Succesorii lui Nero – 68,69 d.Hr.-Curand Galba, imparatul din Spania, a fost ales de soldatii sai sa inlocuiasca locul lui Nero. Era pentru prima data cand un imparat era numit de soldatii lui in camp, in afara Romei. Prin aceasta alegere, Roma s-a aflat indepartandu-se de vechea familie iuliana, care pana acum oferise toti cezarii. Galba a plecat spre Roma. Erau, desigur, si alti aspiranti si el a facut sa fie ucisi un numar de nobili care conspirasera, unii chiar fara a fi judecati. Noul imparat era hotarat sa nu exercite puterea singur si a acceptat numirea unui roman remarcabil pe nume Piso ca asociat al sau. Aclamat de Senat, numirea lui Piso l-a ofensat profund pe Oto, odinioara sotul sotiei lui Nero, Popea. Oto, el insusi un general, a cistigat de partea sa cativa soldati si apoi a fost adus in fata Garzii Pretoriene care l-a proclamat imparat. Soldatii l-au parasit pe Galba si cand el si Piso au aparut in Forum, Galba a fost asasinat de indata iar la scurt timp dupa aceea si Piso a avut aceeasi soarta.
Vestea despre aceasta stare de confuzie si varsare de sange a ajuns in Galia, unde legatul Vitellius a acceptat cererile soldatilor ca el sa fie imparat. Legiunile din Galia si Germania s-au unit sub comanda lui si a pornit spre Roma. Oto l-a intalnit pe Vittelius in partea de nord a Italiei si in batalia care a urmat a fost omorat si armata lui infranta. Vitellius a ajuns in capitala unde neputinciosul Senat l-a proclamat imparat.
Intre timp s-a ridicat un alt candidat, in persoana lui Vespasian, care slujea atunci ca legat in Iudea. Familia lui era practic necunoscuta insa el indeplinise cu succes responsabilitati importante. Fusese legat al unei legiuni in Britania si in cele din urma a ajuns consul. In ultimii ani ai vietii lui Nero au izbucnit serioase probleme in Palestina iar Vespasian fusese trimis sa inabuse revolta iudeilor. In timp ce isi indeplinea aceasta insarcinare, armata din est l-a proclamat imparat. Armatele din nordul Italiei s-au oferit sa-i fie si ele loiale si astfel el a pornit spre Roma unde a invins fortele potrivnice ale lui Vitellius. Senatul l-a declarat de buna voie pe Vespasian imparat. In mai putin de un an fusesera trei succesori.
Ce se intampla insa cu Imperiul Roman ca intreg in timpul acestor schimbari de dinastie? Din nou trebuie remarcat faptul ca nu exista o putere mare in afara Romei care sa profite de starea de confuzie din Roma. Partia, singura putere ce ar fi putut ameninta Roma tocmai suferise o riposta din partea romanilor. In interiorul imperiului nu exista o partida organizata ca "opozitie, " care sa intre in actiune in momente de tulburare. In consecinta, viata obisnuita a imperiului a continuat in ciuda framantarilor din capitala. Este adevarat, acei ani au fost tulburati prin aceea ca armatele marsaluiau spre Roma ca sa-si introneze respectivii generali. Legatii, procuratorii si proconsulii din unele provincii au fost destituiti. Afacerile au trebuit sa fie date peste cap in special pentru ca in schimbarile de guvern ce au urmat erau implicati nobili detinatori de capital. Insa in mare, viata imperiului mergea inainte, exact asa cum se intamplase cu peste o suta de ani inainte, cand anarhia ce se apropia insotea asasinarea lui Iuliu Cezar. Comertul continua sa se desfasoare pe marile cele mari. Taranii isi continuau munca lor. Legiunile isi continuau datoria, alegandu-si generali carora sa le ramana loiali. In ciuda stricaciunii existente, exista un strat solid al populatiei, caminuri in care tatii si mamele continuau sa-si faca datoria fata de copiii lor si sa puna o temelie vitala vietii comunitatilor lor. Preotii isi continuau datoria in templele pagane. Cei devotati cultelor pagane isi continuau inchinarea. Crestinismul continua sa se dezvolte ca o plamadeala buna intre oameni.
Vespasian, 69-79 d.Hr.-Vespasian l-a lasat pe Titus, fiul sau cel mare, sa continue supunerea iudeilor rebeli in timp ce el inainta incet spre Roma. De treburile sale din capitala se ocupau Mucianus, legat al Siriei si Domitia, fiul cel mic al imparatului.
Titus a incheiat cu competenta sarcina inceputa de tatal sau. Ierusalimul a fost asediat in primavara anului 70 d.Hr. si pe la sfarsitul lui august, dupa o rezistenta inversunata, a fost luat si distrus in intregime. Titus s-a intors la Roma triumfal, ducand cu el mii de prizonieri si multa prada. Arcul lui Titus, existent insa in Roma, celebreaza victoria sa. (Pentru o descriere detaliata a razboaielor iudaice si distrugerea Ierusalimului vezi vol. V, pag. 73-78.)
Exact cand Vespasian imbraca mantia imperiala, cateva din legiunile care il sustinusera in Galia si Germania de jos au incercat sa se separe de Roma si sa formeze o guvernare separata in provinciile galice. Totusi, dupa o manifestare de forta din partea lui Mucianus, legiunile s-au intors la datoria lor si revolta a fost inabusita. Insa deoarece in aceasta revolta participasera un numar de legiuni auxiliare cu caracter tribal, de atunci inainte stapanirea romana a inceput practica de a imparti triburile auxiliare in parti ale imperiului situate la distanta fata de tarile lor natale, pentru a reduce la minimum riscul de asemenea revolte.
Cand Titus s-a intors din Palestina, Vespasian l-a facut prefect pretorian si i-a acordat putere tribuna -autoritatea, dar nu functia unui tribun. Impreuna au asigurat o conducere puternica in imperiu. Cea mai importanta contributie a lor a fost probabil cea din domeniul finantelor, astfel ca prin chibzuiala lui Vespasian a fost refacuta vistieria care fusese golita de extravaganta imparatilor anteriori. Mai multe provincii au fost reorganizate iar apararea imperiului a fost intarita spre nord pana in Britania si la hotarele formate de fluviile Rin, Dunare si Eufrat. Acasa cladiri impresionante ofereau un aer de prospetime noului regim. Templul Capitolin care fusese ars a fost refacut, a fost ridicat un Templu al Pacii si s-au inceput lucrarile la giganticul Coloseum, ale carui ruine exista inca. Atat de stabila a fost domnia lui Vespasian intat la moartea lui in anul 79, Titus a putut sa-i urmeze la tron fara tulburare.
Titus, 79-81 d.Hr.-Fiul s-a dovedit un succesor vrednic de tatal sau. Din nefericire, domnia lui a fost scurta; astfel el nu a putut sa indeplineasca prea mult din ceea ce promisese. Memoria lui a fost de asemenea intunecata de doua dezastre. In anul 79, Muntele Vezuviu a erupt si a ingropat in lava sa vulcanica orasele Pompei si Herculane, ale caror ruine explorate fiind s-au dovedit o sursa de cunoastere privind viata romana in secolul intai al erei crestine. Un an mai tarziu Roma a suferit din nou un incendiu dezastruos, care a durat trei zile si a lasat cea mai mare parte a cetatii in ruine. Totusi Titus nu a fost invinovatit pentru aceste catastrofe si, cand a murit in anul 81 d.Hr. a fost mult jelit de imperiu. I-a urmat la tron, fara nici o impotrivire, fratele mai tanar, Domitian.
Domitian, 81-96 d.Hr.-Noul conducator era cu adevarat interesat de viata politica, sociala si literara a imperiului; insa binele pe care l-a facut nu a putut sa fie vazut din cauza urii starnite de metodele sale autrocrate violente. Cu toate acestea, istoria raporteaza progrese ale imperiului sub conducerea sa. El a autorizat o capanie din Britania pana in Caledonia, (Scotia), si el insusi a condus o armata dincolo de Rin in Germania, unde anexase o regiune de la estul fluviului. O revolta a legiunilor ce stationau la Mainz a fost repede inabusita si a dus la statornicirea politicii de a nu avea mai mult de o legiune stationata permanent intr-un anumit punct. O revolta a triburilor dincolo de Dunarea de jos a fost inabusita mai greu, iar intelegerea pe care Domitian a facut-o cu ele nu a fost de durata.
La inceputul domniei sale el a impus respectul pentru imparatii zeificati, si a infiintat un colegiu preotesc al Flavialelor pentru inchinarea la tatal si fratele sau morti. El insusi si-a luat titlul de dominus et deus ("domn si zeu"), si in acest fel a accentuat cultul inchinarii la imparat pretutindeni in imperiu si a contribuit la persecutarea biserici crestine. Fara indoiala ca in timpul sau apostolul Ioan a fost exilat in Patmos si se presupune ca un numar de alti ucenici au fost osanditi la moarte in timpul acestei domnii. Cat de raspandita si aspra a fost persecutia este imposibil de spus acum, caci exista foarte putine relatari despre aceasta in raportele existente ale domniei. Cele mai multe referinte legate de aceasta se gasesc in scrierile crestine de mai tarziu, cum ar fi cele ale lui Tertulian. Aceasta persecutie nu reprezinta o politica imperiala deliberata, insa ca si cea a lui Nero, a fost urmarea unei atitudini autocrate a imparatului si a urii acestuia fata de un corp de oameni religiosi care refuzau sa fie la unison cu conduita generala a poporului roman. Pentru acelasi motiv el si-a pus mana cu greutate asupra anumitor iudei care supravietuisera cu ceva ani inainte.
Domnia lui Domitian, care a durat pana la asasinarea sa in anul 96 d.Hr., a fost marcata de conflicte tot mai inversunate cu Senatul. Un numar dintre senatorii conducatori au fost executati fiind acuzati de tradare iar cand tiranul a murit, numele lui a fost sters din rapoarte oficiale iar memoria sa blestemata.
Nerva, 96-98 d.Hr.-Conspiratorii care l-au luat din cale pe Domitian in toamna anului 96 au ales ca succesor al sau un senator in varsta, numit Nerva. Era un om cu un caracter deosebit, insa nu suficient de puternic pentru a face fata incurcaturilor mostenite de la predecesorul sau. De aceea, el l-a adoptat pe Traian, legatul Germaniei de sus, pentru a se sluji de el. Asa cum procedase Vespasian cu Titus, Nerva i-a dat lui Traian autoritate tribuna si imperium de proconsul. In afara de transferul costurilor serviciilor pastale guvernamentale din cetati in vistieria imperiala si o decizie imperiala de a se acorda ajutor statal orfanilor, exista putine relatari legate de domnia lui Nerva. Cand a murit in anul 98, Traian i-a urmat la tron.
Traian, 98-117 d.Hr.-Noul imparat era de origine din Italica din Spania, si era primul conducator ales din provincii. Aceasta s-a dovedit a fi o alegere buna. Avea un caracter statornic, avea un talent administrativ mare, era un general de succes si a castigat curand respectul si afectiunea poporului sau. Sub conducerea lui guvernarea ordonata a inflorit, soldatii erau tinuti sub control, copiii sarmani erau hraniti, agricultura a fost incurajata, a fost intreprins un program vast de constructii, iar drumurile din provincii au fost imbunatatite si extinse. Astfel de planuri costa bani insa finantele au fost asezate pe o baza solida, si pe moment s-au dovedit a fi pe masura cererilor puse asupra lor.
O mare parte din domnia lui Traian a fost ocupata cu campaniile militare. Dupa doua razboaie grele, el a anexat Dacia, de la nordul Dunarii, la lista provinciilor romane. Mai tarziu, incepand din 113, el a intreprins cucerirea Partiei. Aceasta a depasit limitele stabilite de Augustus si multi istorici considera ca Traian a fost neintelept pornind o asemenea expansiune a teritoriului roman.
Acesta domnie, de altfel prospera, a fost tulburata de doua evenimente. Unul dintre aceastea a fost revolta serioasa a iudeilor din Nordul Africii, Cipru, Egipt si Mesopotamia. Revolta a fost suficient de mare ca sa necesite un mare numar de soldati romani spre a o inabusi. Pierderea de vieti omenesti a fost mare de ambele parti. Iudeii au luptat cu fanatism, si au fost comise masacre ingrozitoare, atat de iudei cat si de dusmanii lor inainte de infrangerea revoltei.
Celalalt eveniment a fost persecutia crestinilor. Traian a emis o politica in conformitate cu care acestia trebuiau reprimati. Se mai gaseste o scrisoare interesanta scrisa de Pliniu cel Tanar, guvernator in Pont, care scrie imparatului ca crestinismul era atat de raspandit in regiunea sa incat templele erau pustii, iar negustorii care se ocupau cu materiale pentru inchinare nu aveau ocupatie. El afirma ca politica sa a constat in aceea de a chema pe toti cei care erau acuzati de a fi crestini inaintea lui, si daca acestia isi marturiseau credinta, el ii condamnase la moarte. Ca urmare, inchinarea in temple a fost in mare masura refacuta.
Traian ii raspunde si aproba ceea ce facuse Pliniu, insa specifica poruncitor ca daca cineva este acuzat a fi crestin, el nu trebuie judecat decat daca alaturi de acuzatia contra lui este trecut si numele acuzatorului sau si ca aceia care renunta la credinta lor crestina nu trebuie sa fie pedepsiti. Totusi, moartea trebuie sa fie pedeapsa pentru acela care recunoaste el insusi sau se dovedeste, prin marturie, ca este crestin (Pliniu Letters x. 96,97).
Aceasta este cea dintai dintre o serie de politici definite stabilite de imparatii romani pentru tratarea crestinilor. Aceasta politica nu a fost inlaturata timp de 140 de ani si mii de crestini au murit prin aplicarea ei. Doar in anul 250 d.Hr., sub imparatul Decius, a fost emisa o noua politica care s-a dovedit a fi mult mai crunta; aceasta tintea exterminarea intregii biserici.
Printre crestinii care au suferit martiriul sub Traian se numara figura neclara a lui Ignatiu, conducatorul bisericii din Antiohia, Siria. Potrivit traditiilor scoase la iveala din biografiile lui de mai tarziu, el a fost arestat si trimis la Roma. Pe drum se presupune ca ar fi scris o serie de epistole. Aceste epistole au dat nastere la intrebari care au dat mult de furca cercetatorilor. Scrisorile, daca sunt autentice, constituie o dovada remarcabila a intemeierii foarte de timpuriu a unui puternic episcopat.
Istoricii sunt de acord ca domnia lui Traian a fost una din cele mai bune din indelungatele anale ale Romei. A fost o mare pierdere pentru imperiu cand a murit el in anul 117, in Cilicia, cand se intorcea spre capitala.
Adrian, 117-138 d.Hr.-Chiar inainte de a muri, Traian adoptase un var care este cunoscut in istorie sub numele de Adrian si acest om i-a urmat la conducerea imperiului. Era un barbat cu o energie extraordinara, profund interesat de arta si literatura, si o apreciere marcanta fata de elenism. Simtea cu constiinciozitate responsabilitatile guvernarii si a petrecut mult timp calatorind in imperiu. Nu a fost un expansionist, si a retras fortele romane din teritoriile din est recent cucerite de Traian. A facut cateva reforme administrative si s-a angajat intr-un program activ de constructii de poduri, drumuri si apeducte. Cea mai importanta intreprindere militara a sa a fost inabusirea altei rascoale a iudeilor care a inceput cand el a inceput intemeierea unei colonii pe locul vechiului Ierusalim. Revoltele au fost sporadice la inceput, si au fost tratate local, insa in anul 132 rascoala a ajuns mai bine organizata si a trebuit sa fie aliniata armata impotriva ei. Doar in anul 135 a fost zdrobita revolta, cu mari pierderi de vieti omenesti pentru iudei. (Pentru mai multe detalii cu privire la revolta care a avut loc in timpul imparatului Adrian vezi Vol. V, p. 79.)
Adrian a continuat politica de succesiune prin adoptarea unui barbat demn, care fusese inceputa de Nerva, si mentinuta de Traian. Insa am trecut deja in revista perioada care constituie tema acestui articol -istoria romana in timpurile Noului Testament.
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
