Cultura romana.-Cultura Romei a fost imprumutata din Grecia. Romanii nu erau din fire artisti sau poeti ci mai degraba practici, legalisti si militari. Doar cand au inceput sa se bucure de achizitia de noi teritorii in est au inceput sa fie adepti ai culturii eleniste pe care era lui Alexandru o ridicase din fagasul ei grecesc si o raspandise aproape pretutindeni in lumea din rasarit. Aceasta cultura era pe placul romanilor si au cautat s-o adapteze la nevoile lor. Dramaturgi, poeti, pictori, sculptori si filozofi greci s-au indreptat spre Roma unde, sprijiniti de senatori si de oameni bogati si apoi, pe masura ce anii treceau, de romanii intelectuali, stimulati de frumusete si gratia artei grecesti, au inceput sa imite si sa romanizeze formele grecesti care infloreau in jurul lor.
Filozofia romana.-In nici un alt domeniu nu s-a vazut mai clar imprumutul de cultura ca in adoptarea de catre Roma a filozofiei grecesti. La inceputul erei crestine, filozofiile lui Platon si Aristotel treceau printr-o eclipsare temporara; insa reinvierea platonismului in secolul al treilea a avut un efect marcat asupra crestinilor alexandrini, Clement si Origen. La randul sau, neo-platonismul a devenit ca un fel de cult rival crestinismului si a oferit lui Augustin germenii pentru doctrina predestinarii. Aceasta influenta a paganismului a continuat sa afecteze lumea prin invataturi eronate in bierica.
Sofistii au continuat sa-si exercite influenta cinica. Omul, spuneau ei, este masura tuturor lucrurilor. De aceea, cunoasterea si adevarul sunt relative si ceea ce fiecare om cunoaste, devine adevar pentru el; iata de ce doua afirmatii diferite pot fi adevar. Intrebarea cinica, dar patetica a lui Pilat "Ce este adevarul?" pusa Domnului adevarului si amintita de teologul Ioan (cap. 18,38), ilustreaza starea sofistilor. Ei atrageau de partea lor un mare numar de pseudo-intelectuali care impodobeau in mod nepotrivit marginile inaltei societati romane.
Filozofia epicuriana era populara in Roma. Partizanii ei sustineau ca orice substanta este alcatuita din atomi. Viata, mintea, sufletul si trupul sunt formate din atomi. Nu exista, sustineau ei, trecut sau viitor pentru personalitate, caci atomii din care este constituit sufletul sunt risipiti la moarte iar continuarea personalitatii este de aceea imposibila. Iata de ce omul trebuie sa profite de viata cat o traieste. Pentru mintea epicuriana stabila o astfel de invatatura insemna satisfacerea bunatatii si ajutorarii, cel mai bine exprimate; pentru mintile mai slabe insemna ingaduinta de sine si satisfacerea lor mai josnice tendinte. Horatiu si Lucretiu au fost exponenti ai epicurianismului roman.
Intretesuta in filozofia stoica era o admirabila calitate etica. La originea sa era un fenician, Zeno, care invata din Stoa Poikile , "portalul pictat" din Atena, pe la anul 300 in. Hr. El reducea forta si materia la o unicitate corporala. Viata, spunea el, se afla in logos, sau principiul divin, care cuprinde intreaga materie. Aceasta a avut ca urmare un concept panteist cu privire la Dumnezeu si se pare ca a adus rationalitate in universul material. Pentru a afla un mod de viata rational trebuiau gasite o ordine si un simtamant divin. Aceasta era ceea ce stoicii numeau a trai in concordanta cu natura. A reusi acest lucru insemna a atinge virtutea, cel mai inalt obiectiv al vietuirii umane. Indeplinirea de catre om a datoriei fata de stat, fata de oameni si fata de sine era cea mai inalta exprimare virtutii. O societate ordonata trebuia sa provina dintr-un astfel de mod de viata. De aceea, un stat puternic, bine guvernat, care sa-i conduca pe oameni pe calea cea buna, constituia conditia optima a societatii. Pavel a intanit aceasta filozofie si epicurianismul pe Colina lui Marte din Atena (Vezi Faptele apostolilor 17,16-21).
De la Nerva, succesorul despoticului Domitian, imparatii din urmatorii saptezeci de ani au fost stoici, care au dat Romei una din rarele sale perioade "de aur". Lucrarea Meditations a lui Marc Aureliu a ajuns pana in zilele noastre ca o lectura stimulanta. Insa pentru ca voiau ceea ce era cel mai bine pentru statul stoic asa cum il concepeau ei, imparatii stoici au fost crunti in urmarirea sectei ilicite a crestinilor si a recalcitrantilor iudei. Stoicii erau o provocare etica pentru crestinism.
Gandirea si cultura greceasca, in forma lor elenistica cosmopolitana au cucerit ca un razboi Roma nefilozofica. Insa ele nu au putut salva Roma, caci elenismul nu avea calitatile unui mod de viata salvator. Roma mergea in jos -din cauza varstei, pentru ca mersese prea departe, pentru ca ii lipsea disciplina de sine, din cauza esecului de a fi credincioasa de partea binelui, din cauza esecului, mai presus de orice, de a-L gasi pe Dumnezeu. Ea a adoptat elenismul, ineficient asa cum era, insa l-a corupt. In cele din urma a adoptat crestinismul insa l-a dus la apostazie. Urmarea a fost decadere militara, economica, politica si etica -decadere datorita varstei si coruptiei.
Religia primitiva.-Religia romana a fost, la inceput, un simplu sistem in care fetisismul si magia erau imbinate. Romanii de la inceput erau animisti, si credeau ca spiritele locuiau in lucruri materiale ca de pilda copaci, pietre si unele animale si pasari, cu puterea de a afecta vietile oamenilor. La inceputurile istoriei Romei clasice proetii inca practicau ghicirea prin observarea pasarilor in zbor. Cuvantul englezesc "auspices" provine din cele doua cuvinte latinesti avis, "o pasare, " si specio, "a privi, " referindu-se la observarea unei pasari in zbor.
Aceasta privire superstitioasa asupra lucrurilor din natura a condus la credinta ca spiritele sau demonii care erau in general de natura diabolica, trebuie sa fie impacate pentru a preveni patrunderea lor vatamatoare in activitatile umane. Prin urmare, ritualurile religioase erau indeplinite in principal pentru a asigura scutirea de imixtiunea demonilor si in al doilea rand pentru a se asigura de ajutorul lor.
De aceea religia romana s-a dezvoltat intr-un fel de contract intre oameni si zei. Astfel, cand ritualurile religioase erau indeplinite in mod corespunzator, spiritele se presupune ca aveau obligatia de a proteja, sau cel putin de a nu molesta, pe aceia care ii impaciuisera. Religia romana a perpetuat acest concept mult timp dupa ce spiritele spre care aceasta era indreptata, au fost uitate. Acest lucru este reflectat prin inchinarea la sfinti.
Spiritelor din gospodarie si casa, lari si penati, li se acorda o atentie deosebita si erau onorate prin ritualuri speciale de gospodarie. Vesta a devenit zeita caminului iar Ceres zeita campului. Vulcan isi capata inchinarea ca spirit al focului. Erau, de asemenea si alti zei, mai mari si mai puternici, care isi primeau inchinarea la scara nationala. Marte, in cele din urma zeul razboiului, se pare ca a fost in vremurile de inceput o zeitate agricola. Jupiter, zeul cerului, a devenit suprem in Panteonul roman.
Extinderea Panteonului.-Panteonul zeilor romani crestea pe masura ce secolele treceau si viata romana devenea din ce in ce mai complexa. Tendinta era de a gasi obiective pentru inchinare mai degraba in idei, concepte si nu in persoane. S-a adus inchinare iubirii, caminului, maternitatii, fertilitatii, bogatiei, geniului politic si chiar spiritului insusi al cetatii Romei. Uneori aceste abstractii erau personalizate, alteori nu.
Influentele straine au afectat mult religia romana. Filozofia greaca a grabit distrugerea increderii pe care o aveau intelectualii romani in vechii lor zei. Scepticismul, fie agnostic, fie ateist, era larg raspandit, in special in deceniile care au precedat nasterea lui Hristos. In acelasi timp, au fost adoptati multi zei straini pe masura ce puterea romana imperiala se extindea. Se credea ca, daca zeii carora Roma li se inchina aduceau o asemenea prosperitate, adaugarea zeilor de la popoarele aliate sau cucerite avea sa aduca foloase si mai mari. Prin recunoasterea zeilor straini romanii au considerat ca este mai usor a-si asigura loialitatea popoarelor cucerite. Da fapt, aceasta era o politica a Romei care era remarcabil de toleranta fata de practicile politice si religioase ale popoarelor cucerite si ori de cate ori acest lucru era posibil, nu se atingea de acestea.
Formele religiei romane erau impuse oamenilor iar religia locala interzisa doar in provinciile unde persista impotrivirea. Un exemplu in acest sens l-a constituit Galia unde preotii druizi erau acuzati ca tineau poporul intr-o stare de agitatie sub stapanirea romana. Chiar si in neastamparata Iudeea, cu care Roma fusese in alianta timp de un secol, iudeilor li s-a permis sa-si pastreze sistemul politic local pana cand protestul popular zgomotos impotriva lui Arhelau din anul 6 d.Hr. a necesitat substituirea cu un procurator imperial. Chiar si religiei iudaice, extrem de ateiste cum li se parea romanilor din cauza lipsei acesteia de chipuri, i-a fost permis sa functioneze. Desi iudeii au refuzat sa se roage Romei, geniului abstract al Romei sau stapanirii, sau imparatului, li s-a permis sa-si pastreze inchinarea fata de Iehova cu conditia ca sa se roage pentru Roma.
Cultul misterelor.-Totusi, cultele misterelor orientale nu erau prea binevoitor acceptate de catre autoritatile romane. Aceste culte contineau foarte multe ritualuri si erau foarte personale. Fiecare cult al misterelor avea ca centru inchinarea catre o zeitate in mod particular, cum ar fi Dionisus, Bachus, Isis, Mama Mare (natura personificata), sau Mitra. Credinciosul putea sa se inchine si altor zei in mod accidental, insa in cea mai mare parte activitatea sa devotionala era indreptata spre cultul acelui zeu sau zeite. Dupa ce facea instruirea necesara, preotul cultului respectiv initia pe credincios si apoi il initia pas cu pas tot mai adanc in misterele inchinarii cultului respectiv. Se presupunea ca trebuie sa ajunga sa-l cunoasca tot mai indeaproape pe zeu si se credea ca va intra in cele din urma in experinta dorita a unei uniri mistice cu acesta. De aceasta zeitate speciala acesta avea sa depinda pentru ajutor intotdeauna in vremuri grele.
Desi unele din ritualurile cultelor erau ceva mai linistite, sau in cea mai mare parte strict secrete, unele forme ale inchinarii de cult erau orgii salbatice. Senatul a interzis in Roma anumite culte tocmai din cauza naturii foarte imorale si periculoase din punct de vedere social.
Cultele misterelor erau foarte populare intre oamenii de rand in vremea lui Augustus si au inlocuit vechii zei romani ai naturii in care oamenii isi pierdusera increderea in mare masura. Cultul lui Mitra, numit adesea cultul persan, care fusese importat din rasarit de catre soldatii din Pompei cu saptezeci de ani inainte de Hristos, au fost in mare voga in armata romana iar in secolul al treilea dupa Hristos acesta nu a fost un concurent principal pentru crestinism.
Cultul imparatului.-Religia greaca era in esenta o inchinare la ceea ce este puternic si frumos. Erau personificate si zeificate concepte universale cum ar fi dragostea, frumusetea si fertilitatea, sau elemente concrete cum ar fi pamantul, marea si soarele. Eroi si eroine care au exercitat o mare influenta asupra trecutului indepartat au fost ridicati la rangul de zei. Se crede ca aceste numeroase zeitati personificate s-au alaturat celorlalti, si mai vechi decat acestia, in salasul acestora pe Muntele Olimp. Acolo ei traiau, iubeau, se luptau in timp ce supravegheau treburile lumii, desi intotdeauna izolati datorita divinitatii lor, de vreo preocupare personala profunda pentru omenire.
Erau totusi, se presupune, trei cai prin care oamenii s-ar fi preocupat de omenire. Se credea ca daca un om ajungea sa aiba foarte mult succes, el starnea gelozia zeilor iar acestia incepeau sa-i distruga bogatia si chiar pe om insusi. De aceea, se cuvenea ca acesta sa renunte la succesul sau ca sa nu fie pedepsit de zei. Se presupunea, de asemenea, ca din cand in cand, zeii aveau relatii intime cu femeile -sau zeitele cu barbatii -si rezultau noi generatii de oameni remarcabili – sau zei. Astfel Heracles, cunoscut la romani ca Hercule, se presupunea a fi fiul lui Zeus, Jupiter al romanilor, prin femeia Alcmene. Afrodita, Venus a romanilor se credea ca este fiica lui Zeus prin femeia Diona. O a treia dovada a interpunerii divine se credea a fi vazuta atunci cand cineva reusea un succes izbitor intr-o anumita actiune sau intreprindere. Astfel este evident de ce popoarele din rasarit pe care le-a cucerit Alexandru cel Mare il considerau ca fiind posedat de un spirit divin, sau geniu cum in numeau latinii si in cele din urma si grecii au ajuns sa impartaseasca aceasta parere.
In opinia populara acest lucru a fost adevarat si despre Iuliu Cezar, iar cand Octavian, nepotul si mostenitorul lui a dovedit un succes extraordinar in administrarea teritoriilor extinse ale Romei, el a devenit curand obiect de inchinare, in special in anumite localitati din Asia Mica. Chiar si ursuzul Tiberiu, nesabuitul Caligula si timidul Claudiu au fost socotiti divini. Desi Nero cel vrednic de dispret a ras la gandul presupusei lui divinitati, a fost totusi mandru de aceasta cu o mandrie adolescentina.Vespasian, care a a ridicat Roma in parte din groapa in care o condusese Nero, se presupune ca ar fi spus cand a murit: "Voi deveni zeu." In general vorbind, cultul imparatilor in viata era limitat la anumite provincii si nu era incurajat la Roma unde imparatii erau zeificati numai dupa moartea lor. Totusi Caligula si Domitian au cautat activ inchinarea supusilor lor.
Nu e de mirare ca atunci cand romanii L-au auzit pe Isus vorbind despre Mesia al lor -Eliberatorul-iar pe crestini despre Isus Hristos ca Dumnezeu, si despre asteptarile lor privind revenirea Sa triumfala ca Rege, ei au tras concluzia ca ambele fiinte trebuie sa fie rivali ai imparatului lor iar ambele grupuri religioase dusmani ai imperiului. Aceasta explica, in parte hotararea cu care romanii au zdrobit repetatele revolte ale iudeilor si hotararea lor tot mai mare de a distruge orice urma de crestinism. Apologetul crestin Tertulian, scriind cam in anul 225 d. Hr., explica: "’Voi nu va inchinati zeilor, ‘ spuneti voi; ‘si nu aduceti jertfe imparatilor.’ Ei bine, noi nu ducem jertfe pentru altii, din acelasi motiv pentru care nu aducem pentru noi insine -adica zeii vostri nu sunt deloc obiectul inchinarii noastre. Deci noi suntem acuzati de sacrilegiu si tradare. Aceasta este cea mai mare acuzatie care se aduce impotriva noastra-ba mai mult, este suma totala a ofensarii noastre " (Apology, 10; ANF, vol. 3, p. 26).
La vremea cand Augustus era bine stabilit in principatul sau, si pe vremea cand Domnul nostru se nastea in Betleem, in Roma exista o asteptare intensa ca, dupa disperarea perioadei precedente de razboi civil avea sa urmeze o epoca de aur. Se spera ca Augustus avea sa aiba in curand un fiu care avea sa deschida acea era stralucita si permanenta de pace si siguranta. Pentru aceasta nadejde mesianica aduc marturie diferiti scriitori contemporani (vezi Vol. V, pag. 61,62).
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
