Cand ne ocupam de transformarea declaratiilor cu privire la timp ale Bibliei in calcule cronologice, trebuie sa luam in considerare anumite principii generale ale limbii ebraice si ale modului de calcul care se aplica la Pentateuc ca la alte Scripturi. Trebuie sa se retina faptul ca sensul unei propozitii nu este in mod necesar acelasi cu semnificatia cuvintelor pentru noi acum, chiar si dupa ce sunt traduse, ci este sensul pe care scriitorul antic intentiona sa-l transmita cand folosea acele cuvinte. In Biblie, "fiu" poate sa insemne nepot (Geneza 31,55, compara cu v.43); "frate" poate sa insemne nepot sau unchi (Geneza 14,12.16; 29,10-12). Chiar si o declaratie simpla ca aceea ca Noe era de 600 de ani la vremea potopului poate fi, si in general este, gresit inteleasa.
Metoda de exprimare a varstei. – Noe era "de sase sute de ani" – literal, "fiul a 600 de ani" – cand a venit potopul (Geneza 7,6). Ce vrea sa spuna expresia aceasta este clarificat in acelasi capitol de prima formula completa de datare data in Biblie: "In al sase sutelea an al vietii lui Noe, in luna a doua, in a saptesprezecea zi a lunii, in ziua aceea, s-au rupt toate izvoarele Adancului celui mare" (v.11). De aceea "fiul a 600 de ani" nu inseamna ca Noe era de sase sute de ani, asa cum intelegem noi, ci ca el era in al sase sutelea an, inca neterminat. In felul nostru modern de socotire, zicem ca un copil este in varsta de atatea luni in primul sau an. El ajunge la prima aniversare la sfarsitul primului an al sau si nu este considerat ca fiind in varsta de un an decat la aceasta prima aniversare. Insa dupa ce a ajuns la ziua aceea, incepe de fapt al doilea an al sau. Prin urmare, cand va ajunge de 21 de ani, dupa ce va fi completat al douazeci si unulea an al sau, el va fi de 21 de ani in tot cursul celui de-al douazeci si doilea an, pana cand, la completarea lui, se zice despre el ca a ajuns la varsta de 22 de ani. Noi vom il considera pe Noe in varsta de 600 de ani numai la sfarsitul celui de-al 600-lea an al sau, insa evreii il socoteau "fiul a 600 de ani", in cel de-al 600-lea an al sau (vezi la Geneza 5,22).
Varstele consecutive ale patriarhilor. – Exact dupa cum Noe era "de 600 de ani" in al 600-lea an al sau, si Adam trebuie sa fi fost de 130 de ani in al 130-lea an al sau, cand s-a nascut Set (Geneza 5,3), si nu ce noi numim in varsta de 130 de ani. Pe principiul acesta, Set s-a nascut in al 130-lea an al lumii (anno mundi sau A.M. 130). Astfel, suma anilor patriarhilor, aratati la nasterea primului fiu, va furniza o serie continua de ani de la creatiune, daca raportul ebraic este complet.
(Un lucru trebuie stabilit la numararea acestor ani ai patriarhilor. Este anul al 130-lea al lui Adam sau A.M. 130, considerat ca primul an al lui Set? Sau socotirea lui Set incepe in anul urmator, in A.M. 131? Prima metoda, socotind un an de doua ori in fiecare generatie, va da un total incorect al anilor trecuti, caci va fi o suprapunere de un an pentru fiecare nume din lista. Prin a doua metoda, suma va da echivalentul unei continue socotiri pe o era. Prima nu poate fi corecta in cazul acesta, deoarece l-ar face pe Metusalah sa supravietuiasca potopului; dupa cea de-a doua metoda, ultimul an al vietii sale este anul potopului. A doua, deci, trebuie sa fie baza listei Genezei. De aceea, varsta lui Set la nasterea lui Enos trebuie sa fie adaugata la cei 130 de ani ai lui Adam.
Nu avem nici un mijloc de a cunoaste exact cum isi calculau patriarhii varstele pe vremea aceea. Probabil ca anii nu erau calculati dupa numarul zilelor de nastere, ci incepand cu fiecare an al varstei la inceputul anului calendaristic, deoarece anul 601 al lui Noe pare sa inceapa odata cu luna intai (Geneza 8,13). In Orientul Indepartat era obiceiul imemorial de a considera un copil ca fiind in varsta de un an in primul sau an calendaristic si de a-l considera in varsta de doi ani la urmatoarea zi de An Nou, chiar daca aceasta venea la cateva zile dupa nasterea lui. Patriarhii fie incepeau primul an dupa urmatoarea zi de An Nou (vezi nota de subsol 4), fie numerele au fost ajustate mai tarziu, dupa ce lista fusese facuta, pentru a evita suprapunerea.
Calculul inclusiv. – Dupa cat se pare, modul obisnuit de calcul al intervalelor de timp era calculul inclusiv, adica, socotirea zilelor incomplete, anilor incompleti, etc., de la inceputul si sfarsitul perioadei, ca si cum ar fi fost unitati intregi. Exemplul clasic este perioada de trei zile petrecuta in mormant de Domnul Hristos, de vineri dupa amiaza pana duminica de dimineata (vezi "a treia zi", "in trei zile", "dupa trei zile", toate folosite ca expresii echivalente pentru aceeasi perioada de catre acelasi scriitor: Matei 17,23; 27,40.63). Exemplul cel mai clar din Vechiul Testament este in 2 Regi 18,9.10, unde "dupa trei ani" este un interval pe care trebuie sa-l socotim ca fiind de doi ani (vezi articolul despre cronologie in vol. II al acestui comentariu), dar folosirea apare si in cartile lui Moise. Iosif i-a pus pe fratii sai "trei zile in temnita", dar nu trei zile intregi, deoarece "a treia zi" l-a legat pe Simeon si i-a trimis pe ceilalti acasa (Geneza 42,17-19); si "in anul al doilea dupa" exod (Numeri 9,1) in realitate inseamna anul care a urmat imediat dupa el, anul intai fiind cel in care a inceput perioada.
Este clar din documentele izvoare ca nu numai iudeii, dar si alte popoare din antichitate foloseau calculul inclusiv, socotind si inceputul si sfarsitul unei perioade. Vedem ca grecii numeau olimpiada de 4 ani dintre jocurile olimpice o pentaeteris, sau "interval de cinci ani", iar romanii se refereau la solstitiul de iarna (pe atunci 25 decembrie) ca "a opta zi inainte" de 1 ianuarie, a opta socotind-o si pe a douazeci si cincia si pe prima. Chiar in vremuri de mai tarziu, gasim socotirea mai imprecisa in vorbirea curenta, desi in matematica timpul trecut era calculat exact.
Parti si intregi – Scriitorii biblici foloseau uneori un alt tip de exprimare caracteristic oriental – ei numesc intreaga perioada pentru parte, intelegand de fapt ultima parte a unei perioade care deja a inceput. De exemplu, la Cades, izraelitii au fost condamnati sa pribegeasca 40 de ani in pustie (Numeri 14,33), adica restul acestei perioade de timp, socotita de la plecarea din Egipt. In fapt aceasta se intampla in al doilea an si mai ramasesera numai 38 de ani de la Cades pana la partea finala a calatoriei (Deuteronom 2,14). Cei 430 de ani ai sederii "copiilor lui Israel" (Exod 12,40) – cuprinzand timpul de la Avraam, cu multa vreme inainte de a fi vreunul din fiii lui Israel – sunt uneori prezentati ca un exemplu al acestei metode de calcul. Orientalul, de obicei mai putin preocupat de timpul exact decat apusenii, este mai inclinat sa foloseasca declaratiile aproximative de timp si numere rotunde, iar cititorul Bibliei trebuie sa tina seama de aceasta. Insa Vechiul Testament este mult mai atent in declaratiile sale cu privire la timp decat oricare alt document literar antic. Un fel deosebit de exprimare apare de doua ori in genealogia patriarhilor – deoarece se mentioneaza un anumit an de nastere pentru trei fii. O comparatie a textelor arata ca numai unul dintre fii s-a nascut la data aceea si in nici unul din cazurile acestea primul numit nu era cel mai varstnic (vezi la Geneza 5,32 si 11,26).
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
