Noua familie imperiala fusese mult timp proeminenta in treburile Romei, provenind din clasa plebeiana cam cu doua sute de ani inainte de timpul sau. Intre membrii clanului fusesera consuli, un Pontifex Maximus, si mai multi generali. Insusi tatal lui Nero fusese acuzat de mai multe nelegiuri -incest, adulter, crima si tradare. El s-a casatorit cu Agripina, sora lui Caligula iar copilul lor, Lucius Domitius, este Nero al istoriei. Tatal a murit cand Nero nu avea decit trei ani, iar mama sa a fost trimisa in exil, o matusa de-a lui devenindu-i tutore. Caligula a pus mana pe averea copilului dar Claudiu i-a inapoiat-o mai tarziu.
Educatia baiatului a cuprins multe lucruri daunatoare. El cunostea bunele maniere, eticheta de la curte, isi cunostea drepturile si prerogativele, insa era prea cufundat in vicii si stricaciunile zilei. A avut nefericirea multor tineri romani de rang: aceea de a fi crescut de servitori putin supravegheati. O exceptie de la aceasta a constituit-o preluarea sa sub tutela lui Seneca. Acest tutore, un frate al lui Gallio, care era proconsul in Ahaia cand Pavel se afla in Corint, (Faptele apostolilor 18,12), era nascut intr-o familie de invatatori si a ajuns filozof, ager in ce priveste lucrurile materiale. El stia sa profite de prietenii influenti si sa beneficieze de prietenia lor. Principiile lui erau bune, provenind din stoicismul pe care il profesa. Stia sa traiasca intr-un timp si loc neprielnic, fara a se manji. Aceasta a avut o buna influenta asupra lui Nero, si faptul ca s-a rasfrant asupra primilor ani ai noii domnii este evident. Este de asemenea clar ca influenta lui nu a fost nici suficient de buna, nici cantitativ suficienta. Trasaturile rele de caracter ale baiatului, faptul ca fusese rasfatat, si stricaciunile din jurul lui erau mai mult decat ar fi avut Seneca priceperea, sau vointa de a le invinge.
Un alt preferat al lui Nero in anii de inceput a fost Burrus, un prefect pretorian cu experienta indelungata la curte. Burrus avea o perspicacitate inascuta, era disciplinat si avea o sensibilitate morala surprinzatoare pentru o persoana cu pozitia sa.
Nero avea obsesii. Ii era frica de mama lui. Se temea de Britanicus, fiul lui Claudiu, pe care Agripina reusise sa-l dea la o parte in timp ce l-a impins in fata pe propriul ei fiu. Insa cand Nero a fost prezentat de Burrus pretorienilor ca succesorul de drept al lui Claudiu, acestia l-au aclamat si pe atunci nu exista nici o putere care sa poate contesta aceasta aprobare, desigur nici delasatorul Senat nu putea face aceasta. Nero avea cam saptesprezece ani cand a fost facut imparat.
Agripina a preluat acum rolul de imparateasa, cu care Nero a cooperat. Ea calatorea cu patasca imperiala impeuna cu fiul ei, dadea sfaturi, primea ambasadori. Punea la cale otraviri pentru a indeparta anumite persoane care pareau a-i sta in cale. Ea cauta sa domine cu totul pe tanarul imparat, fiul ei. Pentru a contracara acest control maternal, Seneca si Burrus au cazut de acord sa-si retraga influenta lor, cedand vointei lui Nero. Ei au gindit ca cea mai eficienta indrumare o puteau da cedand capriciilor sale. Astfel, in anii de inceput, calea lui Nero mergea treptat in jos.
Multe din faptele sale erau rele in mod deliberat. L-a otravit pe Britannicus. A parasit-o pe sotia sa Octavia pentru o amanta, dupa care Agripina a luat-o pe Octavia sub propria ei protectie. L-a indepartat pe Pallas, un sclav eliberat care fusese slujitor lui Claudiu si client al Agripinei. Atras de aplauzele multimii, se dadea el insusi in spectacol la circ sau la teatru, si se angaja de fapt in furtisaguri marunte de strada si incaierari, deghizarea fiind mult prea slaba. Lucrul cel mai bun care poate fi spus despre Nero este ca a lasat treburile guvernarii in seama slujitorilor sai. Seneca si Burrus informau continuu Senatul in legatura cu problemele de guvernare, si astfel asigurau un zid impotriva maniei mamei lui Nero. Nero actiona ca judecator public si cauta de fapt sa fie drept in judecatile sale. Nu a tinut seama de glumele rautacioase care in ultimii ani fusesera indreptate impotriva tronului de catre o populatie obraznica. Avand in vedere aceste lucruri, anii sai de inceput par a fi tolerabili, in special in comparatie cu ultima parte a domniei sale.
Anul 58 d.Hr. a marcat o schimbare in rau pentru imparat. Primul eveniment din aceasta perioada este indragostirea sa de Popea, sotia desfranata a favoritului sau de la curte Oto. Cand era vizibil ca Oto se opune legaturilor intime ale lui Nero cu sotia sa, acestuia i-a fost dat un post in Lusitania (aproximativ Portugalia de azi) ca sa nu se poata amesteca. Urmatorul eveniment, unul care a fost fara indoiala urmarea influentei rele a lui Popea, a fost asasinarea mamei lui Nero, Agripina. Imparatul se temea de eventualele consecinte ale acestui act oribil insa cand a reaparut la Roma dupa moartea mamei sale, a fost primit cu si mai multa lingusire atat de senatori cat si de popor. Dupa aceea imparatul s-a aratat extrem de egocentrist, insa in acelasi timp slab si sovaielnic, superstitios si las, ingaduitor cu sine si senzual, si periculos ca temperament pentru cei din jurul lui. Ceda tot mai mult dezmatului si desfraului in mod flagrant. In aceste dezmaturi seducea atat persoane nobile cat si de rand, dand ospete publice in care era practicata si incurajata imoralitatea fara limite. Se parea ca insasi populatia decazuse in totala stricaciune.
Burrus si Seneca au continuat a actiona ca slujitori ai lui Nero, insa cu o influenta in scadere. Oameni rai, unul pe nume Tigellinus iar altul Rufus, cistigau din ce in ce mai multa favoare. In anul 62 d.Hr. Burrus a murit, probabil otravit. Seneca a cautat fara succes sa se retraga in viata privata. Nero a respins-o public pe Octavia, apoi a condamnat-o la moarte intr-un mod crunt si dupa aceea s-a casatorit cu Popea. Acum, cu vistieria goala din cauza orgiilor imparatului, oamenii erau inlaturati astfel ca bogatia sa le fie confiscata.
Incendierea Romei.-Acest tragic holocaust, cel mai bine cunoscut eveniment din timpul domniei lui Nero, a avut loc in anul 64 d.Hr. Din cele patrusprezece parti in care era organizata cetatea, numai patru au scapat, trei au fost arse complet, iar celelalte sapte au suferit daune mai mult sau mai putin serioase. Cateva din cele mai renumite edificii ale orasului au fost distruse, atat cladiri publice cat si palate. Chiar si palatul lui Nero a fost parjolit. Mii de case ale oamenilor de rand si gospodarii din cartierele mai sarace au fost nimicite cu totul. Opere de arta de mare valoare au fost distruse iar scrieri de mare valoare legala si istorica au fost arse de foc.
Poate fi adevarat ca Nero a pornit focul ca ultima picatura a recitalului sau din epopeea Jefuirea Troiei. Nu exista un motiv special pentru a respinge aceasta idee. Au mai fost si alte zvonuri. S-a spus ca el nu a facut altceva decat sa previna eforturile eficiente pentru oprirea focului. Potrivit unei alte relatari, el ar fi pornit focul pentru ca ar fi vrut sa aiba ocazia de a recladi cetatea in mod magnific, iar cetatea refacuta sa fie numita dupa numele sau.
Daca Nero a provocat focul sau daca nu l-a oprit, atunci el a intrecut masura. El a simtit acest lucru si au fost aduse jertfe speciale zeilor. Totusi, supravietuitorii incendiului inca murmurau. "Nici un ajutor omenesc, " spune Tacitus, un istoric roman care a scris la cam o suta de ani dupa nasterea lui Isus, "nici o generozitate imperiala, nici toate modurile de a impaca cerul, nu au putut stinge scandalul sau indeparta convingerea ca incendiul a fost provocat printr-o porunca" (Annals xv. 44; Loeb ed., Tacitus, vol. 4, p. 283).
Persecutia crestinilor.-Ce avea sa faca Nero? El trebuia sa gaseasca pe cineva pe care sa-l invinovateasca pentru dezastru. El a gasit tapul ispasitor in secta ilegala a crestinilor, care la data aceea ajunsesera sa aiba ceva putere in cetate. Potrivit lui Tacitus: "De aceea, pentru a inabusi zvonul, Nero a inlocuit vinovatii si a pedepsit cu cea mai mare cruzime o clasa de oameni, detestati pentru viciile lor, pe care multimile ii numeau crestini. Hristos, de la care li se tragea numele, suferise pedeapsa cu moartea in timpul domniei lui Tiberiu, data prin sentinta procuratorului Pontiu Pilat, si periculoasa superstitie a fost tinuta in frau pentru moment, doar pentru a izbucni din nou, nu numai in Iudeea, lacasul bolii, ci si in insasi capitala, unde toate lucrurile oribile sau rusinoase din lume se aduna si sunt la moda " (idem). Aceasta era parerea lui Tacitus. El continua apoi, descriind persecutia crestinilor de catre Nero:
"La inceput, atunci, membrii declarati ai sectei au fost arestati; apoi, cand s-a aratat spre ei, multi au fost convinsi, nu atat pentru incendierea premeditata cat din caza urii rasei umane. Si batjocura le-a insotit sfarsitul: au fost acoperiti cu piei de animale salbatice si sfasiati de caini pana erau omorati; sau erau tintuiti pe cruci, si, cand se intuneca, li se dadea foc si slujeau drept lumini noaptea. Nero si-a oferit gradinile sale pentru spectacol si a dat un spectacol in circul sau, amestecandu-se in multime ca vizitiu sau urcandu-se in carul sau. De acum inainte, in ciuda vinovatiei care primise o pedeapsa exemplara, s-a starnit un sentiment de mila si anume ca acestia fusesera sacrificati nu pentru binele statului ci datorita ferocitatii unui singur om".(idem, pag. 283-285).
Petru si Pavel.-Aceasta persecutie a lui Nero, care a inceput in anul 64 d.Hr., nu a fost expresia nici unei politici guvernamentale cu privire la crestini. A fost starnita datorita toanelor si capriciilor lui Nero -si ca o cale de scapare pentru el insusi. Persecutia a fost aspra, dar cat de aspra a fost este imposibil de spus acum. Suetoniu, un contemporaan al lui Tacitus, spune ca aceasta "pedeapsa a fost aplicata crestinilor, o clasa de oameni dedata unei noi si daunatoare superstitii " (Nero vi. 16; Loeb ed., Suetonius, vol. 2, p. 111). Fara indoiala ca sute de crestini au suferit martiriul in cetatea Romei si probabil au fost izbucniri impotriva lor si in provincii. Nici unul din scriitorii pagani nu se refera la Petru si Pavel pe nume, insa autorii crestini timpurii sunt la unison in ce priveste martiriul acestor apostoli in timpul lui Nero, si in Roma. Printre acestia se numara Tertulian (care a murit in anul 230 d.Hr.; Against Marcion iv. 5), si Eusebiu (325 d.Hr.; Ecclesiastical History ii. 25 [5,6]).
Vechea inchisoare Mamertini situata langa Forul Roman, nu departe de fosta cladire a Senatului, este insa aratata turistilor ca locul unde se presupune ca a fost intemnitat Pavel. Data mortii sale poate fi plasata probabil intre anii 66 si 68 d.Hr., anul in care Nero insusi a murit. Potrivit unei vechi traditii, Petru i-a urmat ca martir, fiind rastignit cu capul in jos (vezi Eusebiu Ecclesiastical History iii. 1; cf. Istoria faptelor apostolilor 537,538).
Moartea lui Nero.-In timp ce persecutia crestinilor continua sporadic in Roma, Nero era ocupat cu recladirea cetatii. Strazile erau pavate din nou, erau construite cladiri frumoase, realizate artistic. Sume enorme de bani erau cheltuite cu reconstructia, bani care veneau de la oamenii bogati din provincii si din taxele mari impuse.
Insa aceste lucruri nu au impacat poporul. Acum nu mai era cazul unor murmurari in randul prostimii. Nobilimea, conducatorii sociali si economici ai vietii romane, erau hotarati ca trebuie sa se petreaca o schimbare in guvernare. A fost detectat unul din cele mai elaborate comploturi, conspiratorii fiind judecati, dovediti vinovati si condamnati la moarte. Printre acestia se afla vechiul prieten si mentor al lui Nero, Seneca, care cautase zadarnic sa se retraga din viata publica si sa scape din cetatea Romei prin pensionare. Acum Nero a fost in stare sa-l puna pe lista de conspiratori si acesta a murit ca si criminal.
In ultimii ani ai vietii sale Nero a devenit tot mai destrabalat, mai nestatornic, mai dezmatat, mai rau. Egoismul sau neintemeiat parea ca nu cunoaste limite. Ambitiile sale de la inceput de poet si artist au continuat pana la sfarsit. Chiar inainte de incendierea Romei el hotarase ca va face o calatorie in rasarit. Planurile sale in aceasta directie au fost intrerupte de dorinta sa napraznica de a vedea Roma recladita. La sfarsit, in anul 66, a pornit si a fost plecat pentru aproape doi ani de zile. Turneul sau a fost o etalare publica de vanitate depravata si stricata. La intoarcere, si-a asigurat o intrare triumfala in Roma, insa acest lucru nu a oprit nemultumirea publicului si in special a nobililor.
Nero primea acum vesti de serioase nereguli printre generalii din provincii. Galba, stationat in Spania, era mentionat in mod special, pentru ca Vindex, prefect al uneia din provinciile galice, ii facuse propuneri spre a deveni imparat. Galba a ezitat sa participe la conspiratie, insa Vindex a continuat complotul. Nero a reusit sa-l declare pe Vindex inamic public, insa la data aceea Galba hotarase se continue conspiratia. Poporul vocifera impotriva lui Nero, senatorii se tineau la distanta de el iar pretorienii i-au refuzat protectia. El a fugit din Roma, timp in care Senatul l-a declarat inamic public si a decretat moartea sa. In timp ce se afla intr-o casa mizerabila pe marginea drumului, el tinea o arma la piept iar un sclav l-a lovit in plin. Chiar cand isi dadea sufletul murind, au sosit soldatii si l-au luat prizonier. Tiranul a pierit in dizgratie, la varsta de treizeci de ani, dupa o domnie lipista de glorie de patrusprezece ani. Era anul 68 d.hr.
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
