Crestinismul si statul.-S-a evidentiat deja faptul ca romanii erau toleranti fata de religii. Pe masura ce cuceririle si achizitiile lor teritoriale sporeau, ei acceptau zeii noilor lor supusi si adaugau inca la numarul mare pe care deja il posedau. O religie era declarata ilegala doar atunci cand era daunatoare pentru moralitatea publicului, cum era cazul cultelor lui Bahus si Isis, sau cand religia era inteleasa ca o parte a unei revolte civile, asa cum a fost cazul druidismului in Galia.
Chiar si cu iudeul hotarat si tenace din punct de vedere religios, romanii au cautat sa fie binevoitori. Insa ei nu au putut intelege de ce acesta a obiectat si s-a rasculat cand si-au adus proprii lor zei in Palestina. Ei nu puteau intelege cum pot iudeii sa se inchine unui Dumnezeu care nu putea fi vizualizat; aceasta li se parea a fi un fel de ateism. Au ras cu dispret de pazirea Sabatului zilei a saptea, despre care spuneau ca este pur si simplu o ocazie pentru iudei sa trandaveasca. Se simteau ofensati de faptul ca iudeii refuzau sa se inchine fie Romei, spiritului divin al poporului roman, fie geniului imparatilor. Ei stiau ca exista o legatura intre anumite doctrine ale credintei iudaice, in special legata de mesianism si neastamparul civic fata de stapanirea romana. Consideratii de acest fel, plus spiritul lor razvratit si actele lor provocatoare au fost cele care au dus in cele din urma la razboaie care au distrus aproape rasa iudaica.
Insa in anii de inceput cand au luat contact cu ei, cuceritorii au cautat sa fie intelegatori. Cand conducatorii iudei au consimtit sa se roage pentru imparat si popoarele sale, romanii au acceptat concesia. Ei i-au supravegheat pe iudei si le-au oprimat revoltele sporadice cu un toiag de fier, insa le-au tolerat religia.
Daca iudeii ar fi acceptat crestinismul ca pe inca o secta iudaica, ca de pilda esenismul sau fariseismul, situatia crestinismului ar fi fost cu totul diferita -in mai multe privinte, nu doar intr-una. Iudeii crestini au pornit de la conceptul ca acesta era o miscare religioasa reformatoare in interiorul iudaismului, un aluat mantuitor care avea in cele din urma sa patrunda in neamul iudaic si sa-l salveze. Insa majoritatea iudeilor nu au impartasit acest punct de vedere. Mii dintre ei au imbratisat credinta crestina, insa natiunea oficial a respins-o, din motivele pe care evangheliile si Faptele apostolilor le prezinta foarte clar.
Iata de ce crestinismul nu a putut sta in fata lumii ca o secta iudaica. Astfel, nu avea radacini nationale. In ochii Romei, acesta era un cult parvenit, si nu a avut statut legal pana in secolul al patrulea. Iata de ce Nero, cand a avut nevoie de un tap ispasitor pentru incendierea Romei, a gasit o victima convenabila in crestinism. La un secol mai tarziu a fost usor de invinovatit secta ilegala pentru calamitatile cutremurului si molimelor prin care a trecut poporul roman in timpul domniilor lui Antoniu Pius si Marc Aureliu, iar acesti imparati, de altfel nobili si binefacatori, i-au persecutat cu cruzime pe crestini.
Cetatenia romana si crestinismul.-Nu este clar inteles in ce fel s-a extins cetatenia romana dincolo de limitele claselor privilegiate din cetatea capitala. In timpul lui Cezar August aceasta a fost oferita treptat provinciilor, insa chiar si atunci a fost restrictionata la anumiti indivizi.
Tars, cetatea natala a apostolului Pavel constituie o ilustratie a felului in care era dobandita probabil cetatenia. Cu secole inainte de nasterea apostolului, aceasta fusese un important centru politic si comercial. Ca in orice centru comercial, populatia era amestecata. Pe langa locuitorii de origine se aflau greci care se stabilisera acolo inainte si in timpul domniei lui Alexandru cel Mare. Dupa multe vicisituni si ceva regres, cetatea a fost reconstituita sub Antioh Epifanul, si mai multi greci plus altii din regiuni vorbitoare de limba greaca mai putin favorizate, au venit in Cilicia si cetatea sa capitala.
Fara indoiala ca fusesera iudei in Tars de multe generatii, insa si mai multi au venit acolo sub Antioh Epifanul. Poate multi dintre acestia erau conservatori, pe care Antioh prea bucuros i-ar fi mutat din Palestina, pe care el cauta s-o elenizeze. Urmarea a fost o mare colonie de iudei in Tars, comparabila, desi nu atit de mare, cu cea din Alexandria, in coltul de sud al Mediteranei. Ca si in Alexandria, se aflau atunci in Tars doua elemente principale in cadrul populatiei -neamuri si iudei-si ambele erau mai mult sau mai putin ostile. Vezi Diaspora.
De-a lungul anilor Tars devenise o metropola ce se auto-conducea iar grecii si iudeii erau probabil cetateni cu drepturi normale ai comunitatii. Ca si in Alexandria, iudeii din Tars isi exercitau probabil cetatenia ca "trib, " un instrument guvernamental utilizat atat in cetatile grecesti cat si in cele romane. S-a sugerat ca "rudele" pe care le mentioneaza Pavel in Romani 16,7. 11. 21 erau tovarasi din acelasi neam, in sensul politic, si proveneau din Tars.
Insa cetatenia de Tars nu insemna cetatenie romana. In timpul razboaielor iuliane dintre anii 55-31 i.Hr., tarsienii erau de partea partidei lui Cezar si acest lucru a devenit util atat pentru Iuliu Cezar cat si pentru Octavian. Daca cetatenia romana nu a fost extinsa la cei favorizati din Tars in era lui Pompei sau inainte de aceasta, probabil aceasta a fost utilizata ca rasplata pentru loialitatea iuliana in timpul acestor ani de lupta partizana inversunata. Poate acesta a fost timpul cind familia lui Pavel a primit cetatenia romana. E vorba despre cetatenie deplina, recunoscuta in orice parte a vastei jurisdictii romane. Nu se cunoaste ce dovada pentru acest statut trebuia sa poarte cu el un cetatean atunci cand clatorea, caci nu a fost identificata nici o legitimatie/scrisoare de recomandare in acest sens.
Este imposibil de stiut cand s-a mutat la Tars familia lui Pavel. Nu exista motiv pentru a da crezare traditiei pe care o repeta Ieronim si anume ca familia a fost transportata acolo din Ghisala din Palestina in timpul razboaielor romane de inceput in Palestina. Faptul ca Pavel fusese fariseu arata fie ca familia s-a transferat din Palestina tarziu, dupa ce secta se formase acolo, cam la anul 150 in. Hr., fie ca, stabilindu-se dinainte in Tars, acceptase doctrinele sectei in timp ce acestea se imprastiau printre iudeii raspanditi din diaspora.
In orice caz, Pavel, un cetatean din Tars, si apartinand probabil "triburilor" politice, era de asemenea si cetatean roman. Aceasta pozitie o avea de la tatal sau, si nu prin cumparare (Faptele apostolilor 22,28). El a afirmat acest lucru de mai multe ori, ca s-a folosit de privilegiile sale (cap. 16,37; 22,25-28; 25,8-12,21-25; 26,30-32; 28,17-20).
Cetatenia romana oferea celui ce o detinea o masura de protectie fata de opresiunea din partea magistratilor sau a politiei si posibilitatea unor cerinte mai ferme in caz de aducere in final in fata instantei. Un cetatean aflat sub acuzatia capitala nu putea fi in mod legal biciuit, sau si mai rau decat atat, fara sa fi avut parte de judecata dreapta, si posibilitatea de a face apel la imparat ca magistrat sef al statului roman. Ca acest lucru nu a putut salva un om din caza nepasarii, indiferentei si tiraniei autoritatilor locale este dovedit prin faptul ca Pavel a fost biciuit fara sa fi fost judecat in Filipi (Faptele apostolilor 16,19-24), si cel putin de inca doua ori cu alte ocazii (2 Corinteni 11,25). Faptul ca cetatenia romana putea aduce unui om ceva mai mult speranta pentru dreptate se poate vedea din grija cu care magistratii din Filipi au incercat sa-si ispaseasca gresala anterioara din felul in care il tratasera pe Pavel (Faptele apostolilor 16,35-39), si din faptul ca apelul lui Pavel de a fi dus in fata Cezarului l-a scapat din mainile iudeilor fanatici si razbunatori din Ierusalim (cap. 25,8-12).
Exista dovezi ca perioada in care un apel trebuia inaintat in caz de acuzatie oficiala, inainte ca aceasta sa fie anulata, era probabil de doi ani . Deoarece, la sosirea lui Pavel in Roma ca prizonier iudeii romani au fost gasiti ca neavand nici o acuzare impotriva lui (Faptele apostolilor 28,17-22), si dupa cate se pare nici din Palestina nu venise nici o acuzatie, cazul sau a fost evident inchis din lipsa de probe iar el a fost eliberat.
Crestinismul si caderea Romei.-Avand in vedere slabiciunea si debilitatea existenta in constitutia romana si in viata romana publica si privata, pare curios cum un istoric atat de priceput precum Edward Gibbon si-a intemeiat marea sa istorie pe o premiza cu totul falsa. Intr-o seara de octombrie 1764, acest autor al renumitei si, de fapt, inca demne de crezare, History of the Decline and Fall of the Roman Empire se afla printre ruinele vechii Rome. In timp ce daramaturile acelei cetati se aflau inaintea lui, Gibbon a dat gres in a evalua cauza colapsului a ceea ce fusese odinioara gloriosul imperiu, asa cum se intamplase cu mai multi istorici de pana atunci si de dupa aceea. Bine versat cum era in ce priveste istoria bisericii Romei din Evul Mediu si in pretentia ei de a fi succesor si mostenitor al Romei, Gibbon credea ca a ientificat cauza de baza a prabusirii Romei: aceasta a fost crestinismul, a afirmat el.
Nu e de mirare ca crestinii evanghelici au respins teoria lui Gibbon. Adevarul este ca Roma se afla deja intr-o stare periculoasa, ceea ce-i lipsea fiind doar un dusman exterior puternic care sa-i administreze lovitura de moarte cand Iuliu Cezar a salvat-o. Iar si iar Roma a tot fost salvata, cu greu, de-a lungul timpul, de un Cezar August, un Vespasian, un Traian, un Marc Aureliu, si un Constantin. Crestinismul, sarea salvatoare a Romei, a prelungit viata imperiului. Mult din esenta pagana a Romei-din religia sa, legea si guvernarea sa -a fost apoi perpetuata in biserica Romei, pe care istoricii o considera a fi, in anumite aspecte semnificative, succesorul legitim al defunctului Imperiu Roman.
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
