Fariseii. – Cucerirea Orientului antic de catre Alexandru cel Mare (331 i.Hr.) a fost urmata de o invazie culturala mai permanenta a limbii, obiceiurilor, ideilor si religiei grecesti. Cu timpul, incercarile facute de Antioh Epifanul de a eleniza pe iudei, adica de a-i constrange sa adopte cultura greaca, au provocat rezistenta cea mai hotarata (vezi p. 28-31; vezi la Daniel 11,14). Condusi de Iuda Macabeul si de alti membri ai familiei sale, ulterior cunoscuti ca Macabei sau Hasmonei, iudeii au infrant eroic fortele lui Antioh si si-au asigurat propria libertate (164 i.Hr.). Printre iudei, mai ales printre clasele mai bogate si mai culte si cei care locuiau dincolo de granitele Palestinei, a existat tendinta treptata de a adopta cultura greaca. Acesti iudei erau cunoscuti ca elenisti si constituiau elementul liberal al societatii iudaice. Dar cei mai multi dintre cei care locuiau in Iudea se agatau cu darzenie de obiceiurile si religia stramosilor lor.
In opozitie cu influentele grecesti, a aparut in Iudea o miscare conservatoare ai carei membri au adoptat numele de Hasidimi (Ebr. chasidim), insemnand "evlaviosii" sau "sfintii" (vezi la Psalmii 16.10; vezi Nota aditionala la Psalmul 36). Fariseii, al caror nume insemneaza, "separatisti", isi datorau Hasidimilor obarsia lor si au aparut prima data ca partid politic pe la 120 i. Hr., pe vremea lui Ionatan (p. 29,32). Fariseii erau partida populara, ortodoxa, a majoritatii. Programul lor era un program de aderare rigida la Lege si la ostirea de interpretari traditionale care pe vremea aceea se dezvolta din ea. Ei staruiau in evitarea raspunderii publice si a indatoririlor cetatenesti. Desi nu se retrageau din zgomotul si agitatia vietii, erau judecatori critici ai ei si astfel cautau sa evite presupusele contacte profanatoare cu ea. Ei staruiau in increderea in Dumnezeu pentru a-Si conduce poporul si a lucra pentru el asa cum facuse in trecut.
Dar biserica si statul erau unite in Iudea, ca si in toate carmuirile vremii. La iudei religia era preocuparea statului intr-un chip deosebit. Asa fusese totdeauna, de la Moise pana la Samuel si la David, sub care clasa preoteasca devenise distincta de autoritatea civila. In plus, casa Hasmoneica fusese una preoteasca, desi nu era intr-adevar din linia directa de mari preoti a lui Aaron. De aceea, Iuda, Ionatan si Simon, fii ai lui Matatia, batranul preot din Modin, erau mai departe preoti in timp ce carmuiau tara lor de curand izbavita si nimeni nu avea o pretentie mai efectiva la slujba de mare preot. Dar Fariseii obiectau fata de aceasta unire a conducerii religioase si politice. Ei doreau sa separe religia de preocuparile statului, sa lipseasca slujba de mare preot de incurcaturile politice si sa se separe de activitatea civica.
Toate straduintele acestea erau greu de realizat. Pentru iudei nu exista linie logica de separare intre religie si alte activitati ale vietii. Functia preoteasca era o parte atat de plina de raspundere a vietii publice incat nu putea sa scape de implicatiile politice. In loc de a se retrage fizic din societate, cum au facut Esenienii si mai tarziu calugarii crestini, Fariseii deveneau partizani ai oricarui conducator care ar fi imbratisat vederile lor. Ca cercetatori ai Legii, ei erau partida carturarilor sau teologilor si, prin urmare, desi nu erau alcatuiti din poporul de rand, erau calauzitorii spirituali populari. Ei isi impuneau doctrinele cu ardoare si convingere si castigau numerosi aderenti la punctul lor de vedere.
Fariseii credeau intr-o viata viitoare. Dumnezeu urma sa dea poporului Sau fericire in prezenta divina, de care numai un om drept putea sa se bucure. In starea aceea de fericire oamenii buni urmau sa-si primeasca rasplata virtutii lor. Dimpotriva, nelegiuitii, impotrivitorii lui Dumnezeu, aceia care erau neascultatori de Legea Lui, urmau sa sufere vesnic intr-un loc de chin. Iosif, el insusi un Fariseu, descrie (in la sau Discurs depsre Hades) aceste doua destine. El descrie satisfactia aflata in "sanul lui Avraam", locul fericirii si chinurile de moarte ale chinurilor vesnice suferite de nelegiuiti. De asemenea, Fariseii credeau si intr-un loc intermediar, unde toate sufletele mortilor asteptau transferul, fiecare catre soarta lui ultima. Din locul acesta imaginar – Hades – aceia care inca nu erau pregatiti sa intre in "sanul lui Avraam" puteau, dintr-o parte, sa vada cu anticipare placerile lui, in timp ce din cealalta parte, cei care inca nu erau confirmati pentru soarta rea puteau sa vada realitatea grozaviilor care-i asteptau.
In parabola Sa despre omul bogat si Lazar (Luca 16,19-31), Hristos a folosit invataturile Fariseilor cu privire la viata viitoare ca un mijloc pentru a accentua ca omul ar trebui sa profite in viata aceasta de avertizari si mustrari pentru perfectionarea sa (COL 263-265). Dupa arestarea sa in Ierusalim (Fapte 23,6-10), Pavel a folosit in avantajul sau credinta Fariseilor in inviere, pentru a-i dezbina pe acuzatorii sai.
Nadejdea mesianica era stralucitoare pentru Farisei. Unsul urma sa vina si sa refaca si chiar sa adauge mult la slava pe care o avusese Israel in cursul domniei lui David (vezi vol. IV, p.31). Mesia avea sa carmuiasca lumea (vezi vol. IV, p. 30). David fusese puternic si avusese o mare influenta in lume, dar Mesia avea sa intreaca pe toti ceilalti domnitori. David fusese intelept si bun, dar Mesia urma sa fie dreptatea personificata si cu toate ca nu si-L inchipuiau pe Dumnezeu, credeau ca va fi imbracat cu putere supranaturala. Termenii legalism, nationalism si mesianism pot fi folositi pentru a descrie filosofia si tintele Fariseilor.
Pe masura ce casa Hasmoneica s-a maturizat in experienta si obligatiile de stat cereau din ce in ce mai multe contacte internationale, conducatorii au devenit din ce in ce mai putin strict iudaici si tot mai mult caracterizati chiar de elenismul contra caruia batranul Matatia si fiul sau Iuda Macabeul se revoltasera. Tendinta aceasta a fost accelerata pana cand, cu timpul, politica elenizanta a dinastiei irodiene a precumpanit. Tocmai fata de desfasurarea aceasta de evenimente, atat de contrara fata de tot ceea ce credeau ei, au manifestat Fariseii opozitie.
Saducheii. – Sensul numelui Saducheu este necunoscut, afara de cazul ca venea de la numele familiei preotesti Tadoc (vezi 1 Regi 2,35), care era probabil folosit ca un punct de adunare al sortilor pentru exponentii punctului de vedere aristocratic. Astfel de exponenti erau Saducheii, cu o preocupare puternica pentru preocuparile lumesti ale natiunii. In felul acesta Saducheii erau complet deosebiti de Farisei. Succesul material si politic care a insotit familia Macabeica era o sursa de profunda satisfactie pentru ei. Interesele lor erau in primul rand politice. Succesul in acest domeniu era obiectivul lor. Separatismul era exact contrar cu conceptia si practica lor.
Ei nu erau antireligiosi, dar considerau ca binele natiunii, asa cum il concepeau ei, nu impunea consideratiunile religioase ca fiind decisive in toate chestiunile. Ei acceptau Tora, Legea, ca fiind canonica, dar respingeau restul Vechiului Testament ca nefiind inspirat si tagaduiau valoarea traditiei (vezi la Marcu 12,26; Luca 24,44) careia Fariseii ii dadeau atat de multa valoare.
In consecinta, Saducheii refuzau sa accepte invatatura despre o viata viitoare, sau despre ingeri, sau despre spirite de orice fel, sau despre rasplatirea viitoare, deoarece ei declarau ca nu puteau gasi in Tora exprimari clare asupra acestor lucruri (Iosif Antichitati, XVIII.1.4; Razboi II, 8.14 [164-165, Fapte 23,8]). In timp ce Fariseii marturiseau dependenta de Dumnezeu pentru ajutor, Saducheii se incredeau numai in ei insisi. In felul acesta ei erau pregatiti sa intre in aliante straine si sa foloseasca orice alt fel de mijloc care fagaduia sa aduca folos natiunii.
Aflandu-se, asa cum erau ei, de partea aristocratica a vietii iudaice, Saducheii nu erau reprezentati ai poporului ca un tot. Ei erau o reincarnare, intr-un anumit sens, a partidei elenistice dintre iudeii mai timpurii, contra careia se ridicasera Hasidimii, in timp ce Fariseii, pe de alta parte, erau descendentii ideologiei Hasidimilor.
La inceput principii Hasmonei au evitat cu succes sa devina partizanii Fariseilor sau ai Saducehilor, dar au lucrat si cu unii si cu altii, distribuind intre ei slujbele si onorurile publice. In cursul indelungatului principat al lui Ioan Hircan I, fiul nobilului Hasmonean Simon, o indiscretie din partea unora dintre conducatorii Fariseilor a impins pe Hasmonei in bratele Saducheilor (Iosif Antichitati XIII.10.6 [293-296]). Incepand de atunci casa Hasmoneica a fost mai pe fata elenistica, adica, mai putin iudaistica in politica si procedeele ei, iar Saducheii au exercitat din ce in ce mai multa influenta in treburile nationale. Comparativ, se stie insa putin despre Saduchei, deoarece ei n-au lasat nici un fel de literatura.
Esenienii. – O a treia secta iudaica au fost Esenienii, care, ca si Fariseii, par sa fi fost o odrasla a Hasidimilor. De fapt, Esenienii reprezinta latura conservatoare a aceluiasi sir de evenimente care au avut ca rezultat Fariseismul. Ei puneau in practica doctrinele mai rigide ale credintei Fariseilor, si intr-un fel mai intens.
Diferente minore intre diferite surse asupra esenismului par sa arate ca secta era impartita in doua grupe, dintre care una era caracterizata prin respingerea casatoriei. In alte privinte ambele tipuri de esenism duceau separatismul Fariseilor pana la retragerea din societate si in consecinta au introdus ceea ce a fost de fapt viata monastica. Ei evitau comertul, refuzau sa detina sclavi, si, cel putin in aceeasi masura, evitau sacrificiile Templului. Ei refuzau sa faca juraminte, detineau averea in comun, luau masa impreuna, cu alimente pregatite de preoti bucatari, locuiau in case separat de ne-Esenieni si isi dadeau ajutor fratesc atent unul altuia in caz de boala sau alte imprejurari protivnice. Se imbracau in alb si practicau o curatenie meticuloasa. Erau in mod deosebit distinsi in privinta aceasta prin accentul lor pus asupra spalarilor ceremoniale prin imersiuni, pe care le practicau zilnic.
Esenienii credeau in preexistenta sufletelor, cu privire la care sustineau un dualism filosofic si prin urmare respingeau invierea trupului. Invatatura lor avea elemente derivate aparent din zoroastrism. Unele faze ale ei semanau si unor anumite caracteristici ale pitagoranismului grec.
Descoperirile arheologice recente de la Khirbet Qumran, din regiunea Marii Moarte, au trezit un interes nou fata de aceasta secta (vezi vol. I, p. 31-34; vol. IV, p. 86-88). Acum se crede indeobste de catre cercetatori ca cladirile de la Qumran apartineau unei comunitati eseniene care a inflorit in secolul I i.Hr. si iarasi, dupa o lipsa, in secolul I d.Hr.; si ca manuscrisele aflate acolo erau o biblioteca eseniana. De asemenea, documentele acestea – mai ales Manualul Disciplinei si Comentariul la Habacuc – si un tratat descoperit la Cairo in 1896, avandu-si obarsia la o grupa cunoscuta ca disidentii din Damasc, au dus la concluzia ca grupa aceasta din Damasc era eseniana.
Documentele acestea dau la iveala paralele izbitoare cu anumite aspecte ale crestinismului primar si demonstreaza o mai stransa legatura fata de cum fusese inteleasa mai inainte invatatura lui Ioan Botezatorul si Isus, pe de o parte si anumite elemente din iudaism, pe de alta parte. Ele descopera ca venirea lui Mesia era o doctrina importanta a crezului Qumran. Grupele de la Qumran si Damasc, isi urmareau cel putin obarsia lor in trecut, la un profet, "Invatatorul Dreptatii". El isi organizase adeptii intr-un "Nou Legamant" (sau "Nou Testament") ca pregatire pentru regatul mesianic si venise in conflict serios cu autoritatile religioase dominante din mijlocul iudeilor.
Comunitatea Qumran isi propunea sa ajute, prin puritatea vietii si prin stricta ascultare de lege, la pregatirea lumii pentru imparatia care avea sa vina. Ei insistau ca actele de curatire, ca imersiunile zilnice, erau fara folos daca nu erau precedate de o curatire a inimii printr-un "duh sfant", pe care, credeau ei, Dumnezeu li-l facea cunoscut prin "Unsul Sau". Accentul lor asupra curateniei spirituale ca pregatirea pentru imparatia Mesianica, spalarile lor, inaltele lor standarde etice si localizarea lucrarii in pustia Iordanului in apropiere de Marea Moarta se aseamana de aproape cu lucrarea lui Ioan Botezatorul. Ca si el, ei se declarau a fi o implinire a lui Isaia 40,3. Asemanarile acestea sunt atat de izbitoare, incat este greu de scapat de concluzia ca Ioan trebuie sa fi avut oarecare contact cu secta aceasta. Anumite aspecte ale invataturii apostolului Ioan si Pavel, de asemenea, gasesc paralele iluminatoare in literatura acestui grup. Aceasta, natural, nu inseamna ca apostolii acestia au imprumutat solia Evangheliei lor in vreo parte oarecare de la Esenieni.
Irodienii. – Irodienii au aparut la o data mai tarzie decat partidele anterioare si se pare ca erau interesati numai de politica. Nu se cunoaste despre ei mai mult decat referirile intamplatoare ale Noului Testament (Matei 22,16; Marcu 3,6; 12,13). Iosif vorbeste de "partizani ai lui Irod" (Antichitati, XIV.15.10 [450]). S-ar parea ca ei sunt galileeni care doreau sa vada domnind in Palestina odrasle ale casei lui Irod si nu straini.
Zelotii. – Ca si Irodienii, Zelotii erau politici in interesele si programul lor. Se sustin diferite teorii cu privire la originea lor. Unii ii vad ca derivand, ca si Fariseii si Esenienii, din Hasidimi; in felul acesta ei ar fi "evlaviosii" pentru care politica a devenit punctul principal al religiei. Insa o astfel de legatura este greu de stabilit prin dovezi documentare clare. Iosif (Antichitati XVIII, 1.6) descrie o "a patra secta a filosofiei iudaice" care a fost adesea socotita una si aceeasi cu Zelotii, desi lipseste, de asemenea, dovada concludenta din surse pentru identificarea aceasta. El atribuie infiintarea sectei acesteia lui Iuda Galileanul (sau Gaulanitul), care s-a ridicat cu revolta impotriva unei supuneri la impozite, poate dupa recensamantul lui Quirinius din anul 6 d.Hr. (vezi Fapte 5,37). El relateaza ca din punct de vedere religios erau de partea Fariseilor, dar ca din punct de vedere politic ei refuzau sa aiba alt carmuitor in afara de Dumnezeu. Iosif nu mentioneaza pe Zeloti, cel putin pe nume, decat pe timpul razboiului cu romanii (anii 66-70 d.Hr.), cand au aparut ca o partida violenta sub conducerea lui Ioan de Gischala (Razboi, V.3.1 [98-105]). Insa, intrucat el relateaza (Antichitati XVIII.1.6) ca aderentii la a patra secta au fost deosebit de activi in cursul acelui razboi, s-ar prea putea ca ei urmeaza sa fie identificati cu Zelotii. Unul dintre ucenicii lui Hristos, Simon (nu Petru), fusese probabil un Zelot (Luca 6,15; Fapte 1,13).
Au mai fost grupe de crestini iudei ca de pilda Nazareni si Ebioniti, care au aparut mai tarziu, prea tarziu pentru a fi in domeniul acestei cercetari. Nu se stie daca aceste secte au ramas ca membri acceptabili ai societatii iudaice. Gruparea principala a crestinilori nu era astfel acceptabila, ci a fost respinsa de iudaism chiar aproape de la inceput de tot.
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
