In timp ce aduna laolalta itele imperiului, Octavian a cautat sa legitimizeze fiecare pas facut in inaintarea sa in ce priveste puterea politica. El a mentinut formele de guvernare republicana si la inceput nu a facut nici o incercare de a pretinde demnitatea imperiala, desi acum era in fapt imparat. In ianuarie anul 27 i.Hr., i-a fost conferit titlul de Augustus, un titlu care exprima atat respect cat si gratitudine pentru remarcabilele sale realizari. In acelasi an, el a primit un imperiu de zece ani asupra provinciilor care l-au facut comandant sef al fortelor militare romane, si, avand in vedere ca stapanirea asupra armatei constituia de fapt baza puterii imperiale (vezi Vol. V, p. 38), istoricii dateaza inceputul perioadei imperiale a istoriei romane cu incepere de la acest an. Pana la anul 23 i.Hr. Senatul i-a votat anual functia de consul, insa in acest an i-a fost acordata puterea proconsulara suprema si a primit autoritatea tribuniciara (vezi Vol. V, p. 237). Aceste puteri erau reinnoite periodic. In acest fel el a adunat itele puterii in propriile lui maini.
Cu toate acestea, Augustus a continuat sa conduca prin forme republicane. Consulatele au fost pastrate, de asemenea tribunatele. Senatul si-a continuat mecanismele de guvernare, iar Augustus a lasat proconsulilor, guvernarea celor mai supuse provincii. Acesti proconsuli erau "dregatorii" din cartea Faptelor apostolilor (vezi cap. 13,7,8,12; 18,12; 19,38). Insa autoritatea consulara a lui Augustus ii conferea de fapt putere asupra tuturor provinciilor.
Augustus a mentinut guvernarea provinciilor mai indaratnice in propriile sale maini. In aceste provincii el a desemnat delegati ca agenti ai sai; guvernatorul Siriei era un trimis al lui Augustus. El a numit de asemenea procuratori ca agenti financiari ai sai in toate provinciile. In unele regiuni mai mici, procuratorul era administratorul. Guvernatorii Iudeii din Noul Testament (Matei 27,2; Faptele apostolilor 23,24) erau procuratori, care dadeau socoteala imparatului dar erau, de asemenea raspunzatori, intr-o anumita masura, si fata de trimisul Siriei.
In timpul republicii, Comitatul, sau adunarea populara, a fost intentionata ca un echilibru fata de Senatul aristocratic. In practica, Senatul a ajuns sa aiba stapanirea suprema asupra provinciilor, in timp ce Comitatul a devenit doar formal, iar sub Tiberiu, succesorul sau, acesta a fost redus la o umbra. Puterea legislativa a fost rezervata pentru Senat, insa chiar si acest corp era supus imparatului.
La moartea lui Lepidus in anul 13 i.Hr., Augustus a devenit Pontifex Maximus, preotul conducator al religiei de stat. Aceasta era o pozitie de mare insemnatate politica, in principal datorita controlului sau asupra calendarului si de aici, indirect, asupra momentului stabilit pentru alegeri. El tinea acum in mainile sale puterea la cel mai inalt nivel: religioasa, militara si civila; nimic nu mai era necesar.
Domnia lui Augustus a fost prospera si incununata de succes. De fapt, acest lucru a salvat Roma de la prabusire. Imperiul era guvernat bine si cu hotarare. Faimoasa Pax Romana, sau pacea romana a fost mentinuta intr-un imperiu vast cu popoare diferite cu ajutorul unei armate stabile, probabil cu un numar de nu mai putin de 250.000. Cu privire la aceasta perioada M. Rostovtzeff comenteaza: "Pericolul invaziei straine disparuse; … chiar si provinciile de granita au incetat sa se teama de navalirea triburilor vecine. Si astfel prestigiul lui Augustus ca aparator si pazitor al statului s-a ridicat la o inaltime invincibila. " (A history of the Ancient World, vol. 2, p. 197).
Cu exceptia problemei succesiunii imperiale, constitutia civila a Romei avea o temelie solida. Extinderea cetateniei a fost restrictionata. Dezrobirea sclavilor a fost pusa sub reglementare atenta, avandu-se in vedere piata muncii si ordinea publica. Legile privind casatoria au fost recodificate iar celibatul era penalizat. Diversele masuri pe care le-a luat Augustus pentru stabilizarea societatii au salvat Roma, pentru moment, de la o totala decadere morala si faramitare nationala.
In timpul domniei sale, Augustus a incurajat intoarcerea la religie. Aceasta nu a fost, poate, in folosul religiei in sine, si nici de dragul vechilor zei ai Romei, in care Augustus si consilierii sai nu prea avea incredere. A fost mai degraba urmarea unui simtamant ca respectul fata de zei si pazirea ritualurilor religioase erau bune pentru oameni in mod individual cat si pentru societate ca ansamblu.
Impozitele.-Inainte de Augustus, adica in perioada republicii, sistemul de impozitare al stapanirii romane era efectuat prin intermediu publicani. Acestia erau oameni angajati in stringerea taxelor in bani de la municipalitatile din afara Italiei. Fiecare publicanus se angaja sa furnizeze stapanirii privinciale o anumita suma de bani din districtul sau. Era datoria lui sa obtina aceasta suma de bani din districtul sau, plus atat cat mai putea obtine pentru folosul si profitul sau personal. Sistemul de taxe a fost reformat in timpul lui Augustus, astfel ca taxele directe nu mai erau arendatepublicani, desi colectarea unor sume indirecte se poate sa fi continuat a fi la dispozitia lor. "Vamesii" mentionati in Noul Testament, evident ca nu erau oficiali romani, ci mici colectori de taxe angajati de Irod Antipa. Ei sunt categorisiti in mod direct si simplu ca fiind paratosi, oameni urati si dispretuiti de populatia Palestinei (vezi Matei 9,9-11). Vezi Vol. V, p. 66.
Comunicatiile.-Nu trebuie trecuta cu vederea imbunatatirea de catre omenire a calitatii transporturilor. Puterea Imperiului Roman, si extraordinarul control al legiunilor acelui imperiu, cel mai mare ca intindere cunoscut pana acum de oameni, trebuie inteles avandu-se in vedere marele sistem de drumuri al romanilor.
Cu mult inainte ca Roma sa utilizeze marea pentru a ajunge la provinciile subjugate si cele aliate, ea construia drumuri pentru a lega cetatea de orasele si provinciile Italiei. Materialele locale erau disponibile din abunenta. Piatra calcaroasa, care se dovedise atat de eficienta pentru case si cladiri publice, s-a dovedit utila si in constructia de drumuri. Pe o temelie solida de piatra neprelucrata, care era acoperita cu pietris si nisip, erau puse blocuri de calcar si apoi, daca era necesar, erau cimentate. In aproprierea oraselor mari, in special Roma, unde traficul era greu, suprafata pavata era alcatuita din placi de granit. Partea de mijloc a drumului era ridicata ca o intaritura sau terasa si era folosita pentru transporturile privilegiate sau rapide in timp ce pistele de pe margini erau pentru traficul local sau mai lent. Drumurile traversau dealuri si chiar munti, si treceau, prin intermediul podurilor, peste defilee si vai inguste, pentru a grabi calea trecatorului.
Gaius Gracchus, conducatorul revoltei populare din anul 133 in. Hr. se crede ca ar fi cladit sistemul de drumuri din Italia dupa ce a urmat la putere dupa fratele sau. Cum granitele puterii romane se extindeau tot mai mult, drumurile de la cetatea de centru au ajuns la toate periferiile imperiului.
Augustus a infiintat si un sistem de postalioane, rezervat doar pentru agentii guvernamentali. Postalioanele, fiecare cu patruzeci de cai in interior se aflau la cinci, sase mile unul de altul. Cu ajutorul cailor din aceste forturi un mesager putea calatori pe atunci remarcabila distanta de o suta de mile sau mai mult intr-o zi. Sub imparatul Nerva (96-98), postalioanele au fost deschise pentru uzul general, iar cheltuielile erau achitate de catre trezoreria imperiala. Adrian (117-138) a extins acest privilegiu pretutindeni in imperiu dar mai tarziu conducatorii au pus ingrijirea drumurilor pe seama "datoriilor comune"-intretinerea apeductelor, mobilizari pentru serviciul de curieri, si sarcini pentru armatele care treceau pe acolo -care deja apasau greu asupra municipalitatilor.
Aceste artere atat de extinse erau intentionate in primul rand pentru miscarea rapida a trupelor, spre a pazi liniile vitale ale imperiului si a apara granitele sale. Prin urmare, pe langa ceilalti care calatoreau pe aceste drumuri acestea erau parcurse de pasii grei ai legiunilor romane. Pe langa acestea, desigur, calatoreau cei mari si cei umili, cei cu diverse preocupari si cei ce iroseau timpul, calare pe cai sau pe magari, cu lectica sau pe jos, in trasuri rapide sau in carute ce hodorogeau. Printre astfel de calatori, primul secol al erei crestine trebuie sa-i fi vazut pe Petru, Pavel si alti apostoli beneficiind de avantajul drumurilor romane, alaturi de pacea unui imperiu unificat, pentru indeplinirea planurilor lor misionare.
Slabiciunea si puterea Romei.-Cand pune in contrast pacea si prosperitatea din timpul domniei lui Augustus cu anarhia aproape a intregului secol precedent (vezi Vol. V, pag. 36,37), cercetatorul istoriei este silit sa observe cat de aproape se afla Roma de colapsul politic, economic si social atunci cand Augustus a preluat cu fermitate franele stapanirii in mainile sale (vezi Vol. V, pag. 37,38). Numai legiunile romane ramasesera o forta potentiala in vederea unitatii. Cu toate acestea, soldatii nu mai rosteau juramantul lor de credinta (sacramentum) fata de statul roman, ci fata de comandantul lor general (imperator), care, prin atractie personala si conducere ii conduceau spre victorie, cu perspectivele respective de jaf si prada. Un alt factor de stabilitate il constituia respectul fundamental fata de lege din partea oamenilor, desi erau mai decazuti decat stramosii lor. In ciuda stricaciunii si a coruptiei oficialilor guvernamentali, acestia simteau importanta legii si posedau un geniu natural pentru administratie.
Fara indoiala ca stapanirea puternica a lui Iuliu Cezar si reformele pe care acesta le-a instituit au dus la intarzierea procesului de decadere. Avantul acestei stapaniri a durat pana cand Augustus a fost capabil sa isi consolideze puterea sa. In mod asemanator, avantul puterii lui Augustus a dus statul prin vicisitudinile care au insotit o parada oropsita de imparati ineficienti, pana la perioadele stralucite ale unor conducatori de genul lui Vespasian (69-79) si Marc Aureliu (161-180). Domnia celui din urma a fost cu adevarat remarcabila si poate fi numita pe drept o perioada de aur, in ciuda declinului continuu al civilizatiei romane. Influenta acestei perioade de aur a ajutat imperiul sa treaca prin perioadele de domnie ale unor tirani parveniti pana in momentul cand Diocletian (284-305) si Constantin (306-337) au dat Romei un nou rost al vietii.
Putin bine se poate spune despre majoritatea celor care au urmat pe tronul imperial in secolul ce a urmat dupa moartea lui Augustus. O cauza pentru aceasta situatie o poate constitui faptul ca nu fusese formulat nici un plan clar, solid in ce priveste succesiunea. Aceasta lipsa era inerenta in situatia respectiva. Toate puterile guvernamentale ale lui Augustus (vezi Vol. V, p. 38) erau personale. Din punct de vedere legal, functia de imparat nici macar nu exista. Augustus cauta sa continue aceasta acumulare de putere prin intermediul unei succesiuni de genul tata-fiu. Datorita faptului ca nu avea un fiu al sau, iar rudele lui mai tinere care ar fi putut sa-i urmeze la tron murisera cu totii mai devreme, el a ales sa il adopte pe fiul sau vitreg, Tiberiu, desi acesta nu era agreat de unii.
Moartea lui Augustus l-a lasat pe Tiberiu ca singurul candidat plauzibil pentru postul imperial. Aranjamentele necesare pentru asigurarea intronarii sale denota slabiciunea constitutiei imperiale. Imparatii de mai tirziu au cautat de asemenea sa-si asigure un succesor prin adoptarea unei rude. Insa acest procedeu nu a avut succes in a intemeia o linie imperiala stabila. In loc de aceasta, in primul secol al imperiului, la conducerea lumii au ajuns barbati jalnic de slabi. O data cu inceputul secolului al doilea, imparatii isi selectau succesorii pe baza meritului personal si nu pe baza relatiei de rudenie, aceasta avand ca rezultat faptul ca barbati mult mai capabili au fost investiti cu demnitatea imperiala.
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
