Cand religiile pagane si-au pierdut influenta si iudeii au savarsit pretutindeni lucrarea misionara agresiva, prozelitii la credinta iudaica au putut fi numarati cu sutele de mii, daca nu cu milioanele, potrivit cu diversi carturari competenti moderni, atat iudei cat si crestini.
Iosif se faleste cu numarul celor care acceptasera iudaismul in lumea Neamurilor: "Masele de multa vreme au manifestat o dorinta vie de a adopta deprinderile noastre religioase; si nu exista nici o singura cetate, greaca sau barbara, nici o singura natiune, la care obiceiul nostru de a ne opri de la lucru in ziua a saptea sa nu se fi raspandit si unde posturile si aprinderea de candele si multe din oprelistile noastre in ce priveste hrana sa nu fie tinute" (Contra Apion II.39 [282]; ed. Loeb, vol. 1, p. 405,407).
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
