Procuratorii. – Cand Arhelau a fost demis, teritoriile lui au fost anexate la provincia romana Siria. Ca parte dintr-o provincie romana, Iudea a fost in consecinta guvernata de un procurator, un agent al imparatului si nu printr-un proconsul raspunzator fata de Senat, cum erau multe din celelalte provincii.
Sediul procuratorilor romani din Iudea era la Cezarea. Acolo ei aveau o ostire mica la dispozitie, alcatuita mai ales din trupe provinciale. Desi salariul procuratorului era platit din tezaurul imperial, el avea si anumite posibilitati pentru imbunatatirea situatiei sale financiare pe cand era in slujba. Una din acestea provenea din faptul ca el avea autoritate suprema in chestiuni judiciare, chiar pana la masura vietii si mortii, cu exceptie asupra acelora care puteau dovedi ca erau cetateni romani.
Erau doua frane principale la autoritatea procuratorului. El era responsabil pe de o parte, fata de imparat, iar din punct de vedere local fata de legatul din Siria, si pe de alta parte, mai putin formal, fata de Sinedriul iudeu, care era totdeauna atent spre a vedea ca el sa nu-si depaseasca autoritatea. In acelasi timp, insa, din cauza implicatiilor politice ale slujbei, functia de mare preot era ocupata numai cu consimtamantul lui.
Indiferent cu cata grija isi exercitau procuratorii puterile – si in nici un caz ei nu erau totdeauna precauti – nu erau in stare sa satisfaca poporul iudeu. S-a spus pe buna dreptate ca venirea procuratorilor romani in Iudea a marcat inceputul sfarsitului natiunii iudaice, din cauza ca poporul iudeu refuza sa fie multumit sub stapanire straina.
Sarcini fiscale. – Odata cu numirea de procuratori au venit si sarcinile fiscale romane. Aceasta a necesitat un recensamant cu o clasificare a populatiei. O inscriere avusese deja loc pe vremea nasterii lui Isus, dar nu se stie daca aceasta a fost insotita de un impozit (vezi la Luca 2,1).
Cand primul procurator, Coponius, a preluat conducerea Iudeii in locul lui Arhelau, a fost strans un impozit. Acesta era de doua feluri, un impozit pe cap de locuitor (tributum capitis) si un impozit pe pamant (tributum agri). Ambele impozitele erau foarte jignitoare pentru iudei: impozitul pe cap de locuitor era o dovada a inrobirii (Iosif Antichitati XVIII.1.1); impozitul pe pamant era o jignire adusa lui Iehova, adevaratul proprietar al pamantului si daruitorul tuturor belsugurilor.
Desi iudeii erau foarte mult iritati din cauza acestui impozit, marele preot Ioazar i-a convins pe multi dintre ei sa-l plateasca linistit. In acelasi timp insa, un conducator radical numit Iuda Galileanul a atatat un mare numar de oameni sa se revolte. Quirinius, guvernatorul roman al Siriei a suprimat aceasta rebeliune cu multa asprime (Iosif Antichitati XVIII.1.1). Miscarea aceasta de sub conducerea lui Iuda marcheaza probabil inceputul Zelotilor (vezi p.54). La rebeliunea aceasta s-a referit Gamaliel cand a sfatuit Sinedriul sa nu ia masuri drastice impotriva crestinilor (Fapte 5,38.39).
De la data aceasta romanii n-au mai facut nici o incercare sa supuna pe iudei la impozite directe. In schimb, ei concesionau strangerea darilor la arendasi, vamesii (publicani) Noului Testament. Oamenii acestia erau priviti cu ura si evitati cat mai mult cu putinta (Matei 11,19; 21,31). Levi Matei facea parte din categoria aceasta dispretuita. Faptul ca Isus l-a acceptat ca asociat al Sau era o uimire pentru iudeii patrioti (Matei 9,9.13).
Sinedriul. – In timp ce era o organizatie caracteristic iudaica si nu o parte integrala a administratiei guvernamentale romane, Sinedriul exercita, cu toate acestea, o oarecare influenta in treburile civile si politice, ca si in cele strict religioase. Era alcatuit din 70 de barbati cu cea mai buna reputatie si cu cea mai mare influenta si era grupul conducator pentru poporul iudeu. Desi avea jurisdictia numai in Iudea, efectul atitudinii si deciziilor lui se simtea printre iudeii din lumea intreaga. In acelasi timp Sinedriul nu se amesteca in jurisdictia locala, care era in mainile a 11 organizatii regionale de batrani din toata Iudea. In schimb, isi rezerva problemele de scop si insemnatate nationala. El dadea ordonante si le impunea, scop pentru care avea la dispozitie o organizatie de politie (Matei 26,47; Ioan 7,32). Totusi, din cauza controlului general al romanilor, preocuparea lui era mai ales religioasa. Astfel se ocupa cu profetii mincinosi, asa cum se presupunea ca este Isus si cu secte nou-aparute, care trebuiau sa fie suprimate, ca nu cumva sa tulbure poporul. Pe o astfel de baza i-a persecutat Pavel pe crestini inainte de convertirea sa (Fapte 9,1.2). In anii mai tarziu abia a scapat de o urmarire asemanatoare (Fapte 24,6-9). De asemenea, Sinedriul trata si rezolva puncte de credinta si supraveghea calificarile si numirea marelui preot, desi in cazul acestui slujbas important atat Irozii cat si procuratorii romani se amestecau din cand in cand cu autoritatea lor. Asupra romanilor Sinedriul nu avea nici o autoritate cu exceptia unui act de profanare a Templului, caz in care iudeii putea sa execute chiar si un roman (Iosif Razboi VI.2.4 [126]). In 1871 s-a descoperit o inscriptie care fusese candva fixata in Templu pe zidul care separa curtea Neamurilor de cea a izraelitilor. Ea avertiza: "Nici un strain sa nu intre dincolo de bariera si de zidul despartitor din jurul Templului, dar oricine va fi prins va fi raspunzator de propria sa moarte care va urma". Un duplicat al acestei inscriptii a fost gasit aproape trei sferturi de veac mai tarziu.
Desi marele preot era slujbasul care prezida Sinedriul (vezi Matei 26,57), procuratorul putea sa-l convoace in sedinta. Insa numai in cazul unei sentinte de moarte deciziile lui erau supuse aprobarii procuratorului. In cazul uciderii cu pietre a lui Stefan, Sinedriul a recurs la mituire (AA 98,99.101).
Dupa rebeliunea care a avut loc ca rezultat al impozitului adunat de Coponius, treburile in Palestina au fost relativ linistite pentru multi ani. Insa, in acelasi timp legalismul si rezerva Fariseilor, intensitatea Zelotilor, care cresteau cu incetul in numar si influenta si ravna religioasa a poporului in general incuraja un spirit de neliniste. In decursul acestor ani Isus crestea in Nazaret, linistit si in profunda meditare, spre maturitate.
Pontiu Pilat. – Pe la anul 26 d.Hr. Pontiu Pilat a devenit procurator. Caracterul lui aspru si neinduplecat, asa cum se dadea pe fata prin metodele sale de guvernare, a scos la suprafata spiritul de revolta care mocnise in mijlocul poporului iudeu.
La inceput Pilat a incercat sa aduca steagurile urate ale legiunilor romane in cetatea Ierusalim, in ciuda prejudecatii iudaice. Pentru a realiza lucrul acesta, a dispus ca soldatii sai sa le introduca noaptea. Cand lucrul acesta a devenit cunoscut, o mare delegatie de iudei furiosi a mers la Cezarea, unde, neintimidati de sabiile scoase ale soldatilor, au staruit sa ajunga in fata lui Pilat pentru a protesta contra acestui fapt. In fata unei astfel de reactii, el a socotit curand ca este intelept sa retraga steagurile armatei din Ierusalim.
Pentru a obtine o mai mare cantitate de apa necesara la Ierusalim, Pilat a construit un nou apeduct. Pentru proiectul acesta a folosit fonduri din tezaurul Templului si, cand poporul a reactionat violent fata de un astfel de dispret pentru proprietatea Templului, el i-a adus la tacere printr-un masacru sangeros (Iosif Antichitati XVIII.3.2). El a dus mai departe ofensa aceasta inaltand in cetate scuturi votive purtand numele imparatului Tiberiu. Lucrul acesta a aruncat din nou cetatea intr-un vacarm si numai cand imparatul insusi a ordonat ca scuturile sa fie date jos tumultul s-a linistit in totalitate.
In zorii unei dimineti din primavara anului 31 d.Hr., un Om care in chip linistit propovaduia marile adevaruri fundamentale pe care religia iudaica le acceptase totdeauna, a fost adus inaintea lui Pilat. Omul acesta, Isus din Nazaret, era acuzat de hula si de rascoala. Desi Pilat nu era preocupat de hula, era preocupat de rascoala. Ancheta, insa, l-a convins ca Isus nu era un razvratit. In nadejdea ca ar putea sa evite pronuntarea judecatii in cazul acela, l-a trimis la Irod Antipa, care se intamplase sa fie la Ierusalim, deoarece Isus crescuse si facuse cea mai mare parte din lucrarea Sa in teritoriul lui Irod. Dar Irod a refuzat jurisdictia si L-a trimis pe Isus inapoi la Pilat. Pilat s-a temut de gloata, care striga ca nu e prieten cu Cezarul daca da drumul celui arestat. In felul acesta el a condamnat la moarte pe Cineva despre care el marturisea ca este inocent. Atitudinea iudeilor fata de Isus trebuie sa fi parut ciudata lui Pilat, deoarece cu cativa ani mai inainte, cand Iuda Galileanul se revoltase contra romanilor, cautasera sa-l apere. In contrast cu Iuda, Isus era un om linistit, care nu facea decat bine si propovaduise numai o viata de pace. Atitudinea conducatorilor iudei care staruiau pentru executarea Lui nu ar fi putut spori respectul procuratorului pentru ei.
Pilat a mai ramas cinci ani ca guvernator al Iudeii. Anii lui de incheiere au fost ruinati, mai ales, prin masacrarea unui grup de samariteni care se adunasera la muntele Garizim pentru a fi martori la descoperirea unor vase sfinte care se presupunea ca ar fi fost ascunse acolo de Moise. Cand samaritenii au relatat atrocitatea aceasta lui Vitellius, superiorul imediat al lui Pilat din Siria, el a ordonat lui Pilat sa dea socoteala de actiunile sale inaintea lui Tiberiu la Roma si a numit un nou procurator in locul lui.
Marcellus. – Sub Marcellus, procuratorul urmator, o razvratire serioasa a amenintat sa izbucneasca in anul 38 d.Hr., cand Caligula, in adorarea lui de sine, s-a declarat zeu si a ordonat ca sa fie puse in temple statui ale sale, atat la Roma, cat si in provincii. In Alexandria, unde poate o treime din populatie era iudaica, lucrurile au devenit extrem de serioase, deoarece acolo existase un templu iudaic din zilele de cand un mare numar de iudei fugisera din Palestina pentru a evita persecutia din partea lui Antioh Epifanul, intre anii 170-160 i.Hr. Dar in ciuda profundei aversiuni a iudeilor pentru chipuri, Caligula a ordonat sa fie asezat chipul sau si in templul acesta si sa i se aduca inchinare. Au urmat certuri si lupte intre iudei si pagani, care au avut drept rezultat pierderea multor vieti si distrugerea multor proprietati in Alexandria. Pentru autoaparare iudeii au alcatuit o mare delegatie sub purtatorul de cuvant Philo, vestitul filosof iudeu din Alexandria si au mers la Roma. Desi au izbutit sa obtina o audienta la Caligula, imparatul a refuzat sa le acorde vreun fel de concesie.
Cand iudeii din Ierusalim au auzit de decretul lui Caligula s-au pregatit pentru ceea ce era mai rau. A urmat tumult si lucrurile ar fi scapat aproape de sub control daca moartea nebunului Caligula, in anul 41 d.Hr., n-ar fi adus o rezolvare a problemei. Claudiu, urmasul lui, a anulat decretul odios.
Irod Agripa I. – Unul din primele acte ale imparatului Claudiu a-l fost de a rasplati pe prietenul sau, regele Irod Agripa I, pentru partea pe care o jucase in aranjarea urcarii imparatului la tron in anul 41 d.Hr. Claudiu a adaugat Iudea si Samaria la teritoriile Galileea, Perea si de nord si est, pe care Irod Agripa deja le stapanea. In felul acesta teritoriile detinute candva de Irod cel Mare au fost din nou unite sub un carmuitor iudeu (vezi diagrama de la p. 234).
Irod Agripa i-a dat Palestinei o carmuire atat de excelenta incat domnia lui a fost numita o zi de aur pentru Iudea. Indiferent care erau motivele lui, el a trait pazind cu atentie legile iudeilor, tinand ceremoniile si aducand jertfele randuite. S-a inteles atat de bine cu Fariseii, incat, potrivit cu Misna, ei erau dispusi sa-l numeasca "frate". Totusi, in afara Palestinei, Agripa, ca si bunicul sau Irod cel Mare, era un sustinator al culturii elenistice. In cetatea vecina Berytus (Beirut) el a inaltat un teatru si un amfiteatru si s-a bucurat acolo de jocurile grecesti cand socotea ca este intelept sa faca lucrul acesta. De asemenea, in alte locuri si-a manifestat generozitatea si interesul fata de cultura greceasca.
In masura in care Agripa era prietenos fata de iudei, in aceeasi masura era un inamic al crestinismului. Cand a vazut ca "place iudeilor", a dat la moarte pe Iacob, fratele lui Ioan. Pentru acelasi motiv l-a arestat si pe Petru si l-a pus la inchisoare (Fapte 12,1-3). Numai interventia puterii ingeresti a oprit ca Petru sa nu aiba aceeasi soarta ca si prietenul si colegul sau, Iacob.
La scurt timp dupa aceasta (anul 44 d.Hr.) Irod Agripa I a murit. Atat Iosif (Antichitati XIX.8.2), cat si raportul inspirat din Faptele Apostolilor (cap. 12,20-23) povestesc intamplarea. La Cezarea, capitala provinciei iudeo-samaritene, Agripa, frumos imbracat in argint stralucitor, sedea pe un scaun de judecata. Cand s-a adresat poporului soarele a stralucit asupra lui si ei au exclamat: "Glas de dumnezeu si nu de om". In timp ce el asculta laudele acestea, a fost lovit cu dureri ingrozitoare si a murit in cateva zile. Luca declara ca moartea lui era o pedeapsa de la Dumnezeu (Fapte 12,23).
Ultimii procuratori. – Irod Agripa I a avut un fiu cu acelasi nume, care la data mortii tatalui sau era de numai 17 ani. Imparatul Claudiu a fost sfatuit sa nu incredinteze acestui tanar guvernarea unei tari atat de turbulente ca Palestina. Asa ca ea a devenit din nou o provincie si Cuspius Fadus a fost facut procurator. Dupa un an a fost urmat de un iudeu, Tiberius Alexander, un nepot al lui Philo Iudeul. Dar Alexander renuntase la credinta iudaica si insusi faptul ca era apostat il facea nesatisfacator pentru iudei. Ura lor era de asa natura incat atunci cand a crucificat pe Iacob si Simon, fiii lui Iuda Galileanul, o figura patriotica in mintile iudeilor, Zelotii s-au revoltat. In anul 48 d.Hr., Alexander a fost urmat de Cumanus. Vezi diagrama de la p. 234.
Daca ar fi venit la functia de procurator un om mai iscusit decat Cumanus, este cu putinta ca tara sa fi fost pacificata, dar noul guvernator a ingaduit sa aiba loc un numar de incidente marunte, dar iritante care, din cauza disperarii poporului, au tinut provincia intr-o stare constanta de tulburare. Cand un soldat i-a insultat pe inchinatori in curtea Templului, Cumanus, in loc sa-l pedepseasca pe vinovat, a procedat in asa fel ca in zarva care a urmat ostasii lui au ucis o mie de oameni. Cand un slujbas roman a fost jefuit si dezbracat de hoti, procuratorul a trimis soldatii ca sa jefuiasca toate satele invecinate. Cand unul dintre soldati a rupt in bucati un volum al Legii, s-a putut opri o revolta numai prin executarea vinovatului. La o alta data niste galileeni au fost atacati de samariteni in drumul lor spre sarbatoarea de la Ierusalim si multi din ei au fost omorati. In schimbul unei mite, Cumanus a fost de acord sa adaposteasca pe samaritenii vinovati. Cand iudeii razbunatori i-au atacat pe samariteni, Cumanus i-a pedepsit cu asprime. Pentru a preveni o izbucnire a poporului, Cumanus a fost rechemat in anul 52 d.Hr.
Felix. – Cumanus a fost urmat in functia de procurator al Iudeii de Antonius Felix, un libert si frate al lui Pallas, ministru al imparatului Claudiu. Felix se poate sa fi fost deja guvernator al unei parti din Samaria, dar daca lucrurile stau asa, experienta castigata de el acolo nu prea pare sa fi contribuit la pregatirea lui pentru raspunderile mai mari pe care le-a primit acum. Tacitus, un istoric roman, spune despre el ca "practica price fel de cruzime si pofte, manuind puterea de rege cu toate instinctele unui sclav" (Istorii v.9); ed. Loeb, vol. 2, p. 191,193). Felix parea sa fie cu totul neinstare sa inteleaga firea poporului iudeu si era lipsit de orice dorinta de a ameliora starile care se agravau pana la disperare. S-a casatorit cu Drusilla, o fiica a lui Agripa I (vezi diagrama de la p. 40).
Zelotii, care sporisera in influenta in decursul anilor recenti, au crescut acum mult la numar si Fariseii, desi erau iudei patrioti, priveau cu groaza extremele la care ajungeau Zelotii. Ca lucrurile sa devina si mai rele, a aparut pe vremea aceasta o organizatie numita Sicarii sau "pumnalagiii". Grupul acesta era neindurator si hotarat ca in Iudea sa nu mai ramana nimeni in afara de iudei. Ei au cautat sa realizeze tinta aceasta cu orice pret pentru ei insisi si pentru tara lor. In scopul acesta au folosit intimidarea, jaful si asasinatele cand era nevoie, contra oricui arata cea mai mica simpatie pentru romani. Prin toata tara incendiau sate, jefuiau case si ucideau pe oameni fara crutare.
Un om intelept ar fi fost in stare sa readuca pacea, dar Felix nu era un astfel de om. El parea cu totul neinstare sa castige respectul iudeilor si mai ales pe acela al patriotilor lor fanatici. Severitatea masurilor lui doar agrava situatia. Ce reactie, au aparut conducatori razvratiti, profeti mincinosi, care atrageau poporul prin fagaduinte mincinoase si indemnau la revolte care nu realizau altceva decat moartea lor si iritarea romanilor.
Conducatorii iudei constituiti legal nu faceau nimic pentru a remedia situatia. Carturarii erau ocupati cu teologia si preotii cu obtinerea lacoma de la Templu a tuturor profiturilor materiale ce le erau cu putinta. Clica preoteasca dominanta era atat de lacoma dupa zecimi, incat se spune ca unii din preotii care nu faceau parte din partida aceea au murit din lipsa de hrana. Conservatorii, care se temeau de impetuozitatea Zelotilor si de consecintele ei, nu puteau face nimic pentru a linisti furtuna. Poporul de rand era ca niste oi fara pastor. Cu timpul toate acestea au dus la o preocupare intensa pentru Tora si o dorinta fanatica de a implini obligatiile cele mai marunte ale Legii.
Chiar in timpul acesta Pavel a facut turneele lui misionare si a fost atacat, pe cand era in Templul de la Ierusalim, tocmai de o gloata fanatica de felul acesta, cu care Felix avusese de repetate ori de a face. Tulburarea aceasta a inceput cand anumiti iudei din Asia Mica au adus acuzatii false impotriva lui Pavel de profanarea Templului prin introducerea inlauntru lui a unuia dintre Neamuri. Desi Pavel a fost adus inaintea lui Felix ca revolutionar, el a vorbit nu despre insurectie, ci despre "dreptate, cumpatare si judecata viitoare". Nu e de mirare "ca Felix a fost ingrozit" (Fapte 24,25).
Claudiu si iudeii. – Probabil catre mijlocul domniei sale, Claudiu (a murit in 54 d.Hr.) a alungat pe iudei din Roma (vezi (Fapte 18,2). Motivele acestei drastice actiuni nu sunt pe deplin clare. Suetoniu spune pur si simplu ca "intrucat iudeii faceau mereu tulburari la instigatia lui Chrestus, el [Claudiu] i-a alungat din Roma" (Viata Cezarilor v.25; ed. Loeb, vol. 2, p. 53). Este posibil sa se inteleaga din latina acestui pasaj ca tulburarile au aparut impotriva lui Chrestus. Nici un personaj cu numele acesta nu este cunoscut din nici o relatare, si crestinii de mai tarziu l-au interpretat ca insemnand Christus, Hristos (vezi Lactantiu Institutele divine IV.7; Tertulian, Apologie cap. 3). Astfel, faptul ca iudeii s-au revoltat, ar fi contra, nu in favoarea urmasilor lui Hristos, intrucat in afara Romei, iudeii faceau zarva oriunde se aratau crestinii la lucru (vezi Fapte 14,2-6.19; 17,5-9-13; 18,12-17; 19,8.9), n-ar fi fost surprinzator daca iudeii ar fi facut acelasi lucru si in capitala.
Insa in acelasi timp Claudiu a continuat politica favorabila a predecesorilor sai fata de Irozi, lucru care la data aceasta era aproape traditional. Desi Claudiu trecuse cu vederea cerintele fiului lui Irod Agripa la moartea tatalui lui in anul 44 d.Hr., totusi cand unchiul acestuia din urma, regele Calcidei in Anti-Liban, a murit cu patru ani mai tarziu, Claudiu a dat regatul lui tanarului Irod Agripa II. In anul 52 d.Hr. imparatul l-a promovat, transferandu-l in teritoriile mai mari din nord-estul Palestinei detinute candva de Filip tetrarhul. Mai tarziu Nero a mai adaugat la posesiunile lui. In razboiul din anii 66-73 d.Hr., Irod Agripa II a tinut cu romanii contra iudeilor. Vezi diagrama de la p. 234.
Porcius Festus. – Probabil in anul 60 d.Hr., Felix s-a inapoiat la Roma si Porcius Festus a luat locul lui ca procurator in Palestina. Festus era capabil si cinstit, dar a venit prea tarziu pe scena pentru a realiza imbunatatiri durabile in situatia politica in rapida dezintegrare. In consecinta perioada in care a fost procurator s-a distins numai prin continuarea dezordinii, puterea in crestere a Zelotilor si sfidarea sporita a Sicarilor. Dupa numai doi ani Festus a murit in timp ce era in slujba. Acesta a fost procuratorul care l-a trimis pe Pavel, la cererea lui proprie, sa stea pentru judecata inaintea lui Nero (Fapte 25,11.12). Vezi diagrama de la p. 234.
Moartea lui Iacov. – Indata dupa moartea lui Festus si inainte de sosirea succesorului sau, Ananus, marele preot l-a adus inaintea Sinedriului pe Iacov, fratele Domnului. Acesta era probabil acelasi Iacov care prezidase la Sinodul din Ierusalim cu vreo treisprezece ani mai inainte si, de asemenea, scrisese Epistola lui Iacov. Conducatorii iudei l-au ucis cu pietre impreuna cu altii pentru "calcarea Legii". Iosif afirma ca atunci cand noul procurator a primit proteste de la conducatorii iudei, a mustrat aspru pe Ananus pentru convocarea Sinedriului si pronuntarea unei sentinte de moarte fara consimtamantul sau. Irod Agripa II, care avea controlul functiei de mare preot, l-a demis din slujba dupa o detinere de numai trei luni (Iosif Antichitati XX.9.1).
Albinus. – Succesorul lui Festus a fost Albinus, care a sosit fara indoiala cu ordine stricte de a restatornici ordinea in Iudea. El a pornit de indata contra Sicarilor, care la randul lor rezistau cu atat mai fara scrupule si mai cu efect. Unul din procedeele lor era de a rapi un iudeu suspus si sub amenintarea cu moartea, cereau ca marele preot sa obtina de la romani eliberarea semenilor lor care erau detinuti. Situatia a fost si mai mult complicata printr-o dezbinare inversunata intre preoti, care a izbucnit cand Irod Agripa II a numit un nou mare preot. Lucrul acesta a dus la certuri meschine.
In loc de a fi un leac contra tulburarilor din Iudea, Albinus a fost cauza pentru mai multe. Iosif declara ca "n-a fost forma de infamie pe care el sa fi omis sa o practice" (Razboi II.14.1[272]; ed. Loeb, vol. 2, p. 429). Lacomia lui de bani nu cunostea margini. El a jefuit proprietatea particulara, a impus biruri mai impovaratoare ca de obicei, accepta pe fata mita pentru eliberarea criminalilor si mergea chiar atat de departe incat acorda imunitate pentru bani acelor iudei care savarseau in mod activ rascoale contra romanilor.
Ca raspuns la aceasta guvernare proasta, Zelotii au devenit tot mai aprinsi si Sicarii tot mai agresivi. Oamenii iubitori de pace traiau cu teama pentru viata lor si fara nadejde de dreptate. Cand au apelat la Roma, lui Albinus i s-a dat ordin sa se intoarca acasa. Primind veste despre rechemarea sa, el s-a straduit sa linisteasca lucrurile calmand elementele razvratite cu flatari, lingusiri si mituiri. Aceasta recurgere la gruparile dezordonate nu a facut decat sa inrautateasca lucrurile si intreaga tara a devenit ca o masa de material inflamabil, gata sa ia foc.
Florus. – Gesius Florus a urmat lui Albinus si cu greu s-ar fi putut face o numire mai nefericita. Florus a facut toate lucrurile neintelepte, necugetate, violente si nelegiuite pe care le facuse predecesorul lui si le-a facut indraznete, pe fata; pe drept, Iosif spunea: "Gesius Florus l-a facut pe el [Albinus] sa apara prin comparatie ca un model de virtute" (Razboi, II.14.2[277]; ed. Loeb, vol. 2, p. 431). Vezi diagrama de la p. 234.
Florus a sosit in Palestina in anul 64 d.Hr. Acum razboiul era inevitabil. De repetate ori bande de iudei jefuisera depozitele romane de arme si in felul acesta unii din partizanii iudei erau bine echipati pentru razboi. La Pastele din anul 65 d.Hr., cand guvernatorul Siriei, Cestius Gallus, a venit la Ierusalim intr-un turneu prin provinciile sale, o multime de petitionari il asteptau, cerand indreptare. Gallus a fagaduit sa mustre pe Florus, care era subordonatul sau, dar cand a facut lucrul acesta, Florus s-a justificat si a invinuit pe iudei ca produc dificultati. Raportul lor de insubordonare din trecut a dat, natural, tarie argumentelor lui Florus.
In acelasi timp se pare ca Florus nadajduia sa fie un razboi cu iudeii pentru a ascunde propria purtare rusinoasa. De repetate ori, si se pare ca intentionat, a parut ca produce rebeliunea si razboiul n-a intarziat sa vina. Iosif dateaza inceputul rebeliunii contra romanilor de la un eveniment care a avut loc in primavara anului 66 d. Hr. (Razboi II.14.4[284-288]). Florus a acceptat mita de la iudei ca sa le permita sa se razbune, fara teama de pedeapsa, asupra unor greci care dezonorasera o sinagoga in Cezarea. Cand afacerea era la punctul ei critic, el a cerut de la tezaurul Templului 17 talanti, echivalentul probabil a 15.000 de dolari in argint, cu scuza ca erau pentru "trebuintele lui Cezar". Lucrul acesta a zguduit adanc pe oameni si, din ironie, cativa au inceput sa stranga bani pentru "sarac". Florus a folosit insulta aceasta ca un pretext ca sa-i atace pe iudei. A doua zi soldatii sai din Ierusalim au masacrat pe oricine era in piata, au patruns in case, au jefuit si au omorat barbati, femei si copii. Florus a trecut dincolo de ceea ce indraznise sa faca orice guvernator anterior si chiar a crucificat, fara judecata, iudei carora li se dadusera titluri nobiliare. Iosif cifreaza numarul barbatilor, femeilor si copiilor ucisi in lupta aceasta la 3.600. Berenice, sora lui Irod Agripa, a fost martora la masacru si a cautat sa opreasca mana lui Florus. Insa, straduintele ei de a impiedica noi varsari de sange s-au dovedit zadarnice.
In ziua de dupa masacru si-au pierdut viata si alti iudei cand, sub un alt pretext de insulta, Florus a dispus ca doua cohorte de soldati sa calce in picioarele cailor o multime care se adunase sa intampine pe romani in pace.
Interventia lui Irod Agripa. – Irod Agripa II, care lipsea, fiind in Alexandria, s-a inapoiat acum si a tinut o cuvantare populatiei din Ierusalim, indemnandu-i sa nu se gandeasca la un conflict cu romanii, ci mai degraba sa faca pace cu orice pret. El le-a atras atentia ca timpul cand ar fi putut lupta pentru libertate era cand Pompei venise in Iudea, cu o suta de ani mai inainte. El s-a referit la marile imperii si la vestitele cetati care acum erau toate supuse Romei. El a reamintit poporului ca nu vor avea nici un aliat pamantesc care sa se uneasca cu ei daca s-ar revolta si ca pana si Dumnezeu parea sa fie de partea romanilor, altfel n-ar fi putut dezvolta un imperiu atat de mare. Rebeliunea impotriva romanilor putea duce numai la dezastru, nu numai pentru populatia din Iudea, pentru cetate si pentru frumosul lor Templu, dar si pentru iudeii din strainatate, "deoarece", a spus regele, "nu este popor pe lume care sa nu cuprinda o parte din neamul nostru" (Razboi, II16.4[398]; ed. Loeb, vol. 2, p. 479).
La sfatul regelui oamenii din Ierusalim au consimtit sa se ocupe cu recladirea constructiilor avariate din cetate, mai ales din incinta Templului, sa adune si sa plateasca impozitele restante. Dar cand Agripa i-a indemnat sa se supuna lui Florus, s-au maniat atat de tare ca au votat alungarea regelui din Ierusalim. Atunci Agripa s-a inapoiat la propriile posesiuni.
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
