Ce este adventismul
Autor Florin Laiu
Introducere
În sens larg, adventismul este doctrina creștină despre Al Doilea Advent, adică a doua venire a lui Iisus Christos. Într-un sens mai restrâns, adventismul denumește un curent interconfesional, milenarist, cu puternice accente pietiste și misionare, care a influențat creștinătatea începând cu secolul al XIX-lea, producând diverse reacții și noi confesiuni creștine cu idealuri restauraționiste. Între aceste mișcări, cea mai proeminentă și mai prolifică a fost mișcarea adventistă americană a lui William Miller (1782-1849).
În sensul cel mai uzual însă, adventismul este spiritualitatea, teologia, mesajul și doctrina Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, principala și cea mai cunoscută Biserică adventistă, formând o majoritate de 70% între confesiunile care-și au originea în mișcarea millerită, cea mai aderentă la numele de adventist și la semnificațiile spirituale și teologice ale marii așteptări din anii 1840-1844.
Cuprins
1 Adventismul ca mărturisire creștină
2 Adventismul ca mișcare mondială în secolul al XIX-lea
3 Adventismul millerit și moștenirea actuală
4 Criterii de clasificare a confesiunilor adventiste
4.1 Adventismul „de ziua întâi"
4.2 Adventismul de ziua a șaptea (AZS)
5 Adventismul ca doctrină AZS
6 Note
7 Legături externe
Adventismul ca mărturisire creștină
În sens larg, adventismul este doctrina creștină despre Parusía (gr. παρουσία = venire, prezentare, prezență vizibilă), al cărei corespondent teologic occidental este Al Doilea Advent (a doua venire a lui Iisus Christos, gr. η δεÏτερα παρουσία), așa cum este exprimată ca unică speranță a creștinului, în Crezul niceo-constantinopolitan: "…și iarăși va să vie cu mărire, ca să judece viii și morții, a Cărui împărăție nu va avea sfârșit".
Substantivul "Advent", ca termen teologic în bisericile occidentale, provine din substantivul latin adventus (venire), folosit frecvent în versiunea biblică Vulgata, cu referire la Parusíe, în multe locuri din Noul Testament: Matei 24:27, 37, 39; 1 Corinteni 1:8; 15:23; 1 Tesaloniceni 2:19; 3:13; 4:15 ; 5:23; 2 Tesaloniceni 2:1, 8; 1 Timotei 6:14; 2 Timotei 4:1; Tit 2:13; Iacov 5:7; 1 Ioan 2:28. Apostolul Pavel, încarcerat, își exprimă credința, ca un testament lăsat întregii Creștinătăți, afirmând că, în ciuda perspectivei martiriului, are bucuria primirii coroanei de biruitor pe care i-o va da Domnul la venirea Lui (2 Timotei 4:8 non solum autem mihi sed et his qui diligunt adventum eius = ”și nu numai mie, ci și celor care iubesc venirea Lui"). Evanghelia lui Matei (24:3) folosește expresia: signum adventus tui et consummationis saeculi = „semnul venirii Tale și al sfârșitului veacului (lumii)"; credința lui Iacov cel Drept este exprimată în cuvintele (Iacov 5:8) quoniam adventus Domini adpropinquavit = fiindcă venirea Domnului s-a apropiat". Apostolul Petru, în traducere latină (2 Petru 3:4.12) vorbește despre promissio adventus eius (făgăduința venirii Lui), și despre a trăi expectantes et properantes in adventum Dei diei (așteptând și grăbind venirea zilei lui Dumnezeu).
Conceptul și termenul specific se folosesc însă și în Vechiul Testament latin, în pasajul profetic și mesianic din Maleahiet quis poterit cogitare diem adventus eius? = și cine se va putea gândi la ziua venirii Lui?). Și pentru că venirea mesianică a lui Iisus nu se referă doar la viitor, ci Crezul mărturisește, după Evanghelie, și Prima Venire, apariția istorică a lui Iisus mai este numită Primul Advent (Fapte 7:52 praenuntiabant de adventu Iusti = „prevesteau venirea Celui Drept"), punându-se accent pe apariția publică a lui Iisus, la Botez (Fapte 13:24). 3:2 (
Pentru precizare, trebuie adăugat că termenul Advent se aplică în tradiția apuseană la perioada corespunzătoare postului răsăritean al Crăciunului, reprezentând invitarea sărbătorii Primei Veniri a Domnului (Nașterea, Întruparea), însușită spiritual prin euharistie, și ca pregătire pentru a doua Sa venire, la moartea creștinului și la sfârșitul lumii. [1]
De la substantivul ”advent” folosit rar și exclusiv ca termen teologic, s-au format substantivul ”adventism” și adjectivul corespunzător: ”adventist”. Adventiștii români însă folosesc frecvent, în sens popular și uneori literar, termenul ”advent” ca adjectiv, printr-o confuzie a terminației specifice (cf. prezent, absent, tranzient), prin intermediul unor expresii traduse din engleză, cum ar fi: poporul advent (Advent people), mișcarea adventă (Advent movement), etc. Acest adjectiv este popular, tradițional și preferat în mediul adventist românesc, în timp ce forma corectă ”adventist” s-a substantivizat.
Adventismul ca mișcare mondială în secolul al XIX-lea
de introdus informații despre mișcările locale și zonale din Anglia, Europa, Australia, Asia și America – altele decât Mișcarea Millerită – și despre moștenirea lor actuală).
Adventismul millerit și moștenirea actuală
Într-un sens mai restrâns, adventismul denumește un curent interconfesional, milenarist, cu puternice accente pietiste și misionare, care a influențat creștinătatea începând cu secolul al XIX-lea, producând diverse reacții și noi confesiuni creștine cu idealuri restauraționiste. Acest curent religios s-a resimțit cu precădere în țările anglofone, fiind cel mai specific reprezentat de mișcarea de trezire începută de predicatorul baptist William Miller în Statele Unite ale Americii, între 1831-1844.
Ca teologie și stare de spirit, adventismul s-a diversificat drastic după eșecul așteptărilor Venirii lui Christos din anii 1843-1847. Din adventismul original (millerit) s-au format mai multe confesiuni și denominații, adesea contestate pe diverse motive teologice sau social-politice. Unele dintre aceste confesiuni, slab organizate și cu slabă distincție doctrinară, au dispărut de mult, așa cum este cazul ramurii majoritare a mișcării millerite, American Millenial Association (numită și Evangelical Adventists). Alte ramuri adventiste s-au reunit mai târziu, cum ar fi cazul asociațiilor Life and Advent Union și Advent Christian Association, care se numesc astăzi Advent Christian Church).
Confesiunile de tradiție adventistă, care au supraviețuit, au în comun preocuparea pentru escatologia apocaliptică, care culminează cu apropiata venire a lui Iisus; moralitate conservatoare; pietate intensă; "separarea" de lume și de bisericile populare; nonconformism religios; predispoziția pentru un studiu al Bibliei mai aprofundat și revizionist, care poate duce ușor la adoptarea de doctrine și practici netradiționale. Confesiunile adventist-millerite se pot clasifica după mai multe criterii.
Criterii de clasificare a confesiunilor adventiste
1. După atitudinea față de doctrina tradițională a Trinității: Actualmente, majoritatea confesiunilor adventist-millerite profesează forme de antitrinitarinism (arianism, semiarianism etc.). Excepție face Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea (care însumează aproximativ 70% din totalul numărului actual al adventiștilor milleriți), urmată de majoritatea confesiunilor desprinse din ea.
2. Referitor la credința în nemurirea naturală a sufletului și în chinurile veșnice ale iadului: Majoritatea confesiunilor adventiste condamnă aceste învățături ca nebiblice, înșelătoare și dăunătoare spiritualității creștine autentice. Singura excepție au fost Adventiștii Evanghelici (Asociația Milenială Americană), care formau trunchiul principal al adventismului în secolul al XIX-lea, și care între timp au dispărut.
3. După atitudinea față de propria origine istorică și față de mesajul millerit, confesiunile adventiste se clasifică în:
A. confesiuni care își condamnă istoria millerită (e.g. Adventiștii Evanghelici, care au dispărut);
B. confesiuni care ignoră originea adventist-millerită, deși îi moștenesc unele doctrine și particularități (e.g. "Studenții Bibliei", "Martorii lui Iehova");
C. confesiuni care mărturisesc rolul pozitiv al mișcării millerite și conservă esența spiritualității și teologiei lui William Miller (e.g. Adventiștii de Ziua a Șaptea, împreună cu confesiunile derivate și Advent-Creștinii).
4. După atitudinea față de darurile spirituale sau harismele nou-testamentare (cf. 1 Corinteni 12), confesiunile adventiste se clasifică în două:
A. confesiuni care se opun teologiei și experiențelor harismatice (Advent-Creștinii, Studenții Bibliei, Martorii lui Iehova, Bisericile lui Dumnezeu, etc.);
B. confesiuni care acceptă darurile spirituale (e.g. Adventiștii de Ziua a Șaptea și confesiunile derivate). La rândul lor, confesiunile care acceptă harismele se pot subîmpărți în:
a). harismatici moderați, care pun accentul pe responsabilitate comună, ordine și discernământ în ce privește recunoașterea profetismul, sau a altor harisme. Aceștia acceptă darul profetic al Ellenei White și accentuează importanța organizării biblice);
b). harismatici care accentuează libertatea manifestărilor harismelor, având tendințe extreme și divizive cu privire la harisme și organizare bisericească.
5. După tipul de organizație, confesiunile adventist-millerite se pot clasifica în:
A. organizare nonierarhică, congregațională, slab-coordonată;
B. organizare oligarhică, harismatic-dictatorială sau cu putere exlusiv ierarhică;
C. organizare reprezentativă, congregațional-prezbiteriană, cu două centre de autoritate (una laică, locală, congregațională; și alta pastorală), care asigură unitatea și misiunea la nivel zonal și global.
6. După atitudinea față de ziua de odihnă și închinare, confesiunile adventist-millerite sunt fie:
A. duminicaliste („de ziua întâi"), fie
B. sabatiste (sabatare / sâmbătare = "de ziua a șaptea").
Adventismul „de ziua întâi"
â– The Advent Christian Church (Biserica Creștină a Adventului), cu aproximativ 60.000 membri, exclusiv în SUA), apărută în perioada 1844-1860, având ca fondatori pe Jonathan Cummings, Charles F. Hudson și George Storrs (fondatorul asociației Life and Advent Union). Au păstrat specificul recalculării datei venirii Domnului, interesul pentru apocaliptică, dar spre deosebire de milleriții originali, au adoptat doctrina mortalității sufletului și a desființării iadului, precum și antitrinitarismul. Un grup separat din aceștia, circa 500 membri, cu numele de Primitive Advent Christian Church, se deosebesc de ceilalți prin faptul că au păstrat ritualul spălării picioarelor înainte de Cina Domnului și practică rebotezarea pentru mebrii excluși care revin în Biserică.
â– Bible Students (Cercetătorii Bibliei), mișcare fondată de pastorul Charles Taze Russel în 1881, prin separare de "advent-creștini" (grupul menționat mai sus), unde Russel se botezase în 1874, și de unde preluase o serie de doctrine specifice (negarea dogmelor despre nemurirea sufletului, despre chinurile veșnice și despre Trinitate; interesul pentru scheme cronologice apocaliptice etc.). Russel, a cărui autoritate în grup a fost unică, cvasi-profetică, supremă și pe viață, a adoptat doctrina revenirii lui Iisus „în spirit”, credința într-un rol special al evreilor în escatologie. și altele. Urmașii lui Russel sunt divizați astăzi în două categorii: 1). o serie de grupuri conservator-russelite, modeste numeric, și 2). o organizație majoră, numărând peste 7.000.000 de membri, pe toate continentele, cu numele de Jehovah’s Witnesses (Martorii lui Iehova). Aceasta grupează, din 1917, majoritatea "Studenților Bibliei" în jurul doctrinelor și organizației lui Joseph Rutherford, care a înlăturat unele învățături russelite și a adus inovații doctrinare caracteristice (obligativitatea folosirii numelui sacru „Iehova”, organizația văzută ca teocrație — "regatul lui Iehova", etc.). Unele din aceste convingeri, cu puternice implicații sociale (accente antistatale, refuzul de a saluta steagul, pacifismul radical, cu refuzul serviciului militar, refuzul transfuziei de sânge, etc.), împreună cu misionarismul specific itinerant, au stârnit adesea reacții sociale și politice de ostilitate. În ciuda unor aparențe și prejudecăți, martorii lui Iehova sunt, în general, cetățeni morali și cinstiți. În anii democrației postdecembriste au fost recunoscuți oficial și în România.
â– Church of God of the Abrahamic Faith (Biserica lui Dumnezeu de Credință Abraamică), întemeiată în 1888 de milleriții Joseph Marsh și Benjamin Wilson, ai căror urmași s-au separat în 1921, formând Church of God General Conference (sub 10.000 membri în USA) și The Church of the Blessed Hope, mult mai modestă numeric. „Credința abrahamică” accentuează întemeierea pe pământ a Împărăției lui Dumnezeu în mod literal și profesează antitrinitarismul. Nu au reprezentare în România.
Adventismul de ziua a șaptea (AZS)
â– The Seventh-day Adventist Church (Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea / AZS), cea mai numeroasă confesiune adventistă (peste 18.000.000 în 202 țări) și una dintre cele mai active și mai crescânde denominații protestante. Fondată între anii 1844-1863 de un grup de adventiști milleriți, sub conducerea lui Joseph Bates, James S. White, Ellen G. White, John N. Andrews și Uriah Smith. AZS se deosebesc de adventiștii „de ziua întâi” prin adoptarea Sâmbetei ca sabat, după Cele Zece Porunci. Spre deosebire de adventiștii „de ziua întâi”, aceștia nu condamnă, dar nici nu apără sărbătorile calendaristice (creștine sau iudaice), au renunțat la orice preocupare pentru datarea Adventului, au păstrat calculul profetic millerit, care ducea la anul 1844, dându-i o nouă interpretare (începutul fazei premileniale a Judecății, numită și „curățirea Sanctuarului”), au dezvoltat teologia apocaliptică și escatologia millerită, păstrând credința în revenirea iminentă a lui Iisus, dar în același timp și-au sporit impactul constructiv social-cultural, prin fondarea de școli, instituții sanitare, centre media, instituții caritabile, organizații de tineret și de cercetași, campanii pentru sănătate, etc.; au adoptat un stil de viață koșer, de preferință vegetarian, și condamnă uzul alcoolului, tabacului, drogurilor. Au dezvoltat o teologie respectabilă, acceptabilă astăzi unor cercuri protestante (evanghelice), au abandonat poziția semiariană (care fusese neoficializată, dar influentă în a doua jumătate a secolului XIX), subliniind în prezent dumnezeirea absolută a Fiului și personalitatea divină a Spiritului Sfânt. De asemenea, AZS consideră în mod oficial scrierile Ellenei White ca fiind inspirate și importante pentru Biserică și pentru credincios, dar cu autoritate subordonată Bibliei. Percepția acestui fenomen poate fi însă foarte diferită la nivel popular, sau de la o zonă geografică la alta. În ciuda afirmațiilor unor critici, Ellen White nu a fost fondatorul, conducătorul sau autoritatea supremă în Biserica Adventistă. Totuși se recunoaște că progresul Bisericii AZS se datorează în mare parte mesajelor și îndemnurilor harismatice ale Ellenei White, ale cărei cărți sunt în prezent printre cele mai publicate pe glob. Adventiștii de Ziua a Șaptea numără circa 100.000 printre românii din patrie și din diaspora. Cei mai mulți AZS pot fi întâlniți în țările latino-americane, America de Nord, unele țări Americane, în țări insulare și în Australia.
â– Church of God (Seventh Day) (Biserica lui Dumnezeu – de Ziua a Șaptea), cu circa 140.000 de membri în peste 20 de țări. S-a mai numit Church of Jesus Christ, apoi Church of God (a nu se confunda cu alte grupuri care poartă în prezent același nume, dar au doctrină și origine diferite). A fost fondată de pastorii AZS dizidenți, Gilbert Crammer, B. F. Snook și W. M. Brinkerhoff, din câteva grupuri (The Marion Party, Hope of Israel, The Messengers, etc.) care s-au separat de Adventiștii de Ziua a Șaptea după 1863, respingând numele, organizarea și conducerea Bisericii, unele doctrine specifice AZS, precum și credința în harisma profetică a Ellenei White. Au experimentat nenumărate schisme până în prezent. Se deosebesc de AZS prin faptul că au păstrat antitrinitarianismul, au adoptat sărbătorile calendaristice iudaice, condamnă sărbătorile creștine ca fiind păgâne, au abandonat autoritatea scrierilor Ellenei White, reforma sănătății și escatologia AZS, insistând în schimb asupra denumirii oficiale Biserica lui Dumnezeu, ca fiind singura denumire legitimă din punct de vedere biblic. Acest grup nu este reprezentat în România.
â– The Worldwide Church of God / WCG (Biserica Mondială a lui Dumnezeu), fondată de Herbert W. Amstrong, un afacerist botezat în 1927 în „Biserica lui Dumnezeu de Ziua a Șaptea”, chemat ca pastor în 1931, după care a condus o schismă în 1937. Pe lângă doctrinele moștenite din grupul anterior, Armstrong a formulat o teologie anglo-israelită (popoarele anglofone ar fi cele zece triburi israelite pierdute !), pe care a difuzat-o sistematic prin radio, de une și numele inițial al mișcării: “The Radio Church of God”. După 1970, în urma unor conflicte între Armstrong-tatăl și Armstrong-fiul, Biserica s-a divizat iarăși. J. W. Tkach, noul lider al Bisericii după 1986, subminând sistematic doctrinele specifice ale acestei Biserici, inclusiv teologia Sabatului, a încercat să-i imprime un caracter cât mai evanghelic. Faptul a provocat o mare derută și noi schisme, care au produs noi „Biserici ale lui Dumnezeu”: (The Philadelphia Church of God, în 1989; Church of the Great God, în 1992; The Global Church of God, în 1992; Church of God Fellowship, 1992; The United Church of God, în 1995; The Living Church of God, în 1998; și The Restored Church of God, în 1998). În timp ce unele grupuri încă țin sâmbăta, ca repaus obligatoriu, organizația principală a părăsit toate doctrinele distinctive tradiționale, inclusiv sfințenia Sabatului, după care, în 2009, și-a luat numele de Grace Communion International (Părtășia Internațională a Harului). Numărul total de membri al acestor grupuri divizate nu este raportat, dar se apreciază sub 200.000.
â– The Adventist Church of Promise (Biserica Adventistă a Făgăduinței) este o mișcare cu caracter penticostal (accentuând glosolalia, profetismul, vindecarea miraculoasă etc.) fondată în 1932, în Brazilia, de Joăo Augusto da SIlveira, prin separare de Biserica AZS. Are aproape 200.000 membri, în special pe continentele americane și în Africa, și este în relații amicale cu „The Church of God (Seventh Day)”.
â– The Seventh-day Adventists – Reform Movement (AZSMR: Mișcarea de Reformă), cu mai puțin de 50.000 membri în 150 de țări; fondată în 1922, în Germania, prin separare de Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea. Schisma, condusă de Otto Welp, Wilhelm Maas și alții, a izbucnit din motive critice, rigoriste, în urma tulburărilor provocate de participarea adventiștilor în armată și război, și a fost alimentată de interpretări și aplicații extreme ale scrierilor Ellenei White de către partida „reformistă”. În ciuda regretelor oficiale repetate (1920, 2005) ale Bisericii din Europa, pentru greșelile ei privitoare la poziția adventistă față de război, adventiștii „reformiști” preferă separatismul, considerându-se adevărații reprezentanți ai Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. Ei insistă în sens legalist, adesea extremist și dogmatic asupra reformei sănătății, în timp ce AZS nu au făcut din toate aceste aspecte, condiții ale calității de membru. Noua generație de reformiști însă a devenit mai echilibrată, atât în doctrină, cât și în atitudini. Grupul acesta există și în România (AZSMR), unde numără câteva mii și sunt activi în domeniul promovării stilului de viață sănătos.
â– Mișcarea Shepherd’s Rod, sau The Davidian Seventh-day Adventists (Davidienii), sunt un mic grup care s-a separat de Biserica AZS în 1930 în California, în frunte cu Victor Houteff, un imigrant bulgar, cu veleități de profet și de reformator. Houteff a fost exclus din Biserica AZS pentru insistența turbulentă de a impune Bisericii interpretările lui personale. Houteff citea Biblia și scrierile Ellenei White într-o manieră diletantă, abuzivă, mistică, din perspectivă rigorist-perfecționistă și revizionistă, într-un mod asemănător cu înaintașii „reformiștilor” și cu alte grupuri asemănătoare care s-au ridicat în istoria adventismului. Între alte specialități, grupul lui Houteff crede în restabilirea împărăției lui David la Ierusalim, motiv pentru care s-au numit oficial „davidieni”. Toți liderii succesivi ai acestui grup, care a fost mereu bântuit de lupte pentru putere, au pretins darul profeției.
â– Grupul Branch Davidian (eng. Branch = Ramură, Odraslă, cf. Zaharia 6:12). cea mai notorie dintre facțiunile davidiene care s-au format după moartea lui Houteff, cu centrul la Waco, Texas. În conducerea acestui grup s-a impus în 1990 Vernon Howel, un AZS exclus pentru purtare imorală de Biserica din Tyler, Texas. Howell s-a autonumit David Koresh (David și Cirus, tipuri mesianice!) și a dezvoltat noi speculații tipologice și apocaliptice, un stil de conducere neobișnuit de manipulativ și abuziv, încălcând pe față normele pe care atât AZS cât și davidienii le respectă. A instaurat un regim personal de desfrâu poligam, cu abuz de minore, consum de alcool și cărnuri, trafic de arme și muniții etc. Această comună sectară de ex-adventiști și ex-davidieni, număra circa 140 de persoane, din care 76 (inclusiv 20 copii și două femei însărcinate: familia lui „Koresh”) au pierit în cunoscuta tragedie de la Waco, la 19 aprilie 1993. Comunități davidiene există în continuare, inclusiv „The Branch”, numărând cel mult câteva mii de membri, adepți ai doctrinei lui Houteff. Aceștia condamnă fenomenul David Koresh, pe care nu-l recunosc ca davidian.
Adventismul ca doctrină AZS
Cel mai uzual sens al noțiunilor de adventism și adventist se referă la identitatea Adventiștilor de Ziua a Șaptea, ca spiritualitate, teologie, doctrină și trăire (pietate)specifică. În mod special, doctrina (învățătura) Bisericii este aceea care îi dă identitatea și viața specifică.
Spre deosebire de multe confesiuni creștine, tradiționaliste sau protestante, doctrina adventistă este exprimată printr-o mărturisire de credință, prezentată pe articole (puncte de credință, principii fundamentale) care reprezintă credința istorică, progresivă (dinamică) și universală a Bisericii. Aceste articole de credință sunt în același timp doctrine pentru cateheză și, prin urmare, acceptarea lor ca principiu și trăire este condiție de admitere la botez. Articolele de credință nu sunt dogme (decizii sinodale nechimbătoare), ci expuneri confesionale pe care candidații și membrii le pot verifica și confrunta cu ajutorul Bibliei, care este singurul Crez.
Oridecâteori s-a descoperit o nouă învățătură importantă în Biblie și, după ce aceasta a fost publicată, studiată de întregul corp al Bisericii, a fost supusă votului Adunării Generale (Conferința Generală, cu un mare număr de delegați reprezentativi și participanți din toată umea). Acest vot nu are autoritatea de a proclama o dogmă, ci de a confirma ca adventistă (reprezentativă), de a oficializa o anumită învățătură sau practică. Există și opinii teologice sau practici, care nu au fost votate la nivel general și nu au caracter oficial, chiar dacă pot fi dominante.
Numărul de articole în care este expusă doctrina adventistă este fluctuant. În primul rând, aceeași doctrină poate fi expusă mai detaliat, sau mai concentrat. Din motive practice, numărul „punctelor de credință a variat între 4 și 28 de articole, atât în sens istoric, cât și geografic. Diferența aceasta nu reprezintă o variabilitate confesională în interiorul adventismului, ci o variație de expresie a aceleiași doctrine. Cea mai rezumativă expunere doctrinală împarte aceste articole în trei categorii:
1. Articole de credință comune cu restul creștinătății: Autoritatea Bibliei; Creatorul și creația; Dumnezeirea (Trinitatea); Christos ca Dumnezeu adevărat și om adevărat; Întruparea (nașterea din fecioară), misiunea și moartea ispășitoare a lui Iisus; divinitatea, personalitatea și lucrarea Duhului Sfânt; morala creștină, cele 10 porunci, Biserica, a doua venire, învierea morților; etc.
2. Articole de credință comune cu o parte dintre confesiunile creștine: Sola Scriptura (Biblia ca singură autoritate pentru credința și practica religioasă); preoția exclusivă a lui Iisus și preoția universală a laicilor; neacceptarea tainelor (sacramentelor) și ierurghiilor specifice din bisericile tradiționale; acceptarea botezului evanghelic (la vârsta credinței și alegerii personale și administrat prin scufundare, ca dedicare lui Christos, și nu ca sacrament mistic); cina Domnului ca memorial sacru, nu ca jertfă reeditată (liturghie) sau ca sacrament mântuitor; credința în Iisus și în puterea învierii Lui ca singură speranță a nemuririi, și respingerea credințelor populare în nemurirea naturală a sufletului. în chinurile veșnice ale iadului, în reîncarnări succesive și în toate formele de ocultism; respingerea cultului morților (sfinți, strămoși, eroi etc.); respingerea cultului imaginilor, și a oricăror forme de materialism mistic (lucrurile pot avea doar rol didactic și decorativ, nu ca obiecte venerabile); libertatea morală (liberul arbitru) și responsabilitatea individului, respingând doctrinele predestinaționiste; separarea între stat și biserică și respectarea libertății de conștiință și de închinare ca drept al omului, în orice circumstanțe; sabatul zilei a șaptea (sâmbăta), ca sărbătoare și repaus săptămânal pentru creștini; etc.
3. Articole de credință exclusiv adventiste, sau cu accent unic adventist: doctrina judecății premileniale („doctrina Sanctuarului"), care afirmă că mântuiții, candidați la nemurirea și fericirea veșnică, sunt judecați în perioada escatologică a istoriei, înainte de revenirea lui Iisus; sabatul biblic ca test escatologic universal și criteriu al judecății ultimei generații; marea controversă cosmică dintre Christos și Satan, explicând manifestările răului, răspunzând întrebărilor privitoare la lume și viață; doctrina reformei sănătății, ca parte a sfințirii trupului, întemeiată pe înțelegerea biblică a unității spirit-suflet-trup; acceptarea Ellenei White ca profet modern, cu autoritate subordonată Bibliei, având rol îndrumător în viața personală și comunitară.
1844 și Milleriada
Chiar și cei care nu sunt de credința noastră știu că rădăcinile istorice ale Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea sunt în America secolului al XIX-lea.
Ne amintim cu evlavie de predicatorul baptist William Miller, care deÈ™i nu a intenÈ›ionat formarea unei noi denominații religioase, stă la originea mai multor confesiuni moderne, printre care È™i Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea. Din acest motiv, toți acești adventiști mai sunt cunoscuți și sub numele de milleriți, iar Mișcarea Adventistă produsă de predicile lui Miller se numește Mișcarea Millerită.
Miller s-a născut la 15 feb. 1782, în Pittsfield, Massachusetts. PărinÈ›ii lui au fost: căpitanul William Miller, un veteran al revoluÈ›iei americane, È™i Paulina,fiica pastorului baptist Elnathan Phelps. Când William avea 4 ani, familia lui s-a mutat la È›ară în Low Hampton, statul New York. Miller a fost educat acasă de mama lui până la vârsta de 9 ani, când a început să meargă la nou înfiinÈ›ata È™coală din districtul East Poultney. Nu se știe dacă Miller a făcut și alte studii până la vârsta de 18 ani, deÈ™i a învățat mult ca autodidact, citind tot ceea ce-i cădea în mână. Ca tânăr, a avut acces la biblioteca particulară a judecătorului James Witherell È™i la biblioteca congressman-ului Matthew Lyon, în apropiere de Fairhaven, Vermont.
În 1803, Miller s-a căsătorit cu Lucy Smith È™i s-au mutat în zona din care provenea ea, în Poultney, unde au ridicat o fermă. În timpul cât a locuit în Poultney, Miller a fost ales în mai multe funcÈ›ii publice, începând cu cea de poliÈ›ist. În 1809 a fost urcat la gradul de sub-locotenent de poliÈ›ie È™i la o dată necunoscută a fost ales judecător de pace. Miller a servit poliÈ›ia din Vermont È™i a fost avansat la gradul de locotenent pe data de 21 Iulie, 1810. Pe atunci devenise deja un om înstărit, având casă, pământ mult È™i cel puÈ›in doi cai.
Curând după mutarea lui în Poultney, Miller a respins învăÈ›ăturile baptiste È™i a devenit deist.[1] În biografia sa, Miller spune: „Am devenit prieten cu cei mai influienÈ›i oameni din localitate [Poultney, Vermont], care erau deiÈ™ti; dar erau cetăÈ›eni buni, de o moralitate È™i È›inută serioasă. Ei mi-au pus în mână lucrările lui Voltaire, David Hume, Thomas Paine, Ethan Allen, È™i alÈ›i scriitori deiÈ™ti.“ Ca deist, Miler a respins asocierea cu creștinismul și a devenit un membru mason (= francmason / germ. Freimaurer) activ. În cartea lui Sylvester Bliss, „Memorii despre William Miler“[2] găsim scrise următoarele:
„Aici [în Poultney, Vermont], Domnul Miller a devenit membru al frăției masonice, unde și-a dovedit perseverenÈ›a, întrucât a avansat la cel mai înalt grad pe care lojele masonice îl puteau oferi în această È›ară și în această regiune.”
În biografiile È™i cărÈ›ile istorice din Vermont îl găsim pe lista celor mai proeminenÈ›i oameni pe Căpitanul William Miller, ca fiind unul dintre primii maeÈ™tri ai lojei Steaua DimineÈ›ii, cu gradul de Mare Maestru Nr. 27. Această lojă fusese organizată în Poultney înainte de anul 1800. Un autor susține că Miller obținuse gradul de Mason al Arcului Regal. Practic toți biografii lui Miller recunosc că acesta a făcut parte din elita masonică. Chiar și mai târziu, după ce se va reconverti la credința baptistă în 1831, și se va retrage din masonerie, Miller nu va disprețui pe masoni și nu va demoniza niciodată frăția masonică. Dimpotrivă, în scrierile lui apar unele explicații privitoare la masonerie, iar într-una din scrisorile lui Miller se poate simți oarecare satisfacție cu privire la știrea morții unui antimason din localitate.
La ibucnirea războiului din 1812, Miller a adunat o companie cu care a călătorit la Burlington, Vermont, unde a fost transferat la Regimentul 30 Infanterie al armatei Statelor Unite, cu gradul de locotenent și cu funcția de agent de recrutări, după care la 1 feb. 1814 a fost înaintat la gradul de căpitan. Martor la scenele specifice războiului, privind moartea și rănirea unor camarazi din apropierea sa, Miller a văzut victoria americană și supraviețuirea sa ca pe o adevărată minune, ceea ce a început să intre în conflict cu teoriile deiste. Mai târziu avea să scrie: „Mi se părea că Ființa Supremă trebuie să fi vegheat asupra intereselor acestei țări într-un mod special, salvându-ne din mâinile dușmanilor noștri. Un rezultat atât de surprinzător, neașteptat în asemenea împrejurări, mi s-a părut a fi lucrarea unei puteri mai înalte decât a omului."[3]
Ororile războiului, precum și victoria americanilor asupra englezilor, l-au determinat pe Miller să-și reconsidere vederile filozofice. După terminarea războiului, Miller s-a retras din armată în 1815, întorcându-se acasă la Poultney (cu gradul de colonel? unde ai găsit?), apoi mutându-se la Low Hampton. Biografii lui descriu deprimarea pe care i-a cauzat-o această credință de liber-cugetător lipsită de orice speranță și care nu oferea vieții nici un sens. A început să conștientizeze tot mai mult că este un muritor, iar moartea tatălui și a sorei lui au accentuat această obsesie. Ca urmare, Miller s-a apucat serios de studiul Scripturii, ceea ce l-a făcut să se apropie din nou de credința baptistă a părinților lui, prețuind tot mai mult Biblia și să luând poziție publică împotriva deismului. Miller descrie cum amintirea imaginii lui Iisus din Evanghelie l-a salvat din disperarea deistă și l-a întors la speranța creștină care se găsește în Cuvântul lui Dumnezeu.
William Miller a început un studiu tot mai profund și mai amplu al Bibliei, atât pentru nevoile lui spirituale, cât și pentru a putea răspunde provocărilor lansate de prietenii săi deiști, fiind tot mai pasionat de a arăta că Biblia este o carte plină de armonie și nu de contradicții. S-a apucat să studieze Biblia verset cu verset, decis să nu treacă mai departe până nu înțelege sensul. În acest demers, Miller a ajuns la profețiile cărții lui Daniel, pe care le-a privit cu aceeași seriozitate.
Întemeindu-se pe profeția din Daniel 8:14, după traducerea KJV ("Unto two thousand and three hundred days; then shall the sanctuary be cleansed."), Miller a înÈ›eles curăÈ›irea sanctuarlui ca fiind purificarea pământului prin foc la a doua venire a lui Iisus Hristos. Apoi folosind „principiul zi-an”, a fost convins și plăcut surprins că perioada de 2.300 de „zile” începea cu decretul de rezidire a Ierusalimului dat de Artaxerxes I împăratul Persiei, în anul 457 î.e.n. Calculul foarte simplu arăta că termenul profetic se încheia undeva pe la anul 1843.
Chiar dacă în 1818 Miller era deja convins de calculul lui, el a continuat să studieze în particular până în 1823, pentru a se asigura de corectitudinea interpretării lui. În Septembrie 1822, Miller È™i-a scris concluziile lui într-un document de 22 puncte, unde articol 15 afirmă: „Cred că a doua venire a lui Iisus Hristos este aproape, „chiar la uÈ™i”, și anume peste 21 de ani, în anul 1843 sau posibil mai înainte." În ciuda convingerilor lui, Miller nu a început să le predice, până în prima duminică din August 1831, în localitatea Dresden.
În 1832 Miller a trimis spre publicare o serie de 16 articole in ziarul baptist local, Vermont Telegraph. Datorită faptului că nu reușea să facă faÈ›ă cererilor de predicare È™i de a călători pentru a da informaÈ›ii cu privire la interpretările lui, Miller a mai publicat un rezumat al învăÈ›ăturilor lui profetice în 64 de pagini cu titlul: „Dovezi din Scriptură È™i Istorie cu privire la a doua venire a lui Iisus Hristos în jurul anului 1843”
După anul 1840, adventismul millerit s-a transformat dintr-o miÈ™care rurală, obscură, într-o campanie naÈ›ională care a inflamat populația din orașele americane. O mulțime de pastori din diverse confesiuni s-au asociat cu Miller ca să-l ajute în această trezire religioasă a bisericilor. Nu se intenționa fondarea unei noi biserici. Adventismul era o mișcare interconfesională, ecumenică, acceptând membrii oricărei biserici care credeau în Iisus Christos și luau în serios revenirea Sa iminentă. Credincioșii se întâlneau în săli publice sau în diverse biserici, unde predicatori adventiști erau invitați, fără a renunța la calitatea lor de membri în bisericile lor. Periodic constituiau „conferințe generale”, care erau prezidate de lideri aleși. Unul dintre aceștia (Henry Dana Ward) era dintre cei care nu credeau în fixarea de date, dar credea în venirea apropiată a lui Iisus. Spre deosebire de alte valuri de trezire americane care trecuseră, Mișcarea Millerită, cu puține excepții, a fost ocolită de fanatisme, în ciuda zvonurilor populare alimentate de unii jurnaliști ostili.
Predicile lui Miller erau serioase, profunde, inspirând tăcere, nu isterie religioasă, și conducea la pocăință, nu la porniri fanatice. În mod inevitabil însă, credința aceasta ducea la sacrificii mari pentru progresul misiunii adventiste, prin predicare și prin publicații care au trecut dincolo de granițele țării. Multe proprietăți au fost vândute, iar în ajunul termenului fixat, pământul a rămas necultivat. Nici un lider însă nu s-a îmbogățit de pe urma acestor sacrificii. William Miller a fost printre primii care și-au sacrificat averea.
În ciuda dorinÈ›ei adepților lui, Miller nu fixase la început o dată exactă a celei de a doua veniri. Dar, ca răspuns, el a indicat anul religios iudaic, dintre 21 martie 1843 și 21 martie 1844. Data de 21 martie 1844, sfârșitul acestui an iudaic a trecut pe lângă ei, cauzând prima mare dezamăgire și pierderea multor credincioși care au abandonat adventismul. În urma altor discuÈ›ii È™i studii, evenimentul a fost mutat la 18 aprilie 1844, după calendarul evreilor karaiți.[4] Dar, ca și datarea anterioară, 18 Aprilie a trecut, fără ca Iisus să revină. Miller a răspuns public scriind:
„Îmi mărturisesc greÈ™eala, È™i-mi recunosc dezamăgirea; cu toate acestea încă cred că ziua venirii Domnului este foarte aproape, chiar la uÈ™ă. “
DeÈ™i la adunarea de tabără din August 1844, Samuel Snow a prezentat un nou studiu, care dovedea că a Doua Venire va avea loc pe 22 Octombrie 1844, È™i această dată, pe care Miller a acceptat-o foarte târziu, a trecut fără se întâmple nimic. Ziua de 23 Octombrie 1844 a devenit Ziua marii dezamăgiri adventist-milerite, trăgând după ea un nou val de părăsire a mișcării. Nu se știe exact cât de mulți au fost adepții acestei mișcări în perioada 1840-1844. Unii autori menționează 50.000, alții mult mai mult, până la 500.000. Depinde și de momentul la care se referă numărul. După dezamăgire, majoritatea acestora s-au întors în bisericile lor sau în lume. Dar și cei ce au rămas fideli mișcării au suferit puternic dezamăgirea. Hiram Edson, de exemplu, își amintea: „SperanÈ›ele È™i aÈ™teptările noastre au fost spulberate È™i am plâns cum nu mai plânsesem niciodată. Am plâns È™i am plâns până ce ziua a trecut.”
Miller nu a părăsit niciodată credința în revenirea apropiată a lui Iisus. A recunoscut încodată public că interpretarea lui trebuie să fie greșită pe undeva, dar a refuzat să facă noi calcule, afirmând că data cea mai bună pe care a descoperit-o este ASTĂ‚ZI. A murit după cinci ani, la 20 dec 1849, cu această convingere puternică, și a fost înmormântat lângă casa lui de fermier din Low Hampton, NY, care a devenit, între timp, muzeu național.
După Marea Dezamăgire, adventiștii rămași în jurul lui Miller s-au constituit în Asociația Milenială Americană, dintre care unii s-au nimit mai târziu Adventiști Evanghelici. Aceste două denumiri care constituiau trunchiul principal al mișcării millerite aproape s-au stins pe la sfârșitul secolului 19. O doamnă adventistă foarte influentă, Clorinda Minor, o sabatistă care nu s-a asociat cu pionierii noștri, a condus o mișcare de tip evanghelic-sionist, încurajând plecarea în Palestina și constituirea de kibuțuri întru împlinirea profeției și așteptarea Domnului. Această mișcare nu a dus la înființarea unei noi confesiuni.
Majoritatea acestor grupări millerite păstrau credința în nemurirea sufletului și duminicalismul. Cei care încercau noi explicații și raționalizări cronologice credeau că, de moment ce anul profetic era corect, venirea Domnului trebuia să aibă loc în curând, la o dată care trebuie aflată. Ar putea fi o eroare omenească de calcul pe undeva. Acest grup de adventiști există și astăzi sub numele de Advent Christian Church (Biserica Creștină a Adventului), numărând vreo 60.000 de membri. Ei au fost influențați de un alt grup adventist cu care s-au și unit în secolul 20: mișcarea Life and Advent Union. Aceștia evidențiau credința privitoare la starea inconștientă a morților și anihilarea finală a păcătoșilor, precum și o doctrină antitrinitarienă.
Un alt grup important considera că Iisus revenise în 1844, într-adevăr, dar în duh, nu în trup. Ca urmare, au declarat că la 22 octombrie începuse mileniul sabatic, când nu se mai lucrează. Ca urmare, încurajau manifestări neobișnuite de “bucurie” și de “umilință”, cum ar fi dansul religios, mersul în patru labe, sărutul „frățesc” (inclusiv între bărbați și femei) etc. În 1876 a luat ființă mișcarea Bible Students, cunoscută astăzi ca „Martorii lui Iehova”, cu un număr de peste 7 milioane de membri. Ea a fost întemeiată de Charles Taze Russel, un tânăr care părăsise credința familiei lui (prezbiterieni /calviniști) și devenise deist, apoi se reconvertise la creștinism datorită predicării și învățăturii adventiste.
Cea mai importantă confesiune millerită este reprezentată astăzi de Adventiștii de Ziua a Șaptea, o Biserică mondială care s-a ridicat la aproape 20 milioane de membri, dar care, după Dezamăgire, încă nu exista. Tentativele dezinteresate ale unor milleriți, care au prețuit atât autoritatea supremă a Bibliei, cât și rugăciunea credinței și legătura frățească, fără a renunța la experiența adventistă prin care trecuseră, au consituit un grup care nu și-au dat inițial nici un nume, dar au fost numiți de ceilalți “adventiști sabatarieni”, sau porecliți “adventiștii ușii închise”. Acest grup de numai câteva zeci de persoane și-au clarificat primele punctele de credință distinctive în 1848 (sabatul zilei a șaptea, curățirea sanctuarului, starea morților, spiritul profeției). În timp ce adventiștii care nu primeau sabatul deveneau tot mai divizați și primeau noi rătăciri (cum ar fi invazia spiritismului de la 1848), adventiștii sabatiști au apărut și crescut aproape din nimic, dezvoltând treptat înțelegerea doctrinei biblice și a vieții creștine.
După 1860 au adoptat stilul de viață sănătos și organizarea ca Biserică sub numele de Adventiști de Ziua a Șaptea. După 1888 au căpătat un accent evanghelic și un puternic avânt misionar în America și în afara Americii. Între 1890-1830 au reușit să se dezbare treptat de influențele antitrinitariene. Nici confesiunea sabatistă nu a fost ocolită de spectrul unor schisme, erezii și divizări pe motive diverse, unele din ele fiind deosebit de scandaloase pe plan mondial. Totuși, în timp ce credincioșii care au rămas pe platforma adevărului au fost binecuvântați de Dumnezeu în mod special, ca indivizi și ca organizație, celelalte grupuri de AZS sunt mult mai modeste numeric și ca impact social, totalizând la un loc sub 200.000, așa numitele “Biserici ale lui Dumnezeu” (cu cel mult 100.000), “Mișcarea de Reformă” (c. 35.000), Davidienii și alții (foarte puțini).
În ciuda rătăcirilor omenești care nu ocolesc nici o Biserică, Mișcarea Millerită ne învață că iubirea lui Iisus ne reunește, și că rugăciunea lui Iisus din Ioan 17 “trebuie să fie crezul nostru”, așa cum spunea Ellen White. Speranța Revenirii lui Iisus a creat o mișcare interconfesională care a zguduit bisericile și orașele Americii în sec. 19, deși era practic neorganizată. Astăzi avem de învățat și din greșelile milleriților, pe care cei care nu le cunosc, le repetă. Cea mai mare eroare însă nu a fost interpretarea greșită a textului din Daniel 8:14, ci tendințele divizive și greșelile de după 1844, în special opoziția multor lideri față de noile descoperiri care veneau din Scriptură și acceptarea, în schimb, a unor „lumini noi” care s-au dovedit a fi întuneric vechi. Cei care ascultă însă de porunca Domnului , păstrând unitatea și iubirea frățească, vor fi binecuvântați ca și pionierii, cu o mai bună înțelegere a Cuvântului și cu darul Duhului Sfânt, iar în final vor fi martorii glorioasei Reveniri a lui Iisus, pe care părinții noștri milleriți au așteptat-o cu toată dăruirea de sine.
1844 a trecut, și mulți se întreabă până astăzi ce împlinire a avut profeția descoperită de Miller. Profeția se referea la începutul procesului ceresc al judecății premileniale, cea mai importantă fază a Judecății de apoi, în care se hotărăște ireversibil destinul nostru veșnic. Privind această Judecată prin imaginea pământească a curățirii Sanctuarului, precum și prin imaginea parabolelor Împărăției rostite de Iisus, înțelegem că nu doar în cer se petrece ceva de la 1844 încoace, ci și spre pământ au fost trimiși cei trei îngeri care zboară cu un mesaj pentru toate popoarele, anunțând nunta împărăției și acceptarea uniformei cerești – haina cea albă a meritelor lui Iisus și a ascultării de toate poruncile lui Dumnezeu.
[1] Sau liber-cugetător. Deismul este o filozofie idealistă, numită și „religia naturală”, care postulează existența unui Dumnezeu Creator al universului, care după Creație a lăsat universul să se descurce singur pe baza legilor naturale. De obicei, deiștii neagă orice revelație divină, orice scriere inspirată și orice intervenție supranaturală. Iluminismul, liberalismul teologic, raționalismul sunt toate forme de deism. Deismul a fost filozofia principală a mișcărilor politice secularizante din Europa și America, a militat pentru drepturile omului mai mult decât bisericile, a susținut separarea între stat și biserică. Unii dintre primii președinți americani au fost deiști.
[2] Memoirs of William Miller, Boston: Joshua V. Himes, 1853, 13.
[3] Sylvester Bliss, Memoirs of William Miller, Boston: Joshua V. Himes, 1853, 52–53.
[4] Karaiții sunt o sectă iudaică foarte conservatoare, care se întemeiază pe Biblia ebraică, fără Talmud.
Sursa:www.florinlaiu.com
