Cu templul distrus, Sinedriul imprastiat si toate mijloacele de auto-guvernare indepartate, mai ramasese numai sinagoga. In consecinta, desi iudeii mai erau un neam, de la data aceasta inainte ei urmau sa fie priviti mai de graba ca o biserica, decat ca o natiune.
Ca biserica, iudeii si-au concentrat viata mai mult ca oricand la sinagoga. Sacrificiile ne mai fiind aduse si chiar si Templul lui Onias din Egipt fiind inchis, ei priveau la Lege ca izvorul lor prezent de putere, in timp ce isi concentrau nadejdea pentru viitor la Mesia despre care credeau ca urmeaza inca sa vina. Legea le aducea o convingere launtrica de dreptate, care era acum cu atat mai necesara cu cat tot poporul era afundat in intuneric si inima le era impovarata de un simt al infrangerii si zadarniciei. Nadejdea mesianica le aducea asigurarea refacerii nationale, impreuna cu fagaduinta a si mai mult decat pierdusera. Desi in acest timp trist iudeii nu puteau avea viata politica proprie, romanii nu le-au retras drepturile lor politice in imperiu si nici nu s-au amestecat in folosirea din partea lor a sinagogilor.
Consiliul de la Iamnia. – Sinedriul nu a scapat ca organizatie din Ierusalim, cum au spus unii; ci a fost alcatuit un consiliu nou la Iamnia (Iabneh), un oras pe tarmul marii mai jos de Iope. Conducatorul acestui nou centru al iudaismului era Iohanan ben Zakkai, un Fariseu, un rabin, un discipol al vestitului invatator Hillel. In cursul razboiului a fost conservator si cand a vazut unde il ducea conducerea Zelotilor pe popor, s-a refugiat din Ierusalim intr-un sicriu si s-a predat romanilor. Dupa razboi a obtinut permisiunea de a infiinta un colegiu la Iamnia. Aici s-au adunat rabinii de convingere, de statura intelectuala si influenta pentru a infiinta noul consiliu.
Desi iudeii erau acum constransi sa plateasca taxa romana de templu, banii pe care mai inainte ii trimiteau la propriul lor Templu veneau acum la Iamnia si astfel consiliul care se intrunea acolo avea fonduri. Desi consiliul acesta nu avea puteri legislative sau judiciare in vreun sens politic, a condus la codificarea legii si a interpretarilor rabinilor. In felul acesta a inceput lucrarea care mai tarziu a produs Talmudul. Deciziile consiliului in materie de Lege s-au facut simtite printre iudeii imprastiati, cunoscuti ca Diaspora. Si mai important, tocmai consiliul de la Iamnia este cel care a reafirmat canonul Vechiului Testament. El n-a recunoscut scrierile apocrife ca avand autoritate primara (vezi vol. I, p. 43).
Rebeliunea sub Traian. – Libertatea de care iudeii s-au bucurat sub Vespasian (anul 81-79 d.Hr.) si Titus (anul 79-81 d.Hr.) a disparut sub Domitian (anii 81-96 d.Hr.). Cunoscut pentru persecutarea crestinilor, Domitian a fost la fel de neindurator cu iudeii. Orice iudeu care cauta sa-si ascunda nationalitatea era pedepsit si prozelitii la iudaism sufereau pierderea proprietatii si chiar si a vietii. Persecutia aceasta a cristalizat din nou simtul de nationalitate al iudeilor si a trezit inca o data sentimentul de ofensa.
Nerva (anii 96-98 d.Hr.) a pus capat incapacitatilor iudeilor in fata legii. Dar 15 ani mai tarziu simtul lor efervescent de ofensa a dat in clocot si in Cyrene, Egipt si Cipru au izbucnit in revolta, atacand pe vecinii lor dintre Neamuri si nu pe conducatorii politici. Cand imparatul Traian (anii 98-117 d.Hr.) si-a indreptat trupele contra partilor, iudeii din Mesopotamia s-au revoltat. Romanii s-au razbunat contra oricarei razvratiri a iudeilor si i-au infrant fara de indurare si cu grea pierdere de vieti.
Revolta sub Adrian. – Ca si Nerva si Traian, urmasul lor Adrian (anii 117-138 d.Hr.), puteau fi descris ca un om bun, constient de demnitatea slujbei sale si hotarat in guvernarea sa. El a calatorit mult si si-a cunoscut imperiul si poporul. El era inainte de toate un roman, preocupat de binele Romei si al imperiului. De aceea, el a terminat fara mila sarcina de a inabusi ramasitele revoltei sangeroase care avusese loc sub Traian. Imparatul a interzis circumciziunea si in anul 130 d.Hr., a ordonat ca Ierusalimul sa fie reconstruit ca cetate pagana, cu un altar al lui Jupiter construit pe locul Templului. Lucrul acesta era mai mult decat puteau sa indure iudeii, nu numai pentru ca punea capat nadejdilor lor de a putea recladii curand propriul lor Templu, ci si pentru ca insemna ca sacrificii pagane vor pangari fara incetare sfantul loc al lui Iehova.
In consecinta, in anul 132 d.Hr., iudeii palestinieni s-au revoltat din nou. Incurajati de respectatul Rabbi Akiba, ei au salutat pe conducatorul razvratirii, Simon bar Cocheba, ca Mesia cel mult asteptat. Ei au luptat contra romanilor sub conducerea lui aproape pana la ultimul om. Daca pentru razboiul acesta ar fi existat un raport tot atat de complet ca si acela pe care Iosif il da cu privire la razboiul de sub Vespasian, ne-ar povesti o poveste uluitoare de curaj, fanatism si varsare de sange. Dio Cassius, istoricul Romei, apreciaza (Istoria 1xix. 14) ca peste o jumatate de milion de iudei si-au pierdut viata in lupta, pe langa multimile nenumarate de civili care au sucombat de foame, boala si de prapadul adus de razboi. In anul 135 d.Hr., dupa trei ani si jumatate de lupta indarjita, romanii au fost din nou victoriosi si iudeii s-au plecat din nou la pamant inaintea biruitorilor lor. Ierusalimul, caruia i se daduse numele nou de Aelina Capitolina, a devenit o cetate a Neamurilor, in care nici un iudeu nu avea permisiunea sa intre sub pedeapsa cu moartea. Pe locul Templului a fost construit un templu pentru Jupiter. Vezi la Daniel 9,27.
Aceste rebeliuni repetate au pus pe iudei intr-o lumina echivoca inaintea carmuirii romane si a poporului roman. Ei erau blestemati, luati in ras, ridiculizati si supravegheati de aproape ca nu cumva sa se revolte din nou. Romanii ii numeau in dispret "al doilea neam", si se refereau si mai batjocoritor la crestini ca fiind "al treilea neam". Dar 75 de ani mai tarziu, sub Caracalla, iudeii au avut parte impreuna cu toata populatia imperiului de darul general al cetateniei romane. Insa la data aceasta crestinismul era in continua crestere. Cand a devenit religie legala sub imparatul Constantin in anul 313 d.Hr., iudeii s-au vazut din nou confruntati cu serioase dezavantaje in tot imperiul.
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
